Epoca, iulie 1931 (nr. 725-751)

1931-07-22 / nr. 743

No. 7433 LEI REI mION­A $1 ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI No 33 Reclame și inserții Se primesc la ad­orația ziarului și la toate agențiile de publicitate # : Telefon 36210 Tic, scumpa țara, puterea mea de manca si puterea mea de iubire. Nicolae risipesc« După guvernarea d-lui Maniu, n­e-am fi așteptat la oare­care tă­cere, la oarecare reținere, în rândurile național-țărăniste. A trecut doar, de mult, campania electorală, când necesitatea pro­pagandei pentru partid poate scu­z­a multe. Acum măcar, cei cari ne-au dăruit cea mai rea dintre toate guvernările iie cari le-am av­ut, ar putea da dovada unui mai exact simț al proporțiilor. Ar putea. Dar departe de a­­ceastă elementară înțelegere, d. Maniu însuși ne informează că pricina situației de azi a României trebui căutată în guvernele ei! In toate guvernele cari s’au succe­dat, d­e la 1859 până la... guvernul Maniu. Fostul șef al partidului națio­­nal-tărănesc nu glumește și nici nu încearcă să diminueze astfel scăderile guvernării național-tă­­răniste. D. Maniu e un sugestio­nar al acelei glume de irezistibilă ilaritate care încearcă s­ă decre­teze „superioritatea ardeleană“. D. Maniu este în stare să creadă sincer în misiunea sa istorică de a ne civiliza și a ne salva! Interesant este că această men­ta­lit­­ate pare a fi generală în par­tidul național ardelean. Blajul în­treg crede că nici un om politic din vechiul regat n’a putut egala însușirile de bărbat de stat ale d-lui Aurel Dobrescu, iar pent­ru a ne putea apropia de d. Voicu Nițescu trebui să ne întoarcem până la epocile de aur ale anti­chității. Și pe când părintele­ Man și d. Victor Deleu ne civilizează deschizând la București, răgățe­­nii cari se duc în Ardeal balca­nizează! Iată, pentru o mai bună documentare, un scurt citat din­­tr-un ziar ardelean condus de unul dintre amicii d-lui Maniu: „Nu generalizăm nici în ceea­­­ c­e­ privește armata, nici magistra­tura sau presa. Vrem să arătăm doar că în astfel de împrejurări, pacea, liniștea și unificarea nu e posibilă și că tocmai în interesul acestor înalte scopuri va trebui să se înceapă în Ardeal și Banat o luptă pe viață și pe moarte pentru extirparea putregaiului. Ardealul, Banatul și Bucovina sunt chema­te să occidentalizeze iar nu să se lase balcanizate. „Cei vinovați să ia aminte, lup­ta noastră va fi sistematică și în­dărătnică, iar operațiunea, radi­cală. Nimeni nu va fi cruțat de pri­virea cercetătoare a autohtonilor, in­diferent dacă­ controlul va începe de sus în jos, sau vice-versa, nu ne vom opri la atât“,... și Dar așa mai departe. Nu este, în aceste rânduri, o simplă aiureală de vară. Ci se exprimă o convingere. Înregistrând aceste ciudățenii trebue să recunoaștem că vina maladiei ardelene noi o purtăm. Căci noi am lăsat să fim conduși de oameni cari în șuirile lor de mărire se vedeau cel mult pretori ori prefecți... Dar greșala făcută odată nu se va mai repeta și în curând oa­menii se vor dezmetici și nu va mai fi în scrisul lor nici ură nici amărăciune. . O. Miercuri 22 Iulie 1931 Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU A noastră e vina Ziaristică „democratică“ , v.v . p . Duminică dimineață, ziarul „Curentul” publica la „Ultima oră” însoțită de o fotografie ur­mătoarea informație: „D. Grigore Filipescu va pleca in străinătate in ziua de 12 Au­gust. Este probabil că d'sa nu se va mai reîntoarce la prefectura de Ilfov. Se afirmă că d-sa va primi pos­tul de ministru la Paris in locul d-lui Dinu Cesianu, care se va în­toarce în țară și va fi numit mi­nistru al Palatului. In cercurile teziste se afirmă că d. Grigore Filipescu n’ar dori să părăsească țara, dar că d-sa nu va putea de­cât să se închine in fața unor înalte sugestii". Care a fost atitudinea d-lui Filipescu fată de aceste știri? Aceea a oricărui om de trea­bă. In „Epoca” de eri dimneață a apărut următoarea lămurire: „Unele ziare au vorbit în tim­pul din urmă de numirea d-lui Grigore Filipescu ca ministru la Paris. Legațiunea din capitala Fran­ței nefiind vacantă, nimeni n’a avut ocazie să facă d-lui Fili­pescu o asemenea propunere”. Au scris unele ziare iar nu „Curentul” de­oarece știrea în chestie a mai fost odată dată și de alte ziare în timpul din urmă, începând cu „Mișcarea” și „Lupta”. Am crezut de cuviință, să pu­nem incă odată capăt acestui svon, de­oarece nu socotim fo­lositor tării, sa se vorbească de o vacantă care nu există. Am crezut mai cu seamă ne­cesar să nu lăsăm publicul ne­dumerit asupra „înaltelor su­gestii” cari n’au existat. Iată acum, felul cum comen­tează „Dimineața” răspunsul „Epocei”. „In ce privește însă înlocui­rea ministrului de externe (Ne întrebăm unde a fost vorbă de așa ceva N. R.) „Epoca” de eri publică o informație foarte ca­racteristică. D. Grigore Filipes­cu care este unul dintre mem­brii marcanți ai grupării guver­namentale și care de obiceiu este bine informat asupra eveni­mentelor ce se pregătesc, scrie următoarele în legătură cu vii­toarea ocupare a postului de ministru la Paris: UNELE ZIARE AU VORBIT IN TIMPUL DIN URMA DE NUMIREA D-LUI GRIGORE FILIPESCU CA MINISTRU LA PARIS. Cu alte cuvinte d. Grigore Filipescu SE OFERĂ pentru o­­cuparea postului de la Paris, a­­tunci când va deveni vacant. Și în concluzie d-sa dorește ca d. Ghika să-și păstreze portofoliul de ministru de externe”. Lăsăm cititorilor noștri să tragă concluzii asupra modului cum unii ziariști concep cinstea gazetărească. Așa­dar „Dimineața” n’a vă­zut nici informația „Curentului” nici informațiile similare apărute în timpul din urmă în presă, de­oarece d. Filipescu se oferă pen­tru postul de ministru la Paris. Ceea ce trebuia să facă d. Fili­pescu era să imite exemplul re­dactorilor de la „Dimineața” prefăcându-se că n’au citit ni­mic în „Curentul”. Aceasta este o atitudine cin­stită! Și dacă unele ziare își permit să inducă publicul în e­­roare, când poți să le trântești textele sub nas, este ușor de în­chipuit în ce spirit sunt întoc­mite unele informații mai greu de controlat. Pentru presa democratică ro­mânească, gazetăria este falsi­ficarea, denaturarea, sau am­putarea textelor ce nu-i convi­ne, pentru a le da un înțeles pe­iorativ, apoi comentarea lor de alte elemente de rea credință. ★ Președintele băncii naționale aus­­triace, prof. Richard Reisch, a fă­cut o interesantă expunere asupra politicii băncilor de emisiune și a­­supra inflațiunii. D. Reisch spune că cea dintâi datorie a oricărei bănci de emisiune — se înțelege, și a celei austriace — este, pe deo­parte, de a regula creditul și cir­culația monetară și, pe de altă parte, de a sprijini valuta țării sa­le in raportul față de valutele stră­ine. Să nu se creadă însă că orice sporire a circulației fiduciare în­seamnă inflațiune. De pildă, banc­notele acumulate in timp de criză rămân „fără efect“ și se întorc de obicei iar în casa de economie. Re­­ferindu-se la măsurile de sprijini­re a valutei indigene față de cele străine, președintele Reisch relevă marile primejdii pentru valutele post­belice, primejdii care pot re­zulta din enorma sumă a datorii­lor pe termen scurt austriace și germane față de străinătate, ceea­­ce s'a și arătat iar în ultimele săp­tămâni sau chiar zile. Aceste va­lute s-ar putea socoti ca „împru­mutate“, căci stocul de devize al băncii de emisiune, pe care sunt bazate, provine din împrumut ex­tern, care poate fi ușor reclamat. Capitalul mobil este foarte mișcă­tor, ba chiar nervos, și afară de această poate fi utilizat, in certu­rile politice, și ca mijloc de luptă ,economic. Aci — spune d. Reisch — ame­nință primejdia ca și capitaliștii străini, cari și-aduc aminte de pier­derile din perioada inflației de du­pă război, să se lase ademeniți a-și transforma economiile­ în devize străine și chiar să le trimită în străinătate. In fața unor astfel de fenomene de panică trebuie sânge rece. Stocul de devize al băncii na­ționale nu e scop însuși, ci mijloc pentru sprijinirea valutei indigene. Așa­dar, in astfel de timpuri e ne­­voe să se meargă eventual până sub cota de acoperire minimă. Chiar și valuta nu e decât un instrument al economiei naționale și trebuie a se adapta necesităților celor din urmă, oscilând numai intre anumite limi­te. Negreșit că banca de emisiune nu trebuie să omită a lua dinainte toate măsurile pentru apărarea pri­mejdiei, cum ar fi: urcarea scon­tului, restrângeri de credite, în caz extrem chiar utilizarea devizelor și moratoriu. Cum cele două din urmă periclitează foarte greu economia națională in alte direcții, e bine că în ultimul timp s’a ivit un nou mij­loc de remediere și anume coopera­ția băncilor de emisiune cu banca internațională a plăților. Firește că tehnica acestui mijloc de ajutorare e încă în dispoziție de vize, sub for­mă de împrumut, cari trebuie plă­tite numai la restabilirea liniștii. Să nădăjduim că conștiința răsărită pentru prima oară pe tărâmul va­lutar, în ce privește raporturile in­ternaționale reciproce, va da roade în curând și pe tărâmul mai larg al politicii economice. Acțiunea lui Hoover — spune președintele Reisch — este, în privința aceasta, un pas tardiv dar dătător de speranțe. Spre dreapta, dar... contra dreptei Dela o vreme încoace, nume­rele de senzație in partidul națio­­nal-țărănesc se țin lant. Gelos de atenția care o trăgea, toată, numai spre d-sa , d. Iuliu Maniu, d. Aurel Vlad­iur s'a lăsat mai prejos și a făcut, și d-sa, niște­ declarațiu șni menite să stâr­nească senzație, pe cari, a doua sau t treia zi, „Dreptatea” ca și „Patria" le-au desmințit. Și totuși declarațiunile făcute „Curentului" de dușmanul ireduc­tibil al d-lui Grigore Iunian, erau perfect autentice; au fost pe ne­­drept și fără expresa autorizare a autorului lor desmințite de ofi­cioasele partidului național-țărâ­­nesc și, ceva mai mult, nu oglin­deau decât in mod palid, opiniuni­le politice profesate de d. dr. Au­rel Vlad. Ceea ce d-sa se grăbește să și dovedească prin ultimul articol publicat în ziarul său personal „Solia Dreptății" dela Orăștie. D. Aurel Vlad este nemulțu­­mit de orientarea partidului d-sale, care este îndreptată spre țeluri contrarii, divergențele de concepții dintre naționali și țără­niști, fiind după d-sa, pricina gre­șelilor guvernării recente a par­tidului național-țărănesc. Nimic mai adevărat. Decât, este multă vreme decană, înain­tea d-lui dr. Aurel Vlad consta­tasem existenta acestor curente centrifuge din partidul național­­țărănesc, curente ce trebuiau să ducă și vor duce, în mod logic și fatal, la clarificarea echivocului ce stă la baza fiint­urei acestui par­tid, datorită unei fuziuni lipsite de cimentul etic și ideologic care, singur, i-ar fi putut da consisten­ta și tăria. Și mai adaugăam ceva. Aceasta în privința lipsei de experiență a celor mai minti din fruntașii a­­­­cest­ui partid, lipsă de experiență agravată de presumpțiunea și vanitatea ram­urei ardelene, care își asumase rolul de purificare și asanare a vieței noastre politice. Unde aa dus această „purifica­re" și „asanare" știm astăzi cu toții. Nu știm dacă recenta „eșire" a d-lui dr. Vlad­ se datorește indig­­nărei produse de politica aceasta cu totul nouă a tovarășilor d-sale și dacă, pentru ei, reclamă d. dr. Aurel Vlad pedeapsa cu moar­tea? In cazul afirmativ am fi per­fect de acord cu indicerile d-sale și i-am da tot concursul nostru in vederea unei izbânzi care nu poa­te aduce târei decât bine­ Și iarăși mai constatăm identi­tatea noastră de vederi cu d. dr. Vlad, atunci când d-sa observa că: „țărănimea română a fost și va fi, întotdauna, conservatoare și dispusă a sprijini o sănătoasă politică spre dreapta". Dar justețea constatărilor d-lui dr. Aurel Vlad Se oprește, din pă­cate, aci. Căci, vroind să dea lupta pe două fronturi, directorul „Soliei Dreptăței", mi se mulțumește nu­mai să se răfuiască cu tovarășii d-sale, ci­­ trage un trecuș și d-lui Nicolae Iorga. Căci spune d. dr. Aurel Vlad: — „Această orientare spre dreapta nu înseamnă că cu aprob, politica guvernului Iorga. Acest guvern nu este un guvern de dreapta, ci este un guvern reac­­ționar care, prin atitudinea și ac­tele sale nechibzuite constitue o] primejdie pentru țară și pregă­tește terenul pentru revoluție și bolșevism“. Ei, aci, să ne este d. dr. Aurel Vlad, nu mai putem fi de acord cu d-sa; dar de loc. Căci, afirmățiunea pe care o face d-sa și judecata pe exprimă asupra rostului și care a ten­dințelor guvernului prezidat de d. Nicolae Iorga, sunt perfect gra­tuite și nedrepte. Cum, adică, primul guvern cu adevărat de dreapta,­care guver­nează țara noastră, de la război încoace, — al acelei „drepte" spre care d. dr. Vlad ar voi să și vadă orientat propriul d-sale par­tid — este o primejdie pentru ța­ră și pregătește terenul anarh­iei și al bolșevismului? Făi, atunci? Nu-i așa că ne ’ne­cum în plin Carageale, domnule dr. Vlad? Va să zică, spre dreapta dar... contra dreptei. „Așa „orientare" mai zic și cu- Dar cu asemenea directive, ajungi mai curând Dumnezeu la Sanato­riul de la Purkersdorf decât om de stat la București. 1. Paleologu D. I. Mihalache șofeu. O notă apărută în ziare ne spu­ne că d. Mihalache a trecut cu succes examenul de șofeur; co­misia l-a felicitat și i-a înmânat brevetul cuvenit. Ne bucurăm că d. Mihalache n’a rămas nici corigent și îl feli­­cităm și noi, urându-i „ la mai mare”. Se pare că abia acuma d-sa și-a dat seama că conducătorii — fie chiar și de automobile — nu se improvizează și a luat-o iavaș, iavaș până să ajungă la conducerea carului statului. In adevăr știam că până acuma, d. Mihalache în materie de conduce­re, nu învăța­se că conduc­ă de­cât carul cu fân când era tânăr la Topoloveni și încă și atunci dă­dea cu el în râpă de multe ori. Apoi d. Mihalache a progresat, a luat diplomă d­e învățător, a uitat de cănită cu fân de acasă și s’a avântat în politică și cum în po­litică nu ți se cere nici știință și nici capacitate, d-sa fiind meșter în arta demagogiei și în confec­­ționarea de discursuri sforăitoa­re cu formă incendiară, dar lip­site de fond, a ajuns deputat. Și deodată — așa ca din senin — s’a simțit ca are­stofă de con­ducător. Și-a înjghebat un partid, speculând naivitatea sătenilor cari îi credeau că face parte din Liga Poporului, căci doar mergea prin sate cu fotografia d-lui general Averescu pe piep; și iată­ l­­a con­ducerea partidului țărănesc, fără diplomă însă. Dar cum pofta vine mâncând, a ajuns și la conducerea a 2 mi­­nistere, cu pretenția de a condu­ce chiar carul statului. Adică vorbă să fie că a condus ministerele, că nu le-a condus de loc; mergea bietele departa­mente cum puteau — ca vai de ele ! De­sigur că d. Mihalache vă­zând rezultatul nul pe care l-a avut la­ ministerul agriculturei —, adică tocmai nul, da, căci ne a­­mintim­ că sub ministeriatul d-sale s’au devastat codrii din munții Cicului, și d'sa n’a aflat lucrul de­cât din ziare, când a făcut hâr­tie la pachet, arătând și pe cine bănuește — și mai văzând și re­zultatul negativ pe care l-a avut la ministerul de interne, și-a dat seama — cam târziu nu e vorbă — că pentru a conduce cazul sta­tului nu sunt suficiente numai cu­noștințele conducerei unui car cu fân prin hârtoapele de la To­poloveni, ori cât de meșter ar fi fost d-sa în: „hăis plăvan” ori „cea boală”. Dându'și­­ seama de acest lu­cru, d. Mihalache s’a apucat se­rios și cu toată nădejdea să în­vețe să conducă și iată-i ajuns șoferr cu diplomă. Regretăm nu­ mai dă n’a luat diploma mai îna­inte de a ajunge ministru și și-a făcut ucenicia în conducere pe socoteala noastră, când am sim­țit rău de tot nepriceperea d'sale în astfel de materie. Credem că cu ocazia aceasta, d. Mihalache s’a convins că nu numai statul, dar nici chiar au­tomobilul nu se poate conduce cu discursuri goale, ori cu epistole și că trebue să învețe să conducă, căci altfel — mașina nefiind așa răbdătoare ca statul — să nu-i rupă gâtul... Doamne ferește ! Suntem încredințați că acum d-sa va lua-o progresiv: de la au­tomobil va trece la conducerea u­­nui autobuz sau camion, apoi poate că va trece la conducerea vre­unei mori; îl sfătuim însă să nu-și aleagă vre­ o moară de vânt hodorogită cum e aceea a parti­­dului național-țărănesc care face numai un zgomot infernal fără să macine ceva, ci o moară verita­bilă, cu toate că suntem convinși că în veci nu-i va mai veni apa la moară. Cu timpul , Mihalache ar pu­tea să treac­ă fochist la calea fe­rată, ori să se angajeze pe un vapor de comerț care pleacă în America. Astfel s’ar perfecționa încet, încet până să ajungă la con­ducerea carului statului — dacă va mai ajunge vre­ o dată — ceea ce nu-i dorim nici d-sale nici nouă. Acum o rugăminte avem să-i facem d-lui Mihalache, să um­ble încet cu mașina prin Bucu­rești, adică nici chiar așa cum mergea cu carul cu boi la Topolo­veni, dar nici prea repede, căci — nu de alta — dar îl știam cam chinez în conducere, de la modul cum a condus cele două ministe­re, și să nu dea cu mașina prin pomi ori prin ziduri, strivind pe cei de pe lături, adică exact așa cum făcea când era la guvern, când strivea rău pe pârliții de contribuabili. Dar dacă la guvern, cu toate bazaconiile pe cari le-a făcut, nu l-a tras nimeni la răspundere, a­­poi ca șofeur va păți-o rău de tot cu agenții de circulație, cari nu glumesc. General A. Butunoiu Ciocniri sângeroase la Sevila MORȚI ȘI RĂNIȚI SEVILIA, 20 (Rador).­­ Un mare număr de sindicaliști în­­torcându-se de la înmormânta­rea unui camarad ucis Sâm­bătă, în cursul unei ciocniri, au întâlnit jandarmi. Un schimb de focuri a urmat: un jandarm a fost ucis, iar alți doi răniți. Dintre sindicaliști unul a fost omorât, patru grav răniți, iar mai mulți răniți u­­șor. Au fost arestați 60 dintre manifestanți. Ca o consecință greve par­țiale au izbucnit în mai multe părți ale provinciei. Zidarii, greviști din Xeres au încercat să provoace turburări; poliția a arestat ș­nse turbulenți. Președintele guvernului pro­vizoriu din Madrid și ministrul de interne au luat măsuri ri­guroase pentru reprimarea agitațiilor sindicaliste. Citiți continuarea in pagina a II-a " In Decembrie următor Duca era , in București, cu Doamna și­­ copii, cu toți fii,Cuparului,și ai lui Chi­ntă Dracu­, cu neamul Cantacuzi­­nesc în păr, afară de Șerban și Constantin, după cari trimise în grabă la Crit (Creta) să’i scoată din surghiun. In schimb, Stroe Leurdeanul și oamenii lui (1) trecură în grabă munții, căci așa era scris de zeci de ani acum să fie Țara Româ­nească prada acestei lupte de fami­lii pentru ispășirea nevinovatei morți a postelnicului Constantin. Evident că toți fiii acestuia se credeau acum, nu numai în sfârșit­­, Gheorghe Băleanu, Hrizea, gi­nere­scu, Tvegor Secuianu, Radu Năsturel, etc. Ei fugiră la Hațeg, în afară­ de orice pericol, dar în măsură chiar ,să-și răzbune­­ din nou împotriva omorîtorului tată­lui lor. Insă, el nu socotise două lucruri: lăcomia lui Duca, în spri­jinul căreia Leordeanu era mai indicat de­cât Cantacuzinii,­ cari rămăsese oameni de treabă, și a­­poi —■ de­ — vechile bănuieli, cari­ nu erau făcute să omoare pe Vodă de dragostea­­ amantului nevestei lui. Așa încât, Duca trimise în Ar­deal să cheme pe fugari înapoi, ju­rându-le, nu numai că n'o să le facă’nimic, dar c’o să nu aibă,chiar la mare cinste. Intru­cât Pârvu Cantacuzino, fiul lui Drăghici, merse ,in­ persoană să dea lui Stroe această bună v­este — ce întâlnire o mai fi fost între câne și lup — Stroe se increzu în vorbele Pârvu­­lui și se întoarse cu ai lui la Bu­curești. Duca, ținându-se de vorbă, în­cepu să împartă membrii celor d­ouă partide dușmane, printre­­ care, firește, mai strecură pe toți stoietiștii lui. Cum pe atunci, în 1675, Doamna Datina, care se afla la Curtea gi­­nerului ei (pe care de altfel nu-l mai părăsise de la moartea Dabijei Vodă)­, își mărită fata mai mică, avută cu Vodă Istrati, pe Maria, era o copilă de 15 ani. Un an mai târziu, după ce născu o fată muri, lăsând bătrânei ei maici ea rană,­care nu se mai tămădui nici o odată. Dar Șerban Cantacuzino crezuse că aducerea lui Stroe în țară era" din partea lui Duca numai o stra­tagemă. Gând- văzu el că ucigașul se înfige de-a binelea în cașcaval și că Vodă nu-i zice nimic, ticlui la repezeală o înscenare de trădare, a cărei, rezultat fu arderea cu fie­rul roș­u pe pieptul gol, a lui Radu Dirdescu,­ ginerele lui­ Băleanu (și bunul prieten al“Leurdeanu). Exe­cutorul acestei orori'fu ' armașul ceh mare, Nică Grădișteanu. Dar ,fără indeverind­u.se de scornitură, boerii fură iertați, și învrăjbirea între cele două­­ partide nu putu decât să­­ crească; și , mereu tot ,' să crească. ■' In 1676, Duca fiind nevoit să ple­ce din nou la război în contra Po­lonilor, Leurdeanu ticluește el de data aceasta un complot de trădare a Cantacuzinilor împotriva lui Vodă. La întoarcerea acestuia , ciuma bântuind țara, Vodă se stabili pen­tru iernat în satul Cocorești. Șer­ban logofătul și Constantin Stol­nicul fură prinși închiși și ame­nințați cu moartea. Gheorghe Vo­dă Duca începea deci să-și dea a­­răma pe față. Insă ceilalți trei frați ai lui Șerban isbutind­ să fugă în Ardeal. Domnul, care știa ce pot oamenii aceștia când stau cu prie­­tenii lor turci de vorbă la Stambul, se făcu a uita toate —­­vina de altfel închipuită — scoase era pe Șerban și pe Mihai din închisoa­re și trimise după ceilalți frați în Ardeal să-i aducă în țară. De alt­fel, această milă domnească e da­­torită ei tot legăturilor de familie ce uneau pe Cantacuzini cu Du­cu­­leștii. Voinicul Constantin al­, trei­lea fiu al Postelnicului, luase a­­cum în căsătorie pe­ o Buhușească, Safta, ceia ceri asigura sprijinul soacrei lui, Duca, Doamna Dafina. Cât despre Șerbn el însuși avea doar cine i să-i ..poarte grija, căci e îndeobște cunoscut că între bărbat și amant, femeia nu stă să aleagă. Cronicarul Constantin Filipescu, dușmanul Cantacuzinilor, e " cel care colportează micile intrigi me­nite'să'­discrediteze. "El e cel care ne asigură că „așa, se auzia, că vrea Vodă, să-i omoare, dar Dabi­­joaia, soacra Ducăi Vodă, și Doam­­nă-sa Anastasia au stătut tare pen­­­tru dânșii și i-au slobozit”." Lucrurile rămaseră deci într’un fel d­e status quo­ armat, și anul 1677 se petrecu fără incident, stând la Divan împreună Leurde­­nii, Bălenii, Rusăteștii și Cantacu­zinii, arătându-și doar colții, fără să se muște. Insă Șerban înțelese că altă cale de-a­ trăi,odată liniștit în țara lui nu era, de­cât de-a că­păta el însuși domnia. Prin prie­tenii lui la Stambul, începu, de data aceasta, să lucreze efectiv în sensul acesta. In 1678 Duca Vodă porni iar cu armata vizirului la împresuram cetății Cehrinului (Ucraina), pe care Cazacii o închinase Moscovei, iar Sultanul o voia a lui. Caima­­cauji în București rămasseră .Șer­ban Cantacuzino, Krizea, ginerele Băleanului și Iordachi Ruset, ia­răși un compromis, o mixtură de doi dușmani, și un neutru (2). Cu Vodă la armată plecase stolnicul Constantin și spătarul Mihai Can­tacuzino, banul Corbeanu, cumna­tul lor, și doi nepoți, Pârvu Crețu­­lescu și Constantin Brâncoveanu. Cehrinul fiind însfârșit luat în anul acela­, vizirul Kara-Mustafa se întorcea învingător și în bune dispoziții, iar, în urma lui,­ Gheor­ghe Duca Vodă, mulțumit și el. Insă în Iași, îl năpădiră veștile tul­burătoare sosite , proaspete din Muntenia. Căci,‘iată ce se întâmplase : Pe la­ începutul­ lui Septembrie 2) Izvoarele diferă când e vorba de numele acestor caimacani. In tot cazul e sigur că Șerban era printre ei ,precum și Hrizea, sau Băleanu. Rosetti­­ poate să fi fost și Lasca­­rachi.­­**■ -i-* „ sosise în București un Cihodar turc cu o scrisoare către Șerban Cantacuzino din partea unui prie­ten de al său, meghistanul Porții, Fetfat, prin care-l îndemna să vie repede la Stambul, căci toate fiind pregătite acum îi este vremea să-l facă Domn. La curtea domnească ciohodarul dete întâi cu ochii de vistiernicul Hrizea Popescu, ca­re-l întrebă din partea cui vine și cu cine vrea să vorbească. Răspun­zându-i Turcul că vine din Cons­­tantinopol la logofătul Șerban pen­tru o treabă, Hrizea îi răspunse: „Eu sunt Cantacuzino”. Deștepți cum sunt deseori Turcii ciohoda­rul îl luă la o parte, dându-i scri­soarea și mai zicânduri și din gură pricina, cu­m îl învățase Fetfat, ma­ghistanul. Vistiernicul, mulțumin­­du-i, îl umplu de daruri și-l trimi­se înapoi la Stambul. Iar scrisoa­rea Turcului către logofăt, o tri­mise de olac lui Duca Vodă la Iași, să se bucure și el de credința supușilor săi, Hrizea,­ să nu uităm era ginerele Băleanului. Bietul Șerban habar n’avea de nimic. In calitate de întâi caima­cam, el supravegia niște lucrări de refacere a curților domnești. Pe la chindie, logofătul Doamnei i se înfățișă, rugându’l din partea ei să poftească în grabă, fiindcă avea în seara acela ospeț mare și musa­firii așteptau, neputându-se așeza la masă fără el. Fără să’și mai schimbe conteșul și anteriur și fă­ră să’și mai trece barba cu miro­denii, Șerban, care presimțea că graba aceasta prevestea ceva neo­bișnuit, se urcă în sala ospețul întrebând doar din ochi pe Doa­­na dacă s’a întâmplat ceva, vestea nu ne spune ce mijloc i I trebuință Anastasia pentru a-­ i știința căci viața și pericol vre­­semn, vre-o vorbă în șoaptă, are scrisoare furișată. Oricum o fi f< Șerban înțelese, și pretextând mai are o poruncă de dat, eșt­e sala ospățului, furișându-se șe­­zut de la Curte, merse drept aca la el și, încălecând un bun cal răbesc, o luă goană peste Dâmb­vița în pădurea Cotrocenilor. Văzând Hrizea­la nu se mai î­toarce lagi­atul la masă, băn­că-i fusese planurile descoperi și trimise în goană gonaci după Dar pe atunci Cotrocenii nu e nici măcar mănăstire, necum­u­­lat, grădină sau pădure. Era un­a din, parte din codrii Vlăsiei. G­ăește-l pe Șerban în întunecime acelor desișuri! Trei zile l’au că­tat oamenii fără a putea de de u­mele lui. In ziua a patra, aflând gonacii au plecat, o luă pe potei noaptea înspre mănăstirea Come­na, în apropierea căreia, la moș Coieni, se afla maică-sa cu frai lui mai mici, Matei și Gheorgh Imbrățișeri, sfaturi și jurământ i nu se va mai întoarce în țară­­ cât Domn. Incălecă apoi din no .și trecând Dunărea pe la Giurgi­u întinse drept la Stambul. Cumnatul său Radu Crețuiesc o apucase pe de altă parte pes munți, în Transilvania. TRECUTE A VIETI­I DOAMNIE : v .­­J , . .. ■ .­­ na Anastasia Duca LIV de C. GANE

Next