Epoca, martie 1931 (nr. 626-651)

1931-03-01 / nr. 626

Wo. 626 3 LEI RE9MTÎA $1 ADmiSRAHA BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI No33 Reclame $i inserții Se primesc la ad trația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon 3S2110 f»umînică 1 Martie 1931 ANUL 1885 "de NICOLAE FILIPESCL- Director: Or. N. fiLIPESCl) Patriotismul personalităților Guvernul își traește ultimele zile, și moștenirea lui va fi îngrozitoare. Cine va lua sarcina doborîtoare a acestei moșteniri? Pretendenți sunt destui E partidul liberal, e partidul poporului, sunt chiar și celelalte partide. Dar afară de partide mai e și Tara. E Tara, care măcar acum, in preajma vijejiei celei mari, are dreptul să-și aibe guvernul ei. E și Regele, care măcar când se apropie furtuna, are dreptul și datoria să aleagă pe cei cu ajutorul cărora să o poată înfrunta. Regele, care va avea să se pronunțe, când va veni momentul, n a comunicat până acum desigur nimănui nimic din intențiile sale, și totuși se vorbește din ce în ce mai insistent de un guvern de personalități in afară de partidele politice. E ușor de înțeles de unde a izvorât această idee, care în alte vremuri n’ar fi trecut nimănui prin gând, și acum prinde din ce în ce mai multă consistență. A isvorît din simțul de conservare a poporului nostru, care plin de vitalitate nu voește să piară, șiiprinde pe zi ce trece mai multă consistență, pentru că opinia publică simte ca față de primejdia mare, care ne amenință, se impune, fără o clipă de întârziere, un guvern de salvare națională, care, ca atare, trebue să difere in esența lui de guvernele, pe care le-am avut până acum, un guvern de autoritate și cu autoritate, care ca atare trebue să fie liber, de legături, de obligații și de piedici din trecut, și fără altă preocupare pentru viitor decât aceia de a scăpa tata de la picire. Șeși dă seama opinia publică, că partidele, politice, care ne-au adus in halul in parc ^in fosbimt prinși de criza mondiala și de ofensiva dârză, deocamdată economica, a dușmanului, nostru neîmpăcat, dinspre răsărit, nu sunt în stare să ne dea un guvern capabil de- a desăvârși opera de adâncă asanare, fără de care vom fi pierduți. x „ .Și era firesc, ca instinctul sau, patos al poporului să-și îndrepte privirile spre cei câțiva — nu sunt mulți — care se impun prin autoritatea lor morală,,prin curățenia lor sufletească, prin servicii neprețeuite aduse țării și civilizației în vremuri de grea cumpăna, sau prin strălucirea talentului și activității lor și prin faima numelui lor, într’un cuvânt spre cei puțini cari prin personalitatea lor inspiră încredere și în țară și peste hotare. Și iată cum a mai aparat posibilitatea unui nou și neașteptat moștenitor al guvernului muribund: personalitățile, se par, pe când partidele politice, inghesuesc care de care la moștenirea puterei, cu o ușurătate, care exclude conștiința greutăților uriașe, care vor fi de învins, ziarele, care de câtva timp se ocupă mereu de personalități, comunică refuzul când a uneia, când a alteia, de a constitui viitorul guvern sau de a face parte dintr’însul. Suntem convinși că nu e chiar așa cum spun ziarele, căci personalitățile, tocmai pentru că sunt personalități, iar nu politiciani, n’au putut refuza cea ce nu li s’a oferit. Dar un fond de adevăr tot trebue să die ; și cea ce se scrie în ziare e probabil ecoul îngrijorării firești a unor oameni conștienți de greutățile vremei, față de posibilitatea, care li se deschide pe neașteptate, de a fi, poate, siliți să ia răspunderea situației, e ecoul scrupulelor de conștiință, pe care și le fac oamenii adânc cinstiți la gândul, că s’ar putea să nu fie la înălțimea speranțelor, care se pun în ei, și poate și ecou, unui sentiment de repulsiune instinctivă, pe care-l inspiră politica unor oameni, care s’au ferit o viață întreagă cu scârbă de atmosfera viciată a cluburilor politice. Dar mai sunt convins, că atunci când, pentru a-și putea îndeplini menirea mare și grea, pe care i-a atribuit-o Istoria, Regele va spune acestor oameni, aleși ai neamului: „luați crucea și mă urmați“, nici unul nu se va da înlături. Când Regele lor își va fi luat răspunderea de a se descătușa de tirania trecutului, nici unul nu va pregeta să împărtășească această răspundere. Când Regele lor se va fi uitat pe sine, pentru a nu se gândi decât la Țară și la pn mejdia, ce o amenința, niciunul și la nu se va gândi la dânsul și la riscurile lui. La apelul Regelui lor, toți vor în jurul Lui, ca Să-i execute porunca. Ei nu-i vor sili să recurgă, spre a-i înlocui, la oameni de mâna a doua întotdeauna gata să primească orice sarcină sau orice răspundere. Căci vremurile cer un Rege mare ajutat de cei mai buni fii ai neamului. Tot ce pot cere, aceștia e ca jertfa lor să fie numai in folosul "arii și al Tronului, ca porunca să vie de sus,de tot, semnă ca semnul cerului, și ca cel puțin, cei care vor lucra în rândurile întâi, alături de dânșii, să fie curați ca și dânșii, curați în tot trecutul or, curați în scopul pe care-l urmăresc. Să nu se strecoare prin vreunul din ei, nici vechile moravuri ale partidelor politice, nici scopuri personale. Numai așa va putea să fie mântuită Țara! Prestigiul și autoritatea lor e o comoară neprețuită, pe care nu pot s-o refuze tarii, căci are nearâtat nevoie de dânsa. Ei sunt rezerva neamului pentru vremuri de mare primejdie națională; și a venit clipa, în care toate rezervele trebue să intre in acțiune. A venit clipa in care toți, de la Vodă la opincă, trebue să aducă in dar Neamului, la apelul Regeui, tot ce e mai bun in sufletul oi, toată puterea de muncă, tot capitalul moral adunat zi cu zi,oată experiența, tot renumele, tot prestigiul, toată autoritatea. Să nu pregete nimeni, căci însăși existența neamului nostru,e primejduită. Sa fiu mai aștepte nimeni, căci nu spui e de așteptat. Mântuirea cere o prefacere adâncă, și o prefacere adâncă cere i* î*1îv. ik-7 « VAî ? • > ■ Îi îl'sfreagă ufeîaî toți N.1 Miclescu ■ .........mm' I—. ...'—»I»»..... Partidele din trecut și de astăzi „îndreptarea” de alațineri publică un extras dintr-un discurs al părintelui meu in favoarea ideei de partid. Acest discurs avea ca obiect să arate superioritatea partidelor asupra grupurilor și grupulețelor. Ceea ce era adevărat atunci, continuă să fie exact și astăzi. Sistemul englez este incontestabil superior celui francez. Un guvern care dispune de majoritatea sa este preferabil unei cârmuiri care aleargă după majorități de ocazie. Sub un asemenea regim demagogia înflorește în mod fatal. dovada că sunt momente în viața unui popor in care partidul nu trebue să mai existe. In primăvara anului 1914, partidul conservator își regăsise echilibrul. Grație omogenității lui, grație programului său unitar el dobândise în opoziție o izbândă electorală fără precedent în analele noastre politice. In August izbucni războiul, Aexandru Marghiloman înclina spre Viena și Berlin. Fără a ezita o clipă, tatăl meu incepu o luptă distrugătoare împotriva conducerii. Oameni politici ca Ion Lahovari au ezitat mult timp să rupă iar tatăl meu a făcut singur partidul. Până la un ay ei au trebuit să-și dea seamă că unitatea partidului conservator încetase de a mai fi compatibilă cu interesele națiunii. Pe deasupra grupărilor politice, patrioții din 1914 s-au strâns în jurul „Federației unioniste” Singura legătură dintre ei, era Ardealul. Opera de îndeplinit era prea mare, ca să se ocupe de comitet și de statute. Așadar, cazul tatălui meu pe care „îndreptarea” îl citează ne duce la concluzii diametral opuse. Dar ce partide erau atunci, ce bărbați de stat, și ce a rămas astăzi GREGORE FILIPESCU Nicolae Filipescu In țara in care mulți sunt uitați tocmai fiindcă și-au jertfit totul pentru ea și nu au putut-o uita, nici măcar o clipă, un grup de parlamentari — mulți prieteni — au luat inițiativa a purcede la strângerea fondurilor necesare imortalizării in bronz a patriotului și bărbatului de stat care a fost Nicolae Filipescu. Inițiativa aceasta a trecut pe tărâmul Înfăptuirilor eri seară prin reprezentația dată la Teatrul Național, reprezentație care a fost cinstită de înalta prezență a Maiestății Sale Regelui. In cadrul acestui spectacol, al cărui beneficiu material va constitui prima subscriere la fondul necesar ridicării monumentului, un bun prieten al regretatului Nicolae Filipescu, d. senator T. Pisani a schițat in imagini clare călduroase și vibrante portretul celui a cărei deviză a fost: „Ție, scumpă țară, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire”. In frazele d-lui Piraui, străbătute de cea mai pură sinceritate și lipsite cu totul de orice artificiu menit a aduce merite postume nemeritate, memoriei ilustrului evocat, Nicolae Filipescu ne-a apărut in lrmina obiectivismului celui mai desăvârșit, așa cum a fost și așa cum oamenii noștri politici de azi, nu sunt și nu reușesc să fie. Modest, dar dârzin susținerile sale, integru până la asprimi nebănuite, dar având sentimentul răuplatei pentru cei merituoși, înflăcărat de un patriotism ce electriza nm ssele și care mergea până la confundare cu ceva copilăresc, toată ființa, tot sufletul său, totul, era al patriei și numai al ei. Omul acesta, a cărui profeție o trăim azi cu toți, care nu s’a sfiit să spună Regelui Ferdinand: ,Majestate să te încoronezi la Alba lulia, sau să mori pe câmpia Turdei”, omul acesta care mai mult ca oricare altul a știut simți românește în clipele cele mai tragice ale neamului, a fost cu măestrie zugrăvit de către d. Tirani in cele câteva zeci de minute cuprinzătoare a unei vieți întregi de girant al Românismului. In clipele actuale de acut materialism și abjecte turpitudini politice, viața lui Nicolae Filipescu, redată atât de sugestiv de d. T. Fizani constitue cea mai nimerită pildă; în acelaș timp, cea mai strașnică lecție de patriotism, ce se poate da oamenilor noștri politici de azi cari ințeleg să aibă totul pentru ei, dar nimic pentru țară. C. Panaitescu Țepi MOTO: In chestia împrumutului Nil știm prețul de emisiune, insă după cum vedeți, guvernul e dispus sa-1 facă negreșit, cu... orice pret. Albion Constituția e bolnavă Cetățeanul român, grijuliu deși apoi, retractat — ceea ce toți treburile țârei care caută în citi- ceilalți tovarăși ai d-sale, din toarea desbaterilor noastre parlamentare, indicațiuni asupra situaniei politice și isvoare de nădejde pentru tămăduirea relelor de care suferimi va întâmpina, in totdeauna, o cruntă desamăgire. Nu numi astăzi, nu numai eri, ci și alaiineri și acum zece ani, s’au petrecut exact aceleași fenomene, in dealul Mitropoliei ca și sub cupola (care-o fi aceia?) a Senatului. Sub liberali ca și sub averescani și in parlamentul actual ca și in celelalte două, întotdeauna guvernul a trebuit să apere ceea ce atacase in opoziție, când, la rândul ei, era apărată de guvernele liberale sau de cele averescane. Constituția. In nici un parlament din lume sporita Constituției nu formează, ca și noi in tară,obiectul atacat și apărat, rând pe rând, de partidele noastre politice, in conformitate cu situația lor topografică față de banca ministerială. Urmărind ziarele străine și uitând pentru o clipă statele a căror Constituție a servit de model Pravilei noastre, ești îndemnat să te întrebi—constatând că nici în parlamentul belgian și nici în cel francez nu se vorbește aproape niciodată — dacă aceste state au sau ba, o Constituție. Se zice că cel mai mare mincinos în lume este acela care afirmă că nu a mințit niciodată. Parada pe care o facem, noi românii, cu Constituția noastră este, prin ea însăși, un semn al respectului (?) pe care ea ni-l inspiră. Și aceasta este, cum am spus mai sus, perfect valabil pentru toate partidele noastre politice. Din atâta amar de oameni cu păcatul acesta, un singur om face excepție. Este d. Virgil Madgearu. Ultimul gest al actualului ministru al plugărimei ne-a mișcat până la lăcrimi, ne-a cucerit cu trup și suflet. Și aceasta fără a uita că partidul din care d. Virgil Madgearu face parte și în rândurile căruia a militat in mod tumultos, a profesat, în opoziție fiind, timp de zece ani, cel mai suveran dispreț pentru această Constituție pe al cărui text a depus și d-sa jurământul de credință, la inscaunarea primului și a următoarelor guverne național - țărăniste, din Noembrie 1928 și până astăzi. Să ne oprim, deci, la cazul Virgil Madgearu-Intr’una din ultimele ședințe ale Senatului, la observația unui senator opoziționist asupra neconstituționalitaței legii pentru valorificarea recoltei cerealelor, ministrul Agriculturei a replicat cu o adorabilă candoare: — „In cazul acesta vom modifica Constituția. Deși, a dom zi, d. Virgil Madgearu s’a grăbit să rectifice, prin presă, sensul acestei declarațiuni, explicând că acesta este un punct de vedere personal domniei sale, nu rămâne mai puțin adevărat, că un exponent (cu vădită pondere in acest de al treilea guvern național-țărănist) la un moment de strâmtoare când Constituția țarei îi strângea legea domniei sale, ca o vulgară gheată un picior prea sensibil, a găsit, singur, soluția genială: — „S’o schimbăm! Mărturisim cu înduioșare admirația noastră „integrală și democrația sa — pentru d. Virgil Madgearu. Domnia sa, singur, a spus dn Știite partidele, au ocolit cu hipocrizie, sau au învestmântat in minciună. Este de ajuns ca opoziția să declare un act al guvernului, drept anticonstituțional, pentru ca acesta să-i apere, cu frenetică gelozie, constituționalitatea amenințată, sau pârâtă de a fi violată. De pe locurile pe care le ocupă in Parlament, opoziția și majoritatea dau in tărbacă Constituția in care numai, noi, proștii, mai credem — ca pe un biet câine in ajun de lăsata secuiul S’a discutat zilele acestea asupra anti-sau constituționalitatea soluțiunei guvernului de personalități. S’au adus argumente pro, s’au exprimat opinii contrare. Chestiunea, deși perfect lămudta,ftintaine. >■. ivetează totuși la oarecari controverse? sau. Cel puțin, la nedumeriri in massele largi ale populațiunei. D. Virgil Madgearu, ostil manoperilor, oligarhiei perfide — care jonglează cu textul Constituției — și disprețuitor gesturilor dictatorilor —care o violează —, a tranșat, cu eleganță, nodul gordian: — „Să modificăm Constituția!” Sărmanul nostru Pact fundamental. Hârjonită de unii, violată de ceilalți, dar, sistematic ocolită, după nevoile fiecăruia, de toate partidele noastre politice. Constituția noastră și-a găsit, in sfârșit, vraciul... ca să nu zicem nașul. D. Virgil Madgearu. Onoare lui! **■*. Țară greu bolnavă, amețită de tratamentele cele mai contradictorii, incapabile de a-ți alina răul ■a&~dare șoferi, bare tămăduirea ta nu sta tocmai in suspendarea tratamentului..? Im Paleologu Legea poziției ofițerilor Sa depus pe biuroul corpuriloregiuitoare noua lege relativă la poziția ofițerilor. Scopul legii ar fi întinerirea cadrelor; scopul urmărit n’ar fi cu totul nesimpatic Totuși, acest scop s’ar putea atinge și pe altă cale. Să vedem de ce, deși o întinerire a cadrelor în parte ar fi necesară, noua lege are și o latură nesimpatică și mai ales nepractică. întinerirea cadrelor este ca necesară, pentru toate gradele? Este necesar ca față de capacitatea intelectuală a ofițerului, mai ales a acelui ajuns la cea mai înaltă treaptă, este vorba de colonel plin și general, să fie pusă înainte capacitatea corporală a vârstei? Este îndeobște cunoscut, că pentru serviciul militar, capacitatea corporală se pune pe primul plan, numai la ofițerii din josul erarhiei militare, cel mult până la colonel; numai acestora li se poate pretinde să fie în măsură ca să poată duce greul ce implică serviciul frontului, a face marș pe jos, a încăleca etape lungi în manevrele pe garnizoană, a face trageri de război și asista la ele este un efort corporal ce se cere în genere ofițerilor mai mici în grad. Pentru ofițerii superiori și generali, ajunși la înaltele comandamente, se cere mai mult o muncă cu creerul; se va cere acestora mai multă materie cenușie creerului, decât rezistența dorsală în șea? se va cere acestora mai multă experiență, cultură militară și discernământ în tratarea celor mai savante probleme militare? nu mai vorbesc de ofițerii tehnici, cărora le incumbă, pregătirea, și înzestrarea oștirii cu materialul cel mai desăvârși și cam odată ajunși la o perfectă pregătire și cunoaștere a problemelor, legiuitorul spune: îi scoatem la pensie pentru că au împlinit 59 de ani, fără să întrebe dacă au elemente capabile de înlocuire. Tineretul la rândul lui și cu drept cuvânt tinde să ajungă cât mai repede la înaltele comandamente; trebue însă și la acest zenAS o mică măsură, căci precum doresc cât mai repede să ia locu celor mai in vârstă, mai curând decât își inchipue, le vine rându ca alții să le dorească, ceia ce ei este drept, că din greșeală au dorit mai marilor lor, ca Mai este și o chestiune de drept care pledează în favoarea nerestrângerii limitei de vârstă, și anume: Ofițerul când a îmbrățișat cariera armelor, a făcut un contract prin care la acea vreme i se asigura rămânerea în activitate până la o vârstă anume pentru fiecare grad. Vii tu acum legiuitor și vrei să schimbi poziția unui ofițer care atunci când a îmbrățișat această carieră știa nu numai că la vârsta de 58, 60 sau 62 ani va fi scos cu respectivul grad de colonel, general de brigadă sau de divizie, dar mai știa că, cu doi ani înainte de a împlini limita de vârstă mai are dreptul la avansare. Ori dacă, să iau căzut unui general de brigadă, care acum având vârsta de 58, după vechea lege putea să aibă încă 2 ani, in care timp dacă avansa la gradul de general de divizie mai urma să stea în activitate până la vârsta de 62 ani. Prin această lege pripită și celui care are vârsta de 58 ani i se reduce limita de vârstă la 59 ani, nemai având decât un an de stat în activitate, și pierzând și dreptul de a mai fi propus la avansare, întrucât nu mai are cei ani ce i se cerea de lege pentru ca să mai fie propozabil. Deci, în fond, el nu pierde un an, dela 59 la 60 ani, ci 4 ani, căci dacă în intervalul dela 58 —60 mai primea un grad, avea dreptul a mai sta până la 62 ani. Cea mai bună soluție ar fi ca limita de vârstă sa se mentie spre a fi utilizate elementele de valoare. Cât pentru elementele slabe și de carioștirea ar vrea să scape, ca neutilizabili, se are la îndemână un articol de lege special, care să se aplice numai la aceste elemente, rămânând ca elementele de valoare să nu fie lovite de o lege, ce ar avea în vedere numai pe cele slabe. Mai ar fi de căutat dacă, în cazul că legea nouă a poziției ofițerilor s’ar vota, să se remedieze cu o nouă și echitabilă lege pensiilor, scoaterea la pentru ca spectru pensie a ofițerului activ să nu mai apară așa de îngrozitor. Despre aceasta vom vorbi într’un articol viitor. Lt.-Gol. Dumitrescu Aurel Invalid de războiu fie, scumpă ara, puterea mea tac munca și puterea mea de iubire. Nicolae Fisipescu In cușca partidelor Nu toate animalele sau paserile se comportă la fel când sunt închise în cușcă sau colivie. Așa pițigoiul se spânzură de necaz, neputând suferi robia, pe când canarul flutră în colivia din frizerie, ca și în cea din palat. De unde se vede că penele frumoase se acomodează ușor, când au grăunțe. Tot așa tigrul devine pisică leneșă și calmă, pe când leul tot mai mugește și-și umflă coama. Lupul se resemnează, vulpea devine visătoare, iar maimuțele, când le dai alune, se amuză tot așa de bine ca și în pădurile natale. Tot astfel și oamenii, când sunt vârâți in cușca unui partid. Dacă partidul e prea mic, unii pier ca pițigoii, alții evadează. Gratiile micilor partide sunt sau prea severe sau prea șubrede. Dacă partidul e mare, mulți se simt bine și cântă sau se amuză, alții își fac iluzia deplinei libertăți și se avântă, dar se izbesc de gratii și cad descurajați. Singura deosebire dintre animale și oamenii din cușcă este că cele dintâi rămân ceia ce sunt. Menageria nu transformă pe tigru în maimuță, nici colivia pe pițigoi în canal. Pe când partidul transformă oamenii, după cum sunt in opoziție sau la guvern, pe banca ministerială, sau pe simpla bancă a deputaților. Unul avea in opoz.i,.-< mugetul leului, devenit subsecretar de Stat se transformase în maimuță; — neputând deveni ministru, s’a făcut tigru. Alții se aseamănă mai mult cu păsărelele. Atrași de farmecul grăunțelor, intră în colivie și fac, când pe pițigoii, se înăbușă, se sbat, iar când scapă dintr’un partid și intră în altul, devin ciocârlii, se înalță vertiginos, până când dau de gratii și își frâng... proectele de legi. Și atunci devin canari și vor cânta mai frumos decât în tufișuri, unde nu-i aude și nu-i îndeamnă nimeni. Așa s’a întâmplat zilele acestea. Unul din deputații majoritari se avântase la discuția unui proect de lege, cu tot elanul talentului și convingerilor, șarjând politica generală a guvernului, persiflând planurile unor miniștri, combătând chiar proectul și înăltând cel mai frumos imn al libertatii de pândire și al bunului simț. Dar când a auzit flueratul discret al unui coleg, care îi atrăgea atenția că e doar vorba de un proect al guvernului, ciocârlia s-a transformat în canal și a sfârșit în triluri de slavă pentru partid. Și aplauzele au curs ca grăuntele. Colivia ucide pe pițigoi, dar hrănește pe canari. I. Constanți** Politician» și bugetul Daca se cercetează in mod amănunțit budgetul unui politician și bugetul Statului se va vedea că este o disproporție isbitoare între ceea ce se cheltuește pentru întreținerea statului și cea ce absoarbe un politician. Veniturile politicianilor sunt mult atái mari de tot ebic fixate pe Mitié. Motivul este, că regimul nostru „democrat” este privit cu desinteres din partea populațiune. Numai acolo este teren propriu unui regim cu adevărat democratic, unde cetățenii au devenit prin cultură și tradiție personalități bine conturate în viața politică și socială a statului căruia aparțin. „Democrația” noastră este impracticabilă, întrucât îi lipsesc premizele culturale. In rezumat asistăm la spectacolul de a vedea în țară deputați inculți, antipatrioți, șnapani, sinecuriști, trimiși în corpurile legiuitoare de populațiune cinstită însă naivă și credulă, captată prin promisiuni demagogice, irealizabile. Tot nepregătirii și desinteresului masselor alegătoare se datorește lipsa de control care trebue exercitat mai ales asupra politicienilor profesioniști de multe ori aventurieri, cari in fața unei masse pașnice și credule găsesc un teren vast de exploatare. Astfel se deschid larg porțile tuturor abuzurilor. Politicianul devine demagog și sub mantia unei necesități nationale de a ajunge sau rămâne în putere, se pretează la orice abuz. . . In această situație politicianii confundă prea ușor avuția statului cu cassa partidului, sau chiar și cu buzunarul lor propriu, începând o goană nebună după banul public. Numai unei asemenea confuzii se datorește faptul, dacă unii politiciani dispun nestingheriți de nimeni de averi de sute de milioane cu toate că se știe, că mai ieri pe când erau în opoziție, nu aveau din ce să-și plătească nici dobânzile datoriilor lor de milioane. Astăzi populațiunea începe să reactioneze. Aproape zilnic tâmplă demonstrații publice se incăerări între cetățeni și polișițiști. Se impune o grabnică și radicală revizuire a metodelor de guvernare practicate până acum, pentru a nu fi înghițiți de valul anarhiei. Dr. V. R. CUPRESCU Palatul municipal De câtva timp ședințele Consiliului General al Municipiului București, sunt ocupate cu chestiunea clădirei noului palat. Este vorba de oferta unui grup francez, reprezentat prin arhitectul Valery, căruia fostul primar al Capitalei, Dr. Gostinescu, îi dăduse, în principiu, speranța că d-sa va fi acela, ce va construi localul municipiului. Chestiunea, probabil, că ar fi fost acoperită cu vălul uitării dacă nu s’ar fi găsit, d. Dem. Dobrescu, actualul nostru primar, să o scoată și să o pună la ordinea zilei. Astăzi, edilii noștri nu mai au altă grijă; toate problemele de asistentă au fost rezolvate în mod mulțumitor, așa că este necesar să-și închee activitatea cu o construcție magnifică, care să rămână spre veșnică pomenire! Avem o problemă a șomajului, care ne sugrumă, și care nu a căpătat nici pe departe atenția cuvenită. Fiecare colț de stradă, a fost transformat într-un post de cerșit și este imposibil să faci doi pași fără să nu îți întindă mâna cerându-ți milă, un copil cu gâtul gol bătut de vântul nemilos, cu talpa de la gheată spartă, prin care apa a pătruns în voie care mare pentru noapte un cuiși cuș, de câine, măcar. La periferie, o mulțime de case sunt transformate in cimitire vii, unde o droaie de copii, sunt expuși să moară de foame, stau intr’un frig polar și nu știu dacă vre odată vor avea cele necesare. In acest timp, la Municipiu, instalați confortabil, consilierii discută chestiunea construirii palatului Municipal. In legătură cu acest proect in ședința pomenită, unul dintre consilierii municipali, a pus o chestiune foarte interesantă-Este vorba de instituirea unui concurs între arhitecții români, din care să se poată selecționa proectul ce se va găsi mai bun, pentru acest edificiu. Esențial este să arătăm că, că d. primar al Municipiului este cu totul de altă părere. O părere preconcepută, apărată cu patimă și care dă un groaznic vot de incapacitate tuturor arhitecților noștri, cari au dat în nenumărate rânduri, probe suficiente de mult gust și de o râvnă egală cel puțin cu aceia a celor străine. Nu ne putem îndeajuns exprima indignarea, împotriva acestei atitudini. Acum câteva zile, deja tribuna Camerei, unul din deputații majoritari releva starea total îngrijorătoare a inginerilor români, cari sunt sistematic ocoliți, când necesitatea reclamă știința unui inginer, dându-se preferință celor străini. Nu cerem să li se acorde privilegii naționalilor noștri, pretindem însă să li se dea preferință la oferte și condițiuni egale V. N.