Epoca, septembrie 1930 (nr. 476-500)

1930-09-02 / nr. 476

3 LEI IEMCTIA $1 ADMINISTRA1U bucurești, SALE* VICTORIEI No 33 Reclame și inserții Se primesc te adorația ziarului și la teste agențiile de publicitate Telelei 362110aK*Y3e MC9IM mmm - iirector: or. n. nnPEsen mr 25% Tic, scumpă tara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicolae Fisipescu Conversiunea creanțelor agricole . O conversiune are totdeauna de scap o ușurare a debitorului. Ea presupune o ameliorare a târgului de creanțe față de cea existentă în momentul în care s’a efectuat prim ü contract de credit. O asemenea ameliorare nu poate avea decât două izvoare : o sporire de disponibilități, sau o meliorare de solvabilitate a debitorului, micșorând riscul. Înainte de a înjgheba orice proiect de conversiune, omul de finanțe trebuie să cerceteze aceste două elemente așa cum cercetează arhitectul forma și structura terenului înainte de a concepe proiectul unei clădiri. Ministrul de comunicații a dresat un proiect de conversiune a creanțelor agricole.. Proiectul său de conversiune e bazat pe cele două elemente, cari însă nu se potrivesc cu situația. El crede conversiunea posibilă prin simpla ameliorare a solvabilității, ceea ce e desigur posibil dacă micșorarea de risc e reală, însă această ameliorare rezultând din substituția Statului în locul debitorilor actuali deveniți astfel debitorii săi, e fictivă. Să examinăm teza Este Statul debitor mai sigur decât particularii . Autorul proiectului nu se sfioși de a declara insolvabil pe debitorii actuali, ale căror bunuri vor servi de garanție spre a spori creditul obținut prin substituția Statului. Aveau dar a face cu un debitor nou și o garanție, ceea ce ar părea suficient spre a influența riscul și a scădea procentul. Cine nu știe însă că dacă urmărirea în masă a debitorilor agricoli prezintă dificultăți din punct de vedere social, urmărirea Statului, falit el însuși, este o imposibilitate. Cine nu cunoaște miile de șicane administrative când cineva are de încasat o creanță asupra Statului. Exemplul proprietarilor expropriați cari după zece ani nu dispun încă de nenorocita de rentă de expropriere ce li s’a aruncat ca o pomană, e dovadă. Cine nu cunoaște refuzul cinic de plată a ordonanțelor Statului, refuzul de dobândă de întârziere, pretenții ca suma datorită trebue să figureze în buget, ca și cum creditorul e responsabil de reaua întocmire a bugetului debitorului. Se va zice însă că Statul va plăti regulat căci va urmări și el pe debitor. Aci am putea râde dacă chestiunea nu ar fi așa de tragică. Cine va crede că Statul democrației integrale sau a liberalismului democratic va fi un urmăritor mai strașnic decât particularii ? Nu avem decât să cercetăm cum a urmărit Statul încasarea creanțelor sale rezultând din împărțirea porumbului de hrană, a grâului de sămânță și alte creanțe. Ceia ce e mai grav este că, intermediarul e așa de puțin cinstit încât creditorii siguri că vor obține nici nu sunt măcar sumele încasate de Stat de la debitorii săi. Oare nu a mâncat Statul prețul exproprierii plătit anticipat de unii țărani, care capitalul Casei pensiunilor nu a fost absorbit de acest burete, care e Casa Statului, iar acum același Stat ,lasă pensionarii pe drumuri. Ce s-au făcut despăgubirile de război ? Oare Statul, oare pune bețea în roate la urmăririle silite cerând prin legi noui formalități inexistente la data transacțiilor cari au dat loc la creanțe, nu va căuta tot felul de invenții ca să nu urmărească pe cei ce țin guvernele la putere? In schimb ce armă politică admirabilă. Orice guvern va obține majorități, fără să fure urnele ca liberalii sau să trimită morții la vot ca naționalii-țărăniști, numai cu ajutorul unui perceptor dibăcia. E cert că substituția Statului e o sporire de risc iar nu o scădere, chiar dacă Statul ar fi reprezentat printr’o instituție autonomă. Oare nu am văzut ce rezultat a avut încercarea de a suprima gratuitățile la C. F. R. cu tot miliardul ca lipsește în buget? Se va spune că deficitul la C. R. F. are alte surse, dar nu trebuie uitat că sa mai găsesc și în Ardeal și în regatul vechiu administratori abili cari să ducă noua instituție la același vad, la care au ajuns cele vechi. In fine admițand emecți unui guvern de autoritate, urmărirea in măsa a fînanilor abia împroprietăriți, nu este oarec un pericol social mai grav cu cât ütreniea lentă și individuală a proprietății de la o mână neprevzătoare la alta mai circumspectă ? Ar trebui să admitem ca toți debitorii actuali sunt în stare de a plăti și că o vor face de bună voie sau cu mici amenințări. Admițând această îngerească minune, încă trebuie să ținem seama că mulți dintre ei nu vor putea plăti. Cn adevăr însăși calculele ministerialei stabilesc că mijlocia datoriilor e de 3000 lei la hectar și că o asemenea datorie nu poate fi amortizată decât sacrificând timp de 10 ani, circa Î0% din venitul brut al agriculturii, dacă dobânda ar scădea la 10% prin conversiune. Ar rezulta că creditorii se găsesc între două posibilități: reducerea dobânzii cu siguranța de încasare sau menținerea dobânzii cu mers sigur spre insolvabilitate Autorul proiectului are credința că nimeni sau foarte puțini vor ezita. E curios cum un inginer obicinuit a stabili echilibre poate face asemenea deduceri. Oare crede ministrul că este suficient să acoperi inginer media eforturilor cu media rezistențelor sau că fiecare efort trebue echilibrat cu rezistența respectivă și că e destul să existe o piesă insuficientă ca să se provoace năruirea construcției. Revenind la oile noastre, este evident că fiecare creditor va cântări situația sa specială. Cei ce s’au asigurat bine prin hipoteci, gajuri sau alte forme, toți cei ce n’au acordat prelungiri decât contra plăților de dobândă sau aconturi, toți cei cari în fine socotesc că și treaba lor e fără mare risc, vor refuza cert amestecul Statului și reducerea dobânzilor. Ceilalți sunt desigur oameni cari de la început au avus în vodere intenționat reducerea la insolvabilitate a debitorului proprietarului spre a se substitui pământului. Se știe cât de mari au fost cererile de pământ și cât de mulți țărani au rămas neîmproprietăriți. Este sigur că o mare parte dintre creditori se găsesc în rândurile țăranilor cumpătați, prevăzători cari și-au strâns cingătoarea și au pândit o bucată de pământ de cumpărat. Această dorință a fost generală și a devenit și mai acută după expropriere fiindcă nemaigăsind pământ de muncă, acești țărani sunt reduși la rolul de lucrători agricoli cu ziua și știm ce dispreț are românul pentru ceea ce el numește slugă la dârloagă. Cei câțiva păcăliți cari au așteptat prea mult o recoltă bună cu preț mare vor putea oricând găsi amatori de cumpărat, cari deși incapabili de a plăti, au suficiente rezerve spre a acoperi parte din datorie și a face situația noului proprietar acceptabilă. Este evident că numai cei aflați în situația desperată vor accepta renta de Stat, dar întrebarea e ce va face Statul cu asemenea creanțe. Noi știm ce va face, căci știm ce a mai făcut. Se va pune în sarcina contribuabililor. Cu creditorii individuali nu e temere de urmăriri în masa. Fiecare va aștepta momentul căci interesul e comun și nu vom avea vânzări pentru zeci de miliarde, cum s’ar întâmpla dacă Statul, creditor unic ar fi obligat să urmărească. Amestecul Statului în relațiile individuale are însă încă o latură nefastă. Proprietatea individuală și libertatea de activitate economică nu se pot concepe fără noțiunea de răspundere. Sistemul economic liberal, pe care se bazează organizația economică mondială are grave și numeroase defecte și ar fi fost demult părăsit dacă nu ar avea un unic, dar formidabil avantagiu și anume, selecțiunea. Sub presiunea răspunderii toți oamenii liberi însă incapabili de se conduce singuri sunt inechitabili destinați mizeriei. Sancțiunea libertății e mizeria- Libertatea fără sancțiune este o calamitate. In aceleași condiții și în aceleași timpuri grele unii au găsit mijlocul nu numai de a trăi dar de a împrumuta pe alții, cari nu numai nu au reușit a echilibra bugetul dar au mistuit și venituri extraordinare. Sperăm pare ca în viitor cei din urmă să devină așa de prevăzători încât să se satisfacă cu un buget inferior celui pe care nu l-au putut echilibra și să ramburseze de voie asemenea sarcini. Desigur unii se vor deștepta, dar ceilalți vor continua și vor fi înlocuiți, căci așa cere selecțiunea, așa cere viața și pe această bazat progresul, iar nu pe loi de oxigen, ca să reîncepi ne ceea ce am reparat astă lecția dă însă numai celor ai ei înșiși cum a zis Hui Petrei trebue cu atât mai mult cum aversiunea ar ajuta pe ai r, omorî pe alții, așa ca Ri ar semăna cu anteriur lui Ar vuite. Despre aceasta vom mai vorbi. ALEXANDRU FERIEȚEANU ---------mm „Mari și scandaloase fraude** Mai mulți corespondenți anonimi ne aduc la cunoștință o serie de mari fraude și abuzuri ale unui important personaj. Vom face investigațiile necesare. Dar ele ne sunt cu mult îngreuiate prin anonimatul pe care acești corespondenți, desigur însuflețiți de cele mai bune intenții și de cea mai sinceră revoltă, înțeleg să-l păstreze și care ni se pare exagerat față de cunoscuta discreție a persoanelor cari conduc „Epoca“. Toată lumea știe că acest ziar nu ezită să atace. Ne facem insă o mândrie și o datorie de a nu ataca niciodată fără a avea, nu numai deplina siguranță, dar totodată și dovezile. Ori măcar garanția morală a unei afirmații neanonima, lemne rele... Nu știm dacă d. Vintilă Brătianuu va exclude sau nu pe d. G. Tătărăscu autorul unui „vis al maicii Domnului“, o broșură în care d-sa spune cum cum ar fi sau ar trebui să fie guvernul de mâine. Nu știm de asemeni dacă o „parte“ din vechii sau nouii liberali sunt sau nu mulțumiți de această încercare didactică. Știm însă un singur lucru și acesta îl știm precis, pentru că se desprinde ușor din îndeletnicirile partizanilor. Căruța liberalilor care scârțâie de trei luni a început să trosnească sub povara păcatelor acumulate cu cea mai mare îndărătnicie, timp de 25 de ani . Astăzi, fiecare membru mare sau mic din naționalul și puternicul partid de omi, se crede și chemat și îndreptățit să vorbească, să tragă concluzii, să facă gălăgie și să ridice piatra. A mai rămas un pas și revolta sclavilor va fi ucigătoare. Mamelucii de ori — automați cari mergeau mecanic „ȘI LA DREAPTA ȘI LA STANGA“ șiau adus aminte, cam târziu, că ar fi și ei, inși, independenți și grăitori, ba ceva și mai mult, cu drepturi și îndreptățiți să-și spue părerea. Lăsând la o parte pe cei de clasa întâia, al căror statut personal era întrucâtva ridicat la o semi-robie, domnii Duca, Argetoianu, Orleanu, Banu etc., a început să prinză ghieri și caracuda tocmită cu toptani, care mergea otova și fără preț, ticsită în butoaie sau presată în baloturi. Domnul Guță Tătărăscu, copilul adoptiv al partidului (pentru că răposatul I. I. C. Brătianu era partidul și viceversa) GLASUEȘTE. Și micul Brutus face urât. Spune el că.... dar cine din partid stă să asculte ce crede că spune. Totuși amărăciunea este mare. D. Vintilă Brătianu trage zilnic pe răboj crestături, din cari picură un rumeguș murdar și plin de mucegai. Șeful a început și el să priceapă că nu numai veneticii pripășiți de pe nouă drumuri sunt gata să-i atace caravana după sistemul cinstit și loial al dlui Argetoianu, dar și cei crescuți la sânul lăptosului colectivism au început și ei să scuipe și să îmbăteze catapeteasma altarului neprihănit. Semne rele și lichele multe. Unde sunt grăunțele tale, Doamne ? A. C. lin m banal, dar... Un ziar anunță că un mic funcționar al fiscului in București — Iosipescu — a citit unui negustor să-i dea face să fie sti '' n lei pentru a apel al fiscului, prin car rea sporirea impozitului la ’usese impus negustorul. O tocmeală în regulă, funcții s’a mulțumit a i se da 800 ; negustorul a convenit, în celaș timp a anunțat poliția i prins și arestat pe func tocmai când încasa banii. Un caz banal și fără nici o importanță, o mică găinărie, dar din care se poate trage un mare învățământ. Desigur că funcționarul incorect va fi condamnat de justiție și va fi bine-venită sancțiunea, decât să ne dea voe Iosipescu să-i spunem că așa-i trebue dacă s’apucă să facă găinării, fără să se priceapă. De ce nu s’a înscris Iosipescu mai întâi în vre un partid politic, unde să facă pe devotatul până la slugărnicie a vre-unui cioncan de la putere și pe îndrăsnețul până la nerușinare față de ceilalți cetățeni , și chiar față de administrație ; credeți ca i s’ar fi întâmplat ceva ? — ferita sfântul. Mai întâi că nu ar mai fi rămas un obscur funcționar la vre-o percepție, fie chiar și in capitală ; al doilea, nu avea nevoe să facă găinării și să se mânjească pentru 3000 de lei; atunci, făcea ,i afaceri“ — termen consacrat în politică — și încă de cele mari și nu mai cerea o mediină „mită“ de 3000 de lei, ci pretindea „comission“ sau „sport“ — iar termeni consacrați — de sute de mii de lei și chiar de milioane, fără nici un risc. Ia să fi fost Iosipescu — ajuns prin lingușire sau prin orice altă cale — protejatul d. e. al șefului organizației din capitală a partidului de la putere, care mai îndrăsnea cineva să-l aresteze ca pe un simplu borfaș ; sau chiar daca l’ar fi arestat, vă imaginați ce s’ar fi întâmplat: se cutremura toată clientela electorală a partidului ; fremătau toți „frumoșii noștri brazi" cum le place naționalilor să numească pe politicianii ardeleni; săreau arși toți cloncanii respectivi și — iute, iute — s’ar fi întins mușamaua națională peste găinăria lui Iosipescu, chiar dacă numitul ar fi luat sport de milioane, nu de 3000 de lei, căci altfel — la ce mai face omul politică ? Acesta pare că mai este astăzi rostul partidelor politice la noi: să acopere pe toți hoții dacă sunt înscriși în cluburile respective și să facă să parvină la toate demnitățile în stat pe toți nechemații cari nu au alt merit decât reclama electorală. Desigur că I'oespescu — condamnat — își va perde și slujba și cu drept cuvânt, după terminarea osândei însă, nu-i va mai rămâne decât să se înscrie în vre-un partid politic — dacă aceste partide vor mai dăinui până atunci — și să mai vezi ce carieră își va face omul, dacă va ști să se „învârtească“ — iar termen încetățenit la noi în politică —, va râde el însuși cu cei 3000 de lei, când se va vedea lăfăindu-se în vre-o limuzină scumpă, cumpărată cu banii noștri — așa de greu agonisiți de noi și așa de ușor smulși de stat—; dar vom avea și noi partea ce ni se cuvine, vom fi stropiți cu noroi. DORMARUW Unde-o fi chétatera ? Da câtva timp, cuvântul e la modă. El a aruncat, fără multă socoteală, ca un oprobiu, tuturor acelora cari așteaptă. In viața politică, un regim nou. De, când s’a înființat, acum un an, liga ,,Vlad Țepeș“ cu teoria ei că partidele noastre politice, întemeiate pe vânătoarea de voturi nu pot, prin aceasta chiar, să asigure o bună guvernare , de când d. N. Iorga, plecând de la aceleași îngrijorări, a început să caute, în asociațiile profesionale, principiul unui alt parlamentarism, decând unele ziare independente, precum ,Cuvântul“ — și, până la un punct ,,Curentul“ — duc o luptă paralelă de laminare a opiniei publice, — și decând, mai ales, nemulțumirile crescânde în toată țara au dat acestei mișcări împotriva partidelor vechi un ritm vioi și ofensiv, — s’au coalizat contra ei, pe de-o parte partidele Însăși, amenințate în existența lor budgetivoră, — ceia ce era firesc, — pe de altă parte ziarele așa zise de extremă stângă, cari văd tocmai în slăbiciunea crescândă a guvernărilor de partid drumul deschis dezordinei și anarhiei, pe care, dacă nu o pregăteasc, o așteaptă. Și cuvântul de ocară, ales fără alte eplicații și aruncat in capul noii mișcări, a fost : dictatura ! De ce — „dictatură“? Dictatura e doar o luare în stăpânire violentă, din partea unui om sau unei minorități. De aceia, ea se pregătește de obicei in umbră și se înfăptuiește brutal- Dictatura se impune, nu se obține. O dictatură înființată prin voința și consimțământul majorității, nu se mai poate numi dictatură, majoritatea fiind liberă, după cele mai ortodoxe principii democratice, să-și aleagă forma de guvernământ pe care o găsește mai potrivită firii și intereselor ei. 1 Și dacă mișcarea despre care vorbim e pornită și susținută fățiș; și dacă ea voiește să convingă, înainte de a făptui; și dacă împotriva ei se ridici, prin toate mijloacele, rezistența ocultă, îndărătnică și chiar violentă a paradelor amenințate de expropriere,— atunci dictatura, în adevăratul înțeles al cuvântului, e din partea tocmai a acestor partide, cari vor să prelungească la nessfârșit, împotriva poporului, sistemul lor de exploatare arendășească a statului. Am cunoscut într’adevăr dictatura. Am avut dictatura Brătianu, dictatura Averescu, dictatura Maria, — îndoite dictatori, prin robirea, în acelaș timp, a regalității și a țării iar acum, când voim acordai între o Coroană vie și o țară reală, — când le voim libere pe amândouă, într’un sistem de guvernământ potrivit firii, trecutu. vii și intereselor permanente ale acestui neam, —acuma își găsesc oamenii cu bârna in ochiu, prilejul să vorbească de patul din ochiul vecinului ? Da, este o dictatură care sugrumă și copleșește această țară, o dictatura sărăciei, — cea mai hâdă și mai apăsătoare din toate, pe care au înscăunat-o aci partidele zise de guvernământ, în zece ani de stăpânire fără scrupul, fără răspundere și fără control. Pe aceia o vom da peste cap, cu sau fără voia partidelor. COSTIN G. STURDZA Turcia centra capitalei bar srâbie Ankara, 1 (Kador). Primul ministru Ismet Pașa, a ținut un important discurs la inaugurarea liniei ferate Inkar-Sivas. Șeful guvernului a expus dificultățile provocate, după părerea sa, de capitalul străin și a afirmat că situația defavorbilă a Turciei se datorește Împrumuturilor succesive. In cercurile politice se acordă o deosebită semnificație acestui discurs, care ar constitui primul răspuns oficial dat de președintele consiliului criticilor ce au fost exprimate de Fethi Bey, șeful noului partid liberal » « . 22. Consiliile de administrație De câte ori Cel de sus chiamă pe un „Gros Bonnet” de atâtea ori mă cuprinde jalea de nedreptatea ce se face de a smulge din mijlocul atâtori bunuri, pe robul binecuvântat al consiliilor de administrație. Și te gândești cu durere la nesfârșitele societăți și instituții rămase orfane de președinte !... Acum când problema șomajului pare a fi de actualitate, cred că orice chestiune în raport cu această problemă, este necesar să fie semnalată. Mai întâi dacă judecăm puțin, vom vedea că acest sistem, are un rezultat cât se poate de nedrept, ba chiar incorect, atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere practic. Punctul de vedere social este acela care se referă la acapararea de către o singură persoană activitatea și cu ea profitul, ce ar putea fi împărțită la 5—6 sau chiar la mai mulți dun întrebarea cum merge acest sistem paralel cu evoluția și desvoltarea individuală al timpului de față, cu libertatea și dreptul civil așa de mult cântat de demagogia modernă ? Din punct de vedere practic este „incorect“. Patru și cinci instituții sau societăți, nu pot avea acelaș interes comun, deci președintele și membrii sunt obligați ori să lucreze în echivocuri pentru a-și menține posturile sau să nu lucreze deloc. Cum să întâmplă în majoritatea cazurilor. Mi se va răspunde că capacitatea și meritul este dreptul cel mai firesc și care îngăduie să stăpânească orice situație. Sunt perfect de acord și dacă problema s’ar pune din acest punct de vedere, articolul meu, n’ar avea nici un rost. I’ar nu judec problema prin persoane, ci prin „rezultate, aci fiind criteriul de la care pornesc. Dacă ar fi de admis că valoarea persoanelor nu îngăduie discuție, trebue neapărat ca și rezultatul de progres al instituției să corespundă.. Mecanismul activității oamenești este o problemă matematică, care sufere prea puțină alterațre când ea este condusă pe această bază. 1919 și 20. S’a produs acea furie a înjghebărilor de societăți și goana pentru locurile de membri și președinți- împrejurări favorabile, dar o efemere provocară pentu scurt timp să se binecuvânteze aceste întreprinderi și pe auguștii lor conducători. Dar îndată ce împrejurările n’au mai fost favorabile, situația s’a schimbat, pentru instituție, acționari și funcționari, rămânâd însă aceiași pentru conducători. Instituții mai vechi și cu o activitate bine stabiltă de înainte de război n’au fost nici ele cruțate de împrejurările nefavorabile ale situației generale. Deci unde rămâne meritul atât de important al celor de la direcție, consilii, etc. încât să fie pusă chestiunea valorii in așa fel încât preschimbarea lor de pe fotoliile administrative, să nu fie discutabilă ? Chiar rezoanele de economie nu i-a putut clinti. S’au concediat funcționari, s‘au redus sucursale fără însă ca nimeni să îndrăsnească să reducă numărul consilierilor, membrilor, administratorilor delegați, etc. Și când te gândești că pentru o economie de 2.300.000 de mii de lei au fost îndepărtați și 20 sau 30 de funcționari, sumă pe care un singur membru al consiliului de administrație o încasează și aceia când datoria tantiemelor de sfârșit de an, îl reclamă să se promite la societate , tantieme care pentru mulți din ei nu sânt decât un „mezelic”. Nu vorbesc deloc din spirit de democrație; am un desgust profund pentru acest modern adjectiv care n’are vitalitate decât ca armă de parvenire. Din contra sunt o conservatoare , a outrance și admiratoare a puterii de stăpânire până la „mâna de fer“, cu singură condiție ca acea mână să împartă bunurile mai departe de raza circonferenței personale. Iată pentru ce spun că e nedrept din punct de vedere social. O valoare adevărată este aceia care creiază posibilități de mărire a instituției, dând mijloc de existență la cât mai mare număr de oameni.Pentru aceasta se cere însă devotament și muncă. Cum se poate ca un președinte se ocupe aceleași fotolii la două sau trei instituții sau societăți: Interesul instituției A. este imposibil să fie similar cu interesul instituției B. sau C. și atunci ilustrul conducător „o rasă mai moale“ căci nici timpul material și nici interesul nu-i permite a-și îndeplini misiunea cu conștiinciozitate. E de mirare atunci că serviciile de Stat sufere și când institutele bancare se clatină și cu ale avutul, cetățeanului încredințat, cu atâta nevinovăție .n Italia, mi s’a spus n’ași putea preciza dacă e în vigoare legea sau era să fie promulgată: o lege a lui Mussolini, prin care se interzice figurarea unei și aceleiași persoane în mai multe instituții. Tot în acea lege era hotărît, ca un delegat al guvernului să figureze pe lângă orice instituție pe bază de acțiune. Delegatul este responsabil „penal“ de neregulile și greșelile care ar atinge interesul acționarilor. La prima eroare este el cel arestat. Iată o măsură care ar putea fi foarte necesară la noi. Zilnic jurnalele citează înjghebarea de comisiuni, sau societăți, noi, de Stat sau autonome, unde figurează aceleaș persoane. Ei bine acest sistem este revoltător. Lăcomia stăpânește contra tuturora regulilor pătura conducătoare iar când n’au încotro și sunt încolțiți de solicitatorii de posturi (partizanii lor politici) creiază fel de fel de servicii, una mai netrebuincioasă ca cealaltă, pentru a închidă gura partizanilor încărcând budgetul Statului de prisos. MARIETTA A. MANIS SALIAN prtstiCgie Miiaac Bertrand de buralii „Vers ies Cisfs-ustls a’Earape“ de GEORGE EANCU GHIDU Un memorandum care la început i-a părut o utopie și care în timpul din urmă a grupat în jurul ideii sale centrale toate statele membre ale Societății Națiunilor, memorandumul Briand privitor la crearea, din punct de vedere economic, a Federalizării statelor europene și a găsit susținători în inteligențele cele mai remarcabile ale vieții publice de după răsboi. Presa tuturor țărilor a salutat cu entuziasm acest memorandum, primind cu o vădită simpatie și poate cu emoție ideea sfărâmării zidurilor chinzești naționale, între cari popoarele se închiseseră deja război încoace și cari isbutiseră să întunece zările mai tuturor țărilor din apusul și centrul Europei. Desigur această bună primire unei idei pe care ai putea-o numi aideia, fenomen se datorește în bună măsură și reputației inițiatorului ei dar și conjucturei politice creată prin tratatele de pace, de asistență mutuală între popoare, de neagresiune cum și prin diferitele convențiuni economice și comerciale. Situațiunea creată Statelor europene prin aceste tratate și convențiuni este cu totul excepțională și deosebită de cea din ’nainte de răsboi. Evoluția politicei internaționale de la 1919 încoace este strâns legată de justiția lor. Istoricul acestei evoluțiuni, luminarea ei prin consecințele ce normal au decurs din tratatele încheiate a făcut obiectul preocupărilor d-lui Bertrand de Jouvenel în volumul de curând apărut „Verses Etats-Unis d’Europe. In discuțiunea evenimentelor directoare pentru politica europeană postbelică, două date mai importante și-a ales d-l Bertrand de Jouvenel, 1919, tratatul de la Versailles, care „este fondat de principiul Naționalităților", „apotheoza naționalismului“ în cadrul ideii de stat și 1929, pragul desvoltării ideii de Federalizare a statelor europene. Datele acestea închid între ele o evoluțiune de idei, de psihologie și de mentalitate politică, pe cari nici antichitatea nici evul mediu nu le-au cunoscut." Ele formează cei doi poli Intre cari au peregrinat oamenii politici, purtători ai destinelor Europei, dela marele răsboi până în zilele noastre, însemnând două dintre cele mai opuse extreme pe care în aceiași măsură le-au adoptat statele atât cele învingătoare, cât și cele învinse. (Urmare din pag. la)