Epoca, martie 1897 (Seria II - Anul 3, nr. 394)

1897-03-06 / nr. 394

m, No. 394 10 BANÎ In BucureșÎ la'Urna înainte. . .. , In județe și st­einăt STM* ,Administra4,ei , , Un an în țară an­i se Prin mandate poștale Șase luni­­ ,2 lei 5 in streinătate 50 lei Trei luni ! ! ! 8 * * * » Un număr în ^streinătate 30 bani manuscrisele^ SE înapoiază REfrACȚIA — 8 ~ STRADA CLEMENȚEI - No. 8. Ed­iția d­e seara JOI, C MARTIE, 1897 NUMIRUL^lO BANÎ and­oierile In București și județe se primesc numai la Administrație In streinătate, direct la administrație și la toate oficiile de publicitate Anuncirii la pag. IV .... . 0.30 b. linia . , »III....................2.— lei * » » »N­....................3.— » * Inserțiile și reclamele 3 lei rîndul Un număr vechi și 80 bani ADMINISTRAȚIA No. 8 — STRADA CLEMENȚEI No. 3 ALEXANDRU N. LAH0VARI S a stins, de pe orizontul Ro­mâniei, una dintre figurile cele mai mărețe. Podoaba p­arlam­entului , ma­estrul neîntrecut al tribunei, ca­­racterul de bronz pe care nul încovoia nim­ic —­ Alexandru Lahovari a încetat, subit, din viață la Paris. Statornicia în principiile po­­itice,talentul sàu olimpian, in­­teligența-­ vastă și mai presus , de toate patriotismul sàu fier­binte, au făcut din Alexandru N. Lahovari, încă în viață, ca­pitolul cel mai strălucit din is­toria noastră contimporană. Par­că moartea, ea însăși s’a temut să lovească în față pe e­­roul pe care’l deplînge Româ­nia—și a trebuit să se furișeze prin surprindere ca să surpe edificiul care adăpostea acest mare suflet. Alexandru Lahovari e născut în București, la 1841, dintr-o veche familie originară din ju­dețul Vîlcea. Străbunul säu a fost caima­­can al Olteniei; bunul sau a reprezentat județul Vîlcea în Obșteasca Adunare de la 1831 — primul Parlament român; tatăl sau, Nicolae Lahovari, a fost un foarte prețuit om poli­tic și a ocupat demnitățile de membru al Divanului ad-hoc, senator și sub-secretar de Stat al afacerilor străine. Studiile, secundare și superi­oare. Alexandru Lahovari și le-a făcut la Paris, în liceul Louis-le-Grand și în facultatea de drept, de unde a obținut, la 1865, diploma de doctor. După un scurt stagiu în ma­gistratură, Alexandru Laho­vari a intrat, cu toată puterea temperamentului sau, în poli­tică, în care a făcut o carieră de o strălucire fără pereche. Ales deputat în prima Ca­meră după Constituantă, a în­temeiat «juna dreaptă» cu Ion Chica, P. Carp, G. Cantacu­­zino și C. Grădișteanu. La 30 Iulie 1867, Alexandru Lahovari a fost numit secretar general și director al ministe­rului afacerilor străine, post pe care l-a ocupat pînă la 11 Oc­­tombre acel an. La 20 Aprilie 1870, în vremea cea mai critică pen­tru Romînia, a intrat în ca­binetul lui Manolake-Cos­­take Epureanu, luând porto­foliul justiției. In vremea cabinetului Ion Ghica, Lahovari s’a numă­rat printre cei 40 deputați conservatori cari, prin ener­gicele lor demonstrații de lealitate, au împedecat abdi­carea principelui Carol. Formându-se, la Martie 1871, ministerul Lascar Ca­­targiu, Alexandru Lahovari a luat portofoliul justiției, pe Coli­ c 1 «­ iin­ali, patru ani și jumătate. In timpul acesta, Lahovari a făcut însemnata reformă a codului și proce­durei penale. In opoziție, sub­ guver­nul de două­spre­zece ani al lui Ion C. Brătianu, Alexan­dru Lahovari a fost onoarea și podoaba Parlamentului ro­mân. El a jucat, în această perioadă, roluri hotărîtoare în chestiunile cele mai vitale pentru țară — cum a fost chestiunea Dunărei și altele. De la 1884 și până la 1888, Lahovari a fost «Fulgerul» faimoasei opozițiuni care a dărîmat regimul lui I. C. Brătianu. Subt ultimul regim conser­vator, Alexandru Lahovari a ocupat succesiv, de la Noem­­brie 1888 și pînă la Octom­brie 1895, portofoliile dome­niilor, lucrărilor publice și afa­cerilor străine, legîndu-șî nu­mele de mari servicii aduse țarei. De­și bolnav și chiar în aju­nul plecărei sale în străină­tate, de unde nu mai avea să se întoarcă în viață, Alexan­dru Lahovari a rostit un dis­curs, în chestia mitropolitană, care va rămîne ca cel mai fru­mos monument al elocvenței române. Moartea lui Alexandru La­hovari, care rupe, pentru un moment, firul desvoltărei vie­­ței noastre publice, lasă un gol pe care nu I va putea umple de­cît munca stăruitoare a unei întregi generațiuni. Fie-i țărîna ușoară și sufle­tul cu al drepților! CÂNTECUL LEBEDEI Uimiți de lovitura pe care Dumnezeu — fie voia lui! — a vrut să ni-o dea fi neștiind ce să mai zicem noi, dăm nci ultimele cuvinte ce ni le-a spus și ultimele șiruri ce ni le-a scris Alexandru­ Lahovari. Aceste două din urmă manifestațiuni ale frumosului său suflet și ale superioarei sale inteligențe erau­ par­că expresiile unui glas di­n altă lume. A fost, o vedem astăzi, cântecul le­bedei. Să tăcem dar noi și, plângând, să ascul­tăm încă odată resunetul acelui cântec înalt care se cântă numai pe puntea misterioasă ce desparte huma această de cealaltă. ULTIMUL DISCURS (27 Octombrie 1896) Două victime a făcut guvernul prin faptele sale criminale și nechibzuite : cea mai puțin la conștiința sa curată îi face ușoară suferința , dar victima cea adevărată este Biserica Romînă și Sinodul său­ : pe unul l’a lovit numai, pe cel­lalt l’a necinstit. Această instituție încă fragedă a primit o lo­vitură de moarte. Judecata lui îl va judeca. Bi­serica noastră națională are astăzi o pată care greu se va putea șterge. Această defăimare a trecut de hotarele țârei, și cele­lalte biserici surori cărora s’a comunicat sentința infamă și de la cari se aștepta un răspuns, s-au­ mani­festat prin tăcerea disprețului. Este ceva mai grav. Este de temut că dacă nu oamenii culți, cel puțin mulțimea care nu poate să facă discuți­­uni subtile, să nu facă răspunzătoare însăși legea creștina de nevrednicia slujitorilor săi și să nu se lățească în țara aceasta necredința și nepă­sarea de cele sfinte. Dar aceasta nu va fi. Suntem Romîni, suntem creștini, suntem oameni. Nu e cu putință ca un fapt care a căl­cat Constituția, legile scrise și legile chiar nes­crise ale omenirei, dar cari sunt adine înfipte în cugetul fie­căruia, să nu ne miște pînă în fundul inimilor noastre. Această odioasă jude­cată putea chiar să sdruncine credința. Dar pînă aci. Această credință în care ne-am născut și în care voim să murim, care a preșezat la cele mai mari acte ale vieței noastre, care a împreu­nat mîinile noastre cu mîinile soțiilor noastre care a adumbrit leagănul copiilor noștri, care a vegliiat mîngîetoare la căpătîiul strămoșilor noștri adormiți, in care și noi sperăm să ador­mim în pace, pentru a reînvia in speranță, acea credință nu poate fi pîngărită de un Par­teide, nici siluită de Sturdza. Dinsa a fost de la început și de-a lungul istoriei una cu națiu­nea romînă, dînsa a purtat în luptă steagurile biruitoare ale Mihailor și ale Ștefanilor, pentru dînsa au murit Basarabii în Constantinopole. Ea este amestecată­ cu pămîntul și cu țărîna a­­cestei țări, ea este dospită in inimile și în cu­getele noastre. Nimic nu o va sdruncina. Guvernul, sprijinătorii lui, scribii și cărtura­rii lui de la un timp încoace repetă în toate modurile,—ca și cînd ar voi să se întremeze pe ei înșiși, — «chestiunea este închisă, lucrul este sfirșit » Domnilor, cînd Mîntuitorul lumii fu pironit pe cruce, cînd dete ultimul sau strigăt și cînd Duhul säu se întoarse la cerul de unde venise, poporul ucigaș al Evreilor a strigat și el în­­tr’un glas: «S’a sfirșit!» S’a sfirșit! au zis Ana și Caiafa • «s’a sfirșit» au zis fariseii ; «s’a sfirșit» au zis judecătorii nedrepți; «s’a sfirșit» a zis mulțimea orbită ; «s’a sfirșit» a zis Pilat din Pont și ’și a spă­lat mîinile pentru a doua oară. El bine, nu se sfirșise și nu s’a sfirșit încă. Poporul, complice al celei mai mari crime în istoria lumei, a fost risipit în cele patru un­ghiuri ale pămîntului, imperiul roman a căzut, atîtea alte împărății s’au format și au pierit și încă nu s’a sfirșit. Sunt peste puțin o mie nouă sute de ani și sute de milioane de creștini la zile anumite se adună și ridică rugele și bles­temele lor la cer în contra poporului ucigaș și judecătorilor infami. O nedreptate nu se sfir­­șește nici o dată ; ea strigă către cer și către pămînt. Și să nu zică fățarnicii că asemăn pe mitropolitul primat cu însuși Isus Christos, căci se știe că nu mitropolitul primat, dar cel din urmă nenorocit este în fața nedreptății e­­gal cu Christos. Tot sfinta scriptură ne spune flat Justitia, pereat mund­us. Să se facă dreptate chiar dacă ar pieri lumea. Dreptatea, acea simțire născută în inima fie­căruia din noi, cere o înalță satisfacție în a­­ceastă chestie, și nu se va liniști pînă cînd nu va fi îndestulată. Să avem sete, să avem foame de dreptate, și vom fi săturați. Lumea nu va peri pentru aceasta. Va peri cel mult pînă și suvenirea atentatului odios sub nume de judecată, plămădit de un guvern fără streajă și primit de un Sinod fără neatîr­­nare și a cărui victimă măreață a căzut un bă­­trîn, un preot, un arh­iereu­, un șef al bisericei. Lucrurile nu pot să rămînă așa. De la un capăt al țărei pină la cel­alt, de la Carpați pînă la Dunăre, să înălțăm către Rege, către Suveranul iubit și slăvit,* intr’un cuget, într’o suflare, un singur glas, un singur cuvint­ Să se facă dreptate! Și printr’însa se vor îm­păca conștiințele, se va aduce pacea și iubirea unde este zavistie și ură, se va restabili cinstea Bisericei, buna faimă a țârei și se va întări încă mai mult încrederea națiunei în alesul sau. In această speranță ne am întrunit, cu a­­ceasta să ne despărțim. ULTIMUL ARTICOL (21 Decembrie 1896) TRISTIA încep cu cuvîntul cu care poetul Ovid exilat în recea și neguroasa Tomi, printre Geți și Sar­­mați, intitula cîntecele surghinătățeî care nu era de­cât un lung gemăt pe care nu voiră să-l audă puternicii din Roma. Tristia e singurul cuvânt potrivit cu ceea ce se petrece în țara noastră de vre-o zece luni de zile, și mai cu seamă de la nepomenitul scandal cu Mitropo­litul Primat. Nenorocirea unui om, fie el chiar al celui mai înalt obraz al unui Stat, în cele din urmă este un caz izolat, care poate să în­duioșeze pe amici și să facă să cugete chiar ne­păsătorii și necunoscuții asupra întîmplărilor omenești. Lucrul poate dară să se oprească aci și să nu treacă mai departe. Dar nu merge tot așa cînd cu ocasiunea unei asemenea întîmplări se desvelește de o dată înaintea ochilor, cari știu­ să vază, întreg nean­tul unei organizațiuni politice, și, ce este mai mult, deșertăciunea tuturor garanțiilor pe cari o națiune crede că le a căpătat după atiția ani de luptă și răbdare. ■ **­ -‘«n­i­i.--.. .ț­ cjiiu uu citî ceai culcat seara într’o casă închisă, s’ar pomeni în mij­locul nopții în frig și vijelie, sub cerul liber cu acoperișul luat pe sus de furtună. In această nenorocită afacere, tot atît de ne­norocită cred­ea prin începutul cît și prin sfîr­­șitul ei, s’a invederat pentru spiritul cel mai mărginit, că în Romînia nu avem Biserică, nu avem Parlament, nu avem Magistratură, îmi pare rou să tulbur veselia amicilor mei con­­servatori, îmi pare rou să ridic glas de discor­die, în­ mijlocul armoniei generale apărute. Dar cînd n’aș fi de­cît vox damans in deserto, voi­ spune adevăr și viitorul îmi va da dreptate. Puțin importă, în adevăr, ca capul Bisericei Române să se numească Ghenadie Petrescu sau Gheorghian. Ceea ce importă mult, este să știm dacă avem o Biserică. Puțin importă ca Stătescu să vie după Mar­ghiloman și să fie înlocuit prin Șendrea. Impor­tantul este a se ști dacă mai avem o magistra­tură. Cît pentru Parlament, această instituție este căzută așa de jos în­cît aci nu încape întrebarea fiind răspunsul dat de mult. Toată lumea se bucură de fericita rezolvare a chestiunei Mitropolitului Primat. Și ce este mai curios, acei cari au născut fătul frumos, co­­lectiviștii, se fericesc că l’au­ îngropat. Dar ei nu simt, nenorociții, că din groapa räu închisă ese o duhoare care umple aerul de pestilență și că dacă s a isprăvit chestiunea Mitropolitului Ghe­­nadie chestiunea Bisericei și a Magistraturei sau deschis, și cer o soluțiune radicală dacă vrem ca Națiunea romînească să mai aibă un loc și un nume printre națiuni Colectiviștii sunt fericiți de soluțiune fiind­că, amenințați de a pierde budgetul și nenumărate O­hficottil T*1 nu nem 1 ___ •» , gheșefturi pe cari le urmărește de* în’ cei mai mari pînă la cei mai mici, eî văd, că a trecut furtuna, ci­ în locul firmei Sturdza s’a pus firma Aurelian și că societatea de comercia și exploa­tare își poate continua în liniște operațiunile sale mănoase. Conservatorii sunt fericiți de soluțiune, dintr’un sentiment mai nobil și mai delicat. Acest sen­timent este o legitimă mîndrie. Excluși din Parlament, fără a număra mai nici un glas în Senat sau în Cameră, prin mișcare energică, prin lupta pentru dreptate ei au răs­­turnat după 18 luni un minister puternic care se rezema pe unanimitatea pretinșilor reprezen­tanți ai națiunei, care avea armata, poliția și bătăuși. * * • ce,ya .,nai­ mult • 110ul guvern a trebuit să vie la dînșii, și ori­cine simte că fără cuvîntul lui Lascar Catargiu, primarul Ghenadie n’ar fi făcut pasul desăvîrșit care a rezolvat criza cu pace și bună înțelegere. Ori-ce iluziuni și-ar face d. Fie va, ale cărui merite și nobile sen­timente nu le contestăm, nu d-sa era în măsură de a zice acest cuvînt și de a face semn valu­rilor turburate să reintre în matca lor Conservatorii se mai pot felicita că­ mîinele care au clădit edificiul de infamie l’au­ răsturnat ele înșiși. Reabilitarea mitropolitului Ghenadie de con­servatori sau de fleviști ar fi putut trece drept revanșă de partid și răsbunare politică. Făcută de înșiși colectiviștii, ea este o strălucită rea­bilitare, o complectă și absolută retractare, o dreptate deplină. Prin urmare, nu se putea un rezultat mai bun în aparență. Insă, este nn însă. Cine plătește pagubele acestui răsboiut victo­rios ? Este cine­va. Acel cine­va se numește jus­tiția sinodală și justiția civilă, și plata este atît de grea, în­cît trebue să întunece cu totul bucuria păcei. Iată un Sinod compus din 11 arh­ierei și un Mitropolit, care în Maitt osîndește pe Primatul Țorei ca eretic, abusiv, vinovat de simonie, și avînd cu un ocnaș niște întunecoase legături, și același Sinod, compus din aceiași oameni, la De­cembrie spune că toate sunt minciuni, că pen­tru unele din aceste acuzațiuni Sinodul a eșit­ din competința sa și că pentru cele­l­alte min­ciuni nimic nu este dovedit. Și cum se face această neauzită schimbare la față ? Fost­a o nouă cercetare, discuție, apărare, acte, dovezi, martori. Nimic. Precum Primatul a fost osîndit fără nici una din aceste forme sau­ garanții, tot ast­fel a fost achitat fără chiar a se căta un pretext cît de slab la o așa minunată contrazicere. Singura deosebire este că dacă osînda s'a tic­luit în 48 de ore, desvinovățirea a urmat în 24. Nimic nu se schimbase însă. Acelaș acuzat, aceiași judecători, același capete de acuzare, a­­celeași motive de apărare. Ne înșelăm : se schimbase ceva, se schimbase guvernul. Sturdza-Poni au cerut condamnarea, condamnare a pronunțat Sinodul. Aurelian­ Mîrzescu au cerut achitare. Achitare s’a hotărît de Sinod. De rușine, de conștiință de lege, de credință, de frică de Dumnezeu nici vorbă. Un guvern este pe pămînt, și în ceruri nimic. Rușine, de zece ori rușine! Așa am ajuns, după 30 ani de la promulga­rea Constituțiunei și după 12 de la schimono­sirea ei de răposatul întru fericire I. Brătianu, căruia i se ridică statuă de 300 de mii de lei. Să-I fie memoria eternă ! Dar magistratura lui Stătescu ? Stătescu găsește un judecător după chipul și asemănarea sa, B­asiliu. Acest om, care primește o plîngere de la înaltul Prelat că a fost calom­niat, face o instrucțiune severă, nu în contra acuzatului, ci în contra jefuitorului. Procedare cu totul nouă. El uită că în proce­sele de presă atît instrucția cit și judecarea procesului este orală și se face înaintea jurați­lor, și că dînsul n’avea de­cît rolul de a trans­mite dosarul , sau in cauzele unde citațiunea directă este permisă, rolul instrucțiunei este cu totul mărginit, putem zice chiar inexistent. Nu numai această slugă își însușește niște a­­tribuțiuni pe cari nu le are, se substitue jura­ților, dară încă face cea mai odioasă cercetare, fa își îl aliu! fără­ rușine ! opozițiunile martorilor și tratînd pe jefuitor nu numai ca acuzat, dar chiar ca criminal dovedit. Aci Camera de punere sub acuzațiune a Curței a desființat această neomenie. S’ar părea clar că mai sunt ceva garanții și ceva neatîrnare cel puțin la justiția civilă. Dar pentru ce nu s’a făcut aceasta înainte de schimbarea guvernului? Pentru ce nu numai Prelatul, dar nici unul din advocații săi n’au îndrăsnit, cît Stătescu era ministru, să ducă pri­cina la Curte ? Pentru ce se pierduse chiar ter­menul de recurs, și a trebuit o subtilă și bine­voitoare interpretare pentru a putea sfărîma actul infam al lui Vasiliu! Fiind­că, trebue să o spunem, nimenea nu a avut încredere în neatîr­­narea Curței din București cît a fost Stătescu și nimenea nu s’a îndoit de reformarea ordo­nanței îndată ce s’a reformat ministerul. Poate că bănuiala era de astă dată nedreaptă. Poate Curtea este mai bună de­cît reputațiunea ei. Dar această absolută neîncredere în cinstea și neatîrnarea celor mai înalte trepte judecăto­rești nu este un simptom îngrijitor al spiritului public la noi? Cit pentru adunătura care poartă numele de Parlament și care a aclamat pe Sturdza și pe Stătescu cînd goneau pe Mitropolitul Ghenadie și care primește pe Aurelian și pe Mârzescu cu aceleași voturi de încredere cînd îl proclamă nevinovat, care a votat ca Mitropolit pe Gheor­ghian, dar care cu aceeași unanimitate ar fi votat pe Partenie, nu sunt cuvinte pentru a o înfiera. Acolo este o colectivitate de oameni de afaceri, cari trafică cu funcțiunile, cu instituțiile de bine­facere și de credit, cu procesele, cu lu­­crările publice de tot felul. D. Sturdza a știut să adune și să întrunească tot ce este mai perduî, mai corupt și mai ne­mernic în neamul românesc. Colecțiunea este complectă. .Biserica’ Justiția și Parlamentul din anul 1896 judecați nu de către noi, dar de pro­priile lor fapte. 1 Această afacere a Mitropolitului Primat a fost ca un­ fel de fulger care luminează un moment o noapte întunecoasă pe o cărare rătăcită și a­­rată nenorocitului călător toată adîncimea pră­­păstiei și grozăvia pericolului. Este ceva putred in regatul Danemarcei, zi­cea Hamlet. Oare trebue noi să zicem : totul este putred în regatul Romîniei. Nul Noi credem că în fundul inimei poporu­­lui român a mai rămas încă simțul dreptății și al cinstei. Și el s’a manifestat în mod strălucit cînd mii de oameni, împinși printr’un nobil și desinteresat simțimînt, s’au ridicat în favoarea Prelatului asuprit și au cerut dreptatea pe care pînă în cele din urmă au obținut’o pe cît s’a putut, cu prețul sîngelui lor pe care ei l’au­ văr­sat cu generozitate. Dar poporul vede răul actual și se ridică în contra lui, cu porniri impulzive. El însă nu poate pătrunde nici căușele acestui râu, nici mai cu seamă a găsi mijloacele de îndreptare și de vindecare. Aceasta este treaba oamenilor de Stat demni de acest nume. Să dea Dumnezeu ca unii să-și părăsească micile ambițiuni personale, ca alții să se convingă că legile de interes material și de gospodărie politică, de­și foarte folositoare, nu sunt unicul scop la care trebue să se gîn­­dească un guvern, România nefiind o fermă mo­del nici o uzină. Să se unească cu toții, să cugete, să se con­vingă că o societate, ale cărei organe oficiale sau arătat în ast­fel de grad lipsite de neatîr­nare, de conștiință și de consecință, de cinste și chiar de rușine, este bolnavă, foarte bolnavă. Este dar timp să se pue pe lucru, toți cîți încă nu desnădăjduesc de viitorul națiunei ro­mâne. Un vechi si conservator

Next