Epoca, iulie 1923 (Anul 42, nr. 149-174)
1923-07-01 / nr. 149
AfflTL xm — No. U9 in toiti fara: 1 LEP EXEMPLARUL ABONAMENTE; P© usi an . *............................ . Lei 3©© yry ® lUlil yy 15© y»3** *■•■■■■•«• H Pentru străinătate lei 890 sute . Preoții, Învățătorii și țăranii, vor plăti pe * an 200 lei, pe 6 luni 100 lei y*u 0. 4peanu Fondator: NICOLAE FILIPESCU Războiul continuă Lupta prevestitoare "Ceea ce se petrece la Lausanne este mai mult decât sugestiv. De câteva săptămâni un șir foneranta se învârtește în iinul unul aceluiaș punct, fără să isbutească a ajunge la vreun pat de mic început de acord, ba chiar riscând să se rupă tratativele și să se strice tot ce s’a făcut până acum. Iar ceea ce face ca faptul să fie și mai sugestiv nu e unul jol în punctele cari pot să pară măr de discordie veșnic ireconcifiantă. E vorba de plata cupoanelor istoriei turcești- Rezistentul ăezăcord nu este însă cauzat de faptul că turcii nici n’ar voi să audă de plata lor, — fiind i- au arătat și au dovedit că Înțeleg să plătească aceste colcoane. Litigiul e cu mult mai bine decât atât: el poartă numai asupra monedei în care trebue hotărîtă plata lor, turcii susținând o monedă care le-ar da lor un oarecare avantaj de valută, iar aliații ,, în special Franța cerând o monedă ere să întoarcă în favoarea lor acel avantaj. Desigur că, suma la care s-ar putea cifra inerența dintre cele două monede, nu poate fi cu nici un schip prea mare, întrucât la teză e tot cursul de schimb a francului francez. Pentru un atât de mic lucru turcii nu pot de atâta vreme. U Lausanne, să cadă de acord cu aliații, ba încă toți riscă să nu se semneze mult așteptata pace a Orientului ? E ciudat. Au fost la Lausanne de tranșat litigii cu mult mai importante si nu numai în aparentă. de cât acesta.. . au fost de ^tranșat chestiuni pe lângă cariuséeea cupoanelor este de o neînsemnătate aproape ridicolă. Și totuși s-a ajuns repede la un acord asupra lor. Au fost în joc interese vitale teritoriale asupra posibilității fie conciliere a cărora nici chiar cei mai optimiști dintre invitantii de la Lausanne nu puteau îi de loc optimiști. Au fost deasemenea si dificile confrcte de ordin național etnic si atât de grave. Dar toate au fost tranșate repede. — sir*”—un vător de repede spre bucuria generala. Și totuși de atunci încoace, la foarte multe săptămâni zadarnic se caută tranșarea unei Chestiuni atât de meschine ca receîa a felului în care să fie plătite cupoanele datoriei turce. Aceasta e repetăm foarte surcestiv asupra non** mentalit ățî a popoarelor. — și cum cazul e departe de a fi unic. — toate conflictele actuale mentale având aproape toate la bază o chestiune de ordin fin panelar. — de la ocuparea Rukmului și până la primejdioasa mutare a convenției Rester de către turci, — nu e greu de înțeles că noua sursă a conflictelor prezente și viitoare dinre popoare nu vor mai fi chesiunile teritoriale ori naționale , cele pur pecuniare. I Oare această moștenire să fi deat omenirei marele război: eligia banului ? Atâta să fi ai de pe urma frumoasei letorii a "Dreptului împotriva Forței, a Moralei împotriva Materiei? Desigur că nu, j„" Atunci ? Singurul răspuns care satisface este că războiul nu s’a sfârșit încă. Da suntem încă toată lumea, în plin război, —finder nu e războiu numai atunci când bubue tunul, când mitralierele seceră, vieții cu miile și când curge îmbelșugat sângele. Lumea este încă în plin război. Iar faptul că tratatele de pace n’au fost executate încă în întregimea lor, o învederează și mai mult. Tratatele de pace, toate, au avut câte trei feluri de clauze: teritoriale, militare și financiare. Cele două feluri de clauze dintâi au fost mai mult sau mai puțin executate. — al treilea însă nu Pentru a căpăta victoria și pe terenul chestiunilor financiare ale tratatului, adică pentru satisfacerea Dreptului întreg. — se războește încă lumea. Și desigur că e îmbucurător că numai pentru atât a mai rămas să se războiască. Este deci o dare actuală generală : războiul pe chestiuni care fiind mai înainte considerate de ordin secundar nu s’a insistat prea puternic asupra lor la începutul de împăcare de după războiul armelor. ci este fără îndoială o stare trecătoare. De aceea ori cu câta atentie trebuesc urmărite luptele de ordin părăsesc din Ruhr, ori, cele de la Lausanne. — ele nu trebuie să ne îngrijoreze prea tare. Partea cea mai grea a războiului, aceea în care armele au trebuit să vorbească pentru impunerea celor două feluri de clauze dintâi, necesare păcii. — partea aceea s’a sfârșit-Războiul însă, constatăm, nu s’a sfârșit în întregimea lui. Se afirmă că în curând u. general Văitoianu, se va duce pentru o săptămână în Germania. ...Și nu ne îndoim că în călătoria sa va fi pilotat de faimosul său ginere, care, după cum se știe, cunoaște la perfecție țara care ne-a fost atât de dușmană dar căreia i-a fost atât de prieten. Un confrate se scandalizează că rectorul Universității din Clui a hotărât ca la înscrieri să se dea întâietate supușilor români, iar streinii să nu fie admiși decât în limita locurilor disponibile. Reese clar din această scandalizare că acest confrate ar vrea ca să fie admiși întâi streinii în Universitatea românească, iar românii să intre numai în măsura disponibilităților. D. Vintilă Brătianu, după Paris și Londra se va duce și la Roma. De stat mai duce d in alte câteva zeci de locuri, ca să mai restim și noi cei din România ! * „Vittor ar spune acum că fratele Vintilă a considerat totdeauna ca strein orice capital care nu era al său propriu și că, deci departe de a fi contra lui, s’a simțit dimpotrivă atras spre el, cum a fost atras si spre subsol de pildă, plin de pofte.z SVIN. După bogatul material legislativ pe care aleși națiunei liberale au ținut să-l înfățișeze ca rod binecuvântat și fecund al unor dezbateri în care parlamentarismul luminat, înțelept și disciplinat, a fost scoborât la cea mai de jos treaptă a manifestărilor umane și afirmațiilor morale, material de legi contradictorii, inutile, inoportune și inechitabile, legiunea majoritarilor pregătește lupta grea, cu aceleași mijloace și cu aceleași energii, pe cari ne-am obișnuit a le cunoaște, împrejurul celor două mari probleme nesoluționate încă. Este vorba de problema administrativă și de problema muncitorească. Am căpătat discernământul — în șirul legilor importante cari s-au votat, până acum — spiritului care a prezidat soluționarea, prin lege, a problemelor sociale, economice, politice născute și determinate de interese antagonice. Constituția nouă, adrosată națiunei, în împrejurările știute, în disprețul tuturor împotrivirilor loiale și obiective, politica economică de autosufocare, legea organică a funcțiunilor publice, in care politicianismul și-a rezervat puteri și influențe încă nebănuite și toate celelalte legi, a creditului industrial, a naționalizărei Reșiței, absolut toate, au născut, nu atât ca o poruncă de nebiruit a unor necesități vii și dure, ci ca mijloace de căpătuială prezentă, de foloase ce vor veni, de influențe ascunse și interesate. Spiritul partidist, adică nevoia satisfacțiunei intereselor personale și partidiste, în păgubirea interesului superior colectiv chiar, ține locul substratului moral și social al tuturor legilor votate. Cu această necesitate cu aceleași capacități și în aceiași atmosferă morală, teoreticianai și parlamentarii distinși ai marelui partid, pregătesc soluțiunea marilor probleme anunțate. Or, această concepțiune, cunoscută îndeajuns, ar urma să producă jigniri, confuzii, dezarmonii lăuntrice și provocațiuni iritante, serioase și neliniștitoare pentru toți acei cari doresc și luptă din toate puterile lor la statornicirea și menținerea unei coeziuni sociale tari, împotrivitoare tuturor manifestărilor dezagregante. Oricât s’ar spune altfel, noi gândim, bunăoară, că problema muncitorească este mai mult o problemă etică, decât o problemă politică și economică- Mai ales, mult mai puțin politică. Intr’adevăr, organizațiile corporative urbere, au stăruit multă vreme in lupte cu caracter politic, cerând răsturnarea ordinei politice actuale și încredințarea conducerei politice acestor organizațiuni, astăzi au înțeles că, pe acest tărâm sorții de biruință sunt zuimărați. Și atunci lupta s’a țărmurit și canalizat pe tărâmul economic. Incontestabil că între capital și muncă este un antagonism, în aparență, ireductibil. Formula economică care ar sintetiza lupta între acești doi factori ai producțiunei, ar fi aceasta : capitalul stărnește să încerce a domina munca, păstrând proprietatea individuală ca fundament al societății moderne; munca, căpătând conștiința rolului preponderent pe care îl joacă în producția economică, stârnește să lupte pentru dezrobirea ei de subt dominația capitalului statornicind societatea actuală pe fundamentul proprietății colective. Ei bine, acest antagonism se poate concilia. Nu însă pe tărâmul economic strâmt, ci pe acel moral, care stă la baza problemelor economice. Soluția acestei probleme nu poate veni decât de la o dreaptă relație între capitol și muncă, între factorul care deține mijloacele de producție și factorul personal în producție, dela un spirit patronal de conciliație și concesie și dela un spirit de frățietate și confiență a maselor muncitoare. Atâta vreme cât muncitorii vor fi lipsiți de siguranța unei existențe umane, cât vor avea conștiința precisă că mizeria și insecuritatea vieții lor este consequenta unor forme determinate de organizare economică, soluția crizei sociale nu va fi temeinică. Deasemeni, problema administrativă, am spus-o și am dovedit-o cu altă împrejurare, are același fundament moral. Nu insistăm. Mă întreb, în fața acestor exigențe, poate partidul, liberal găsi înălțimea morală trebuitoare . Fără îndoială, nu. De aceia, lupta se prevestește crâncenă și neiertătoare. ION Y. GRUIA Relațiunile Franței cu lista sovietici BeciaralîiL, a l lui Poincare Paris, 29 (Rador). — Cu ocazia desbaterii budgetului in Cameră, deputatul comunist Berthen noască a cerut ca Franța să reiutguvernul sovietelor. T. Poincaré a răspuns că situația în această privința este neschimbată ți că nu are nici o cunoștință de vre-o ofertă făcută de guvernul sovietic pentru a plăti datoriile către cetățenii francezi, defentorii de titluri rusești. D. Berthen insistând, primul ministru a adăugat că au avut loc negocieri cu Genova și Haga intre franța și Rusia, dar că rezultatul ai fost egal cu zero. Condițiunea esențială, care trece înamca tuturor celorlalte și de care depinde necunoașterea guvernului sovietic, este ca acesta să-și recunoască datoriile. „Nu pretindem, a zis primul ministru, ca guvernul sovetic să plătească, ci numai să recunoască datorite sale, căci noi am ținut întotdeauna socoteala de starea prezentă a țării cu care tratăm“. # * Tricolorul în Guvernul liberal, în dorința lui de a da o cât mai grabnică și cât mai complectă înfățișare românească Ardealului desrobit, recurge la toate mijloacele pentru a ațâța sentimentul național. Așa, o metodă pe care o întrebuințează încă din primele luni ale desrobirei, e arborarea tricolorului românesc în întreg Ardealul, nu numai la serbările naționale și dinastice, dar cu oriși ce ocazie politică. Tot ce este mult strică. Și naționalismul își are rostul său, dar dacă faci uz da el în orișice împrejurare, ajungi foarte repede să-i banalizezi. Faptul că liberalii se servesc la oriși ce împrejurare politică de drapelul românesc ca de o platformă necesară să pună în evidență „patriotismul” lor, nu va avea ca rezultat decât banalizarea stindardului țarei sau chiar compromiterea complectă a lui. Cu cât tricolorul va fi arborat mai rar în Ardeal, cu atât el va fi un prilej mai bun de emulare a sentimentelor naționale. Liberalii, dacă într’adevăr sunt „cei mai buni patrioți“ — după cum le place să se intituleze în orice împrejurare, — ar trebui să înțeleagă mai mult ca oricine acest lucru, și să-și dea seama că a mai stărui în ceea ce fac înseninează a lucra ei înșiși împotriva intereselor și prestigiului țării. te*** ^vnw »»♦«ili •vă» Intransigenta guvernului din Angora Lausanne 23. — (Rador). Plo* lűișotenciarii aliați au primit dela fruvernele lor Instrucțiuni concordante. Ei se vor intruni pentru a elamina suferi*te ipoteze fără Insă a luă vre o hotărâre. Nu sa știe încă dacă se va face turcilor o comunicare în formă verbală sau sub formă de notă scrisă. * Constantinopole 29 — (Rador). Se anunță că guvernul din Angora a dat instrucțiuni lui Ismet Pașa de a menționa punctul de vedere turcesc în chestiunea plății cupoanelor, a concesiunilor și a evacuării Constantinopolului. iașii or OSSifl De când intersețe superioare ale neamului, au făcut din capitala istorică a vechei Moldove un oraș de provincie de interes secundar — se pare că nici o jignire — nici o lovitură — nu a fost cruțată locuitorilor săi. Dintr’un spirit de înalt patriotism și de prea frumoasă dezinteresare — ei au suferit cu resemnare toate jertfele — utile sau nu — cari li s’au impus. Rămăsese totuși în acești Iași dați uitărei — câteva amintiri tradiționale la cari locuitorii lor țineau ‘din răsputeri. Și, printre aceste amintiri — se putea număra reg. 7 roșiori „Cuza Vodă“. Creat în Iași — înconjurat de dragostea și stima întregului oraș — al cărui copil este, de fapt — acest regiment se vede dintr’odată strămutată, cu caracter definitiv — într’un târg din nordul Basarabiei — și deoarece în târgul acela care mișună de trupe — nu s’a făcut însă loc pentru el. Un reg. 7 roșiori și deocamdată într’un sat, lipsit de adăpost pentru oameni și cai. Nu ne aparție să judecăm oport tratate a, măsurilor militare sunte în interesul superior al aparațrei fruntariilor. Dar ne permitem să întrebăm : Dacă motivele de ordin operativ au necesitat această deplasare — pentru ce nu se lasă regimentului 7 roșiori garnizoana lui definitivă Iașii — în care s’ar reîntoarce de îndată ce comisiunea i-ar fi terminată ? Pentru ce se impun din nou cheltueli și sacrificii inutile ofițerilor ale căror familii sunt ieșene, sau stabilite în Iași ? Iar dacă sunt alte motive — cum credem a ști (de exemplu aducerea în locul reg. 7 roșiori a unui reg. de artilerie, foarte simpatic unui ofițer general) atunci credem că ieșenii au dreptate să se revolte și să strige că, din nou, sunt în mod inutil — jigniți. Și ar fi timpul, credem, să se înceteze cu aceste vexațiuni cari n’au alt rezultat decât să exaspereze opinia publică a unui oraș — care a însemnat mult în trecutul nostru — și de a cărei influență culturală, astăzi încă ne folosim cu toții. Thum în Tcll 1 iune 1923“ TB'NTT ^iHBKill'nig» In străinătate: 3 LES EXEMPLARUL ANUNCIURI: Se primesc la administrația ziarului și — — toate Agențiile de Publicitate REDACȚIA ȘI ADMINISTRAȚIA CALEA VICTORIEI No. 70, Etajul I Telefon 7/3 Miai Sistemul de comprimare în politice economice Limita maximalizării prețurilor.— Participați» Ia * asociație a capitalului străin.— Intensificarea * producției.— Băncile.— Este regretabil a se constata că după atât trâmbițata competință a actualilor guvernanți, chestiunile mari ale economiei noastre naționale stau și azi mai amenințătoare decât acum doi ani în faț țării. Este apoi inexplicabil cum o țară bogată deasupra și dedesubtul solului ei, cum poate nu există două pe lume, să dibuiască și azi în problemele Vieței economice, sbătându-se într’o scumpete uimitoare și într'un descredit rușinos. Care să fie adevărata cauză? Este ca una singură sau sunt mai multe? Care să fie adevăratul leac? Este el unul singur, care este, sau sunt mai multe și atunci, cari sunt ele? Iată întrebări și răspunsuri la cari ori ,cât s-a scris și spus, pare că nu este încă de ajuns. Problema aceasta a fost desigur mai simplă acum doi ani și nu am putea spune dacă complicațiunile ei, pricinuite de surprindere sau și... mai cu seamă din cauza unei stricite politici de partid, au ajuns la o limită peste care nu poate trece fără să aducă dezastrul economic cei de pe urmă. După părerea noastră, orice politică economică înțeleaptă trebuia acum patru sau cinci ani să plece de la o constatare și anume aceia că producția mondială ca și cea locală era și urma să fie încă un an, doi pe jumătate decât acea dinaintea războiului. De aci se putea trage concluzia că pentru a se preveni scumpetea care venise în mod firesc, trebuia căutate toate căile de a mări producția a tot ce se făcea și se putea face cu materiile noastre prime. Aci ar putea să răspundă cu mâna pe conștiință ministru industiei și mentorul său, acel al finanțelor. Prin măsuri fiscale și prohibitive, unele la munca interioară și altele la export, nu se putea ajunge la acest rezultat. Și apoi importul destrăbălat cu bonuri de tezaur... S’a recurs apoi cam târziu la politica de compilare, maxializându-se unele prețuri. Să zicem că s-a făcut aceasta cu criterii desinteresate și fără dedesubturi, indicate de anumite interese de rubedeniei politică. Dar atunci trebuia să se ia pe față și să se expne în fața țării legalitatea măsurii care se aplică în această maximalizare și criteriul economic după care ea se făcea. Dar cum se face, vom vedea. Pentru a nu scumpi viața internă, nu față cu cea din străinătate tradusă în lei, cum face d. Sassu, ei față cu cea de aci dinainte de război (aci e greșeala fundamentală), trebuia mai întâi să renunțăm cu cerbicie de a importa orice articol alimentar și de uz zilnic care se putea găsi și produce aci în țară. Ne trebuiau sardele de Lizza, ciocolată, săpunuri, parfumuri, mătăsuri, jucării, diamante, veritabile și mai cu seamă false, stofe peste anumite prețuri, etc. Asta se una. Urma imediat să se facă toate înlesnirile de ordin fiscal, administrativ, bancar și politic pentru ca instituțiile industriale să poată spori producția lor. Nu era vreme să stăm să ne ocupăm de naționalizarea industriei, care era națională din moment ce se face pe teritoriul României mari, unde dacă vrea, capitalul românesc intră într-nsa (în industrei) și fără a fi poftit de onor, minister. Comerțul și industria s'au născut înaintea ministerelor de industrie și finanțe. Aceasta să nu se uite. Limitarea inițiativei private făcută la spatele acelui pretențios și hipertrofiat „prin noi înșine“, ne-a adus la halul că nu avem o singură fabrică de cânepă sau in, plătim cărbunii cu dublu importandu-i din afară și aproape rechiziționându-i pe ai noștri. Vom importa poate și petrol și cât pe aci era să ne pregătim a importa și grâu. , Aci e cazul de a spune două cuvinte asupra ceea ce credem noi despre limita naționalizării: Mai întâi Statul, precum și producătorii trebuesc să fie de acord pri a înțelege un lucru: că atunci când o industrie, oricare ar fi ea, produce atâta în medie (calculând și anii răi și deci riscurile), încât producția anuală acopere toate cheltuelile de exploatare și amortizările obișnuite, rămânându-i jumătatea producției drept beneficiu net, (iu orice monedă ai, calcula și una și alta), nimenea, pe aceste vremuri de comprimare generală, nu are dreptul să pretindă societăței obosite și sărăcite, prețuri mai mari pentru marfa aceea. Discuțiunile care se țin și azi tor ministerul de industrie, asupra prețului ce trebuește stabilit produselor petrolifere și grâului, trebuesc să aibă la bază acest obiiterii. Dar dacă contingentarea produselor ce trebuesc să alimenteze trebuințele interioare, este lesne de făcut pentru petrol, pe această bază, nu tot așa de ușor este să i se fixeze partea ce revine pentru interior la grâu. La petrol surdf câteva societăți, la grâu sunt sutte, de mii de producători mari și mici. Totuși și aci s’ar putea găsi o soluțiune definitivă, echitabilă și generală, bazată pe cunoașterea exactă a producției fiecărui cultivator. Și odată găsită această soluțiune, exportul cerealelor s'ai, putea face numai prin Stat, fără adaosul nici unui funcționar, doi trei ani, până ce adevărata libertate a comerțului poate iarăși să ia locul acestei vieți economice artificiale și dusă de mâna ca peț copiii mici, cari au nevoie de dă , dacă. ■ In legătură cu cele expuse mai sus și cu o influență cu mult covârșitoare în angrenajul nostru economico-financiar stă valuta și] chestia bancară. 3 Lipsa de scrupul a multora din comercianții noștri, fără supărare,] cari în loc să-și plătească mărfu] rile în străinătate la timp și pe] valuta zilei, au preferat să reție, capitalul câștigat prin scumpirea, atrăgătoarea, cumpărându-și palate și automobile, ne-a adus dis-,creditul și deprecierea leului. Același rău platnic, poate nu,mai în aparență și temporar, a fost și Statul cu datoria sa externă, cu plăți învechite nerespectate și cu bonuri de tezaur cami mai de cali abuzive și fără scadență precisă. Dar băncile, și anume anumite bănci, începând cu cea națională, ce rol au avut și au asupra scumpetei și a valutei? Dezastruos! Mai întâi cu ce drept și cu ce ] scop banca Națională a dat băncilor particulare o putere de rescont de 50—60 ori mai mare decât puterea lor proprie? Căci numai așa toți samsarii cari nu aveau Citiți continuarea în naw Ua'il I.5 însemnări juh- --------------- Societatea dramatici Legea Teatrelor II de Ion Manolescu -temna in 1§10 Pompiliu fiiada formă legală, juridică, ar trebui wizuit această lege, a scos încadiul din primele articole defimirea de „Societate dramatică“Teatrului National. Nu știu ce a îndemnat să facă aceasta. Provbil povara consilierului juridic pre i-a ajutat la redactarea respuizei. Juridicește „Societatea tematică” nu există. Codul de mert la Titlul VIII art. 77 deșine lămurit ce este și cum se tate califica o societate, iar art. 1 spune clar: „Participarea la hificii concedată impiegaților și altor agenți ai societăței, caută totală sau parțială a mumiilor, nu le atribue numai prinaceasta calitatea de asociați“, care e aci „Societatea“ de lagijteltig ca ea să existe în împlinite conditiuni speciale prevăzute în art. 88 și 89 Codul de Comerț- Ori aceste condițiuni nu s’au împlinit niciodată, nici chiar când prin simplă denumire s’a spus în lege „Societate dramatică a Teatrului National“. Am spus acestea pentru ca să se știe că la o obiecțiune serioasă se poate răspunde : „Uite că Societatea dramatică există și așa, fără împlinire de forme căci forma suntem noi, cei care o ținem și o susținem“. Nu tăgăduesc, totuși cel care printr’un gest necesar, ar purcede Ui reorganizarea din temelie, are legea cu el, și legea nu i se împotrivește. Dar in afară de considerentele juridice, folosește la ceva Societatea dramatică ? Eu cred că nu. Societatea dramatică este cu totul lipsită de orice rațiune artistică. Se spune de apărătorii ei, că mulțumită existenței acestei asociații s’a putut păstra o tradiție. Mă întreb, care ? Că s’a făcut teatru bun, frumos ?, adică aceiași artiști, dacă nu ar fi purtat pompoasa titulatura de „societari“ ar fi lucrat cu mai puțină râvnă și dragoste de instituție ? Nu ași putea să cred fiindcă ar însemna să aduc o reală și desigur nemeritată ofensă marilor noștrii întemergători cât și multora dintre valoroșii societari de azi. Oare stagiarul cu talent dragoste de profesiune și dor de muncă e apucat de criza păstrătorului de tradiție numai în ceasul când intră în societatea dramatică ? Nu poate să fie așa. Tradiția e una singură : sforțările ce s’au făcut în comun, în toate vremurile de societari ca și de stagiari pentru prosperitatea instituției de stat menită să fie prin însăși rostul creărei sale chintesența celor mai alese realizări artistice. Dacă ar susține altfel societarii, ar fi ingrați față de colegii mai tineri cari fie că nu au avut loc fie că nu a avut norocul să se intituleze și ei „societari”. Dar afară de asta, oare toți societarii au aceiași valoare artistică ? Desigur că nu, totuși pe clase — sunt retribuiți la fel. Nu se poate face nici o distincție deși chiar în interesul progresului, ar trebui făcută, deoarece în teatru vechimea e una, talentul alta. Ce te faci cu artistul societar care are și vechime și talent mai mult decât altul ? D-l .Victor Eftimiu simțise trebuința unei«ouncționări și a recurs la subterfugiul înființărei „funcțiunei” de director de scenă, ca pe această cale să majoreze retribuțiunile unora. La început erau mai puțini, la urmă, toți societarii de clasa I erau directori de scenă, iar azi apardentele sunt iarăși egale, sporite e drept, dar egale. De ce să se întrebuințeze mijloace deghizate în locul celor reale ? Trebue să existe totuși un element de stimul, care să pună valorile la întrecere. Atunci va fi adevăratul progres, în fața căruia Societatea dramatică stă zid înalt. *WA,‘— “ ■ £**. I............. • i Comitetele Teatrelor Naționale Comitetele încurcă lucrurile grozav, complicându-le, paralizând de cele mai multe ori hotărîrile energice. Directorul Teatrului e pus în vaza acestor comitete, ori se așează la adăpostul lor, ori procedează cum voește, prin chiar autoritatea pe care i-o dă funcțiunea. Atunci, la ce bun ?. Desființându-se comitetele Directorul va avea și mai multă răspundere și mai multă inițiativă. Unde mai punem imensul avantaj că se vor reduce măcar în parte căile de protecție la care recurg mai ales cei nemeritoși în teatru.. Cunosc unele cazuri când cei interesați, neîncrezători, numai in porunca telefonică pe care o da cutare Ministru sau rugăciunea prietenească a cutărui deputat ori politician cu greutate, apelau și la sprijinul celor din comitet. In beton urmat să fie turnat Directorul și tot nu are ce să-și facă și el capului. Comitetele acestea își au și ele tâlcul, psihologia lor dar mai ales când se fac numiri, avansări și țctod ee acogii, gratificații.Câte recompense n’au dat bietele comitete multor nemeritoși în ciuda și dauna celor harnici și cu talent. Și aici, tradiția e dăunătoare. Ce bine s’ar face teatrului, dacă s’ar rupe odată și cu tradiția comitetelor teatrului , Conducerea Teatrelor Naționale, ar trebui să aibă o continuitate, prin garantarea unei stabilități pe timp determinat, trei sau chiar cină ani. S’ar da astfel Directorului, putința să-și desăvârșească un program. Nu este bine ca postul de Director al unui teatru de stat să fie supus fluctuațiilor politice, intrigilor celor interesați sau capriciilor ministeriale. Idealul ar fi să se scoată politica de partid din teatrele .acestea nu știu dacă contractul sau decretul regal ar putea garanta mai bine stabilitatea; căci așa cum se procedează la noi, nici într’un fel, nici într’altul nu mai ești sigur. E necesar totuși ca Directorul să nu mai poată fi schimbat înaintea unui termen fixat, decât pentru abateri grave bine constatate, nu bine căutate. In afară de acestea, sunt o seriede amănunte, cari și au importanța lor, relativ la clasificările stagiarilor spre exemplu. Teatrul angajează un stagiu, element bun, dar care nu poate trece într’o clasă superioară decât după doi ani; cel puțin, afară de cazul că ar avea un „premiu de creație“. Să presupunem că acest stagiar cu talent a izbutit să merite în, 3 ani câte un premiu: ajunge stagiar, de clasa I și in această categorie:" îl uită Dumnezeu, căci nici Directorul, nici toate comitetele reunite ale tuturor teatrelor Naționale, nu-i poate face nimic ca spor de, retribuție decat pe căi piezișa] Actuala lege nu și-a permis curajul să prevadă nimic pentru nefericitul care având talentare și nădejdi, și un drept câștigat pe bune merite. Detaliile, lipsurile de mai mica însemnătate, nu le mai arăt, ai vând credința că acestea vor fi amănunțit observate și chibzuitîndreptate. Intr’un viitor artfest, arăt realele pe cari le au de «»portat teatrele particulare, cai prin, legea] actuală au numai o negațiuni destul de mari și absolut niciun avantaj. ) É