Epoca, iulie 1931 (nr. 725-751)
1931-07-22 / nr. 743
No. 7433 LEI REI mIONA $1 ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, CALEA VICTORIEI No 33 Reclame și inserții Se primesc la adorația ziarului și la toate agențiile de publicitate # : Telefon 36210 Tic, scumpa țara, puterea mea de manca si puterea mea de iubire. Nicolae risipesc« După guvernarea d-lui Maniu, ne-am fi așteptat la oarecare tăcere, la oarecare reținere, în rândurile național-țărăniste. A trecut doar, de mult, campania electorală, când necesitatea propagandei pentru partid poate scuza multe. Acum măcar, cei cari ne-au dăruit cea mai rea dintre toate guvernările iie cari le-am avut, ar putea da dovada unui mai exact simț al proporțiilor. Ar putea. Dar departe de această elementară înțelegere, d. Maniu însuși ne informează că pricina situației de azi a României trebui căutată în guvernele ei! In toate guvernele cari s’au succedat, de la 1859 până la... guvernul Maniu. Fostul șef al partidului național-tărănesc nu glumește și nici nu încearcă să diminueze astfel scăderile guvernării național-tărăniste. D. Maniu e un sugestionar al acelei glume de irezistibilă ilaritate care încearcă să decreteze „superioritatea ardeleană“. D. Maniu este în stare să creadă sincer în misiunea sa istorică de a ne civiliza și a ne salva! Interesant este că această mentalitate pare a fi generală în partidul național ardelean. Blajul întreg crede că nici un om politic din vechiul regat n’a putut egala însușirile de bărbat de stat ale d-lui Aurel Dobrescu, iar pentru a ne putea apropia de d. Voicu Nițescu trebui să ne întoarcem până la epocile de aur ale antichității. Și pe când părintele Man și d. Victor Deleu ne civilizează deschizând la București, răgățenii cari se duc în Ardeal balcanizează! Iată, pentru o mai bună documentare, un scurt citat dintr-un ziar ardelean condus de unul dintre amicii d-lui Maniu: „Nu generalizăm nici în ceea ce privește armata, nici magistratura sau presa. Vrem să arătăm doar că în astfel de împrejurări, pacea, liniștea și unificarea nu e posibilă și că tocmai în interesul acestor înalte scopuri va trebui să se înceapă în Ardeal și Banat o luptă pe viață și pe moarte pentru extirparea putregaiului. Ardealul, Banatul și Bucovina sunt chemate să occidentalizeze iar nu să se lase balcanizate. „Cei vinovați să ia aminte, lupta noastră va fi sistematică și îndărătnică, iar operațiunea, radicală. Nimeni nu va fi cruțat de privirea cercetătoare a autohtonilor, indiferent dacă controlul va începe de sus în jos, sau vice-versa, nu ne vom opri la atât“,... și Dar așa mai departe. Nu este, în aceste rânduri, o simplă aiureală de vară. Ci se exprimă o convingere. Înregistrând aceste ciudățenii trebue să recunoaștem că vina maladiei ardelene noi o purtăm. Căci noi am lăsat să fim conduși de oameni cari în șuirile lor de mărire se vedeau cel mult pretori ori prefecți... Dar greșala făcută odată nu se va mai repeta și în curând oamenii se vor dezmetici și nu va mai fi în scrisul lor nici ură nici amărăciune. . O. Miercuri 22 Iulie 1931 Fondat în anul 1885 de NICOLAE FILIPESCU A noastră e vina Ziaristică „democratică“ , v.v . p . Duminică dimineață, ziarul „Curentul” publica la „Ultima oră” însoțită de o fotografie următoarea informație: „D. Grigore Filipescu va pleca in străinătate in ziua de 12 August. Este probabil că d'sa nu se va mai reîntoarce la prefectura de Ilfov. Se afirmă că d-sa va primi postul de ministru la Paris in locul d-lui Dinu Cesianu, care se va întoarce în țară și va fi numit ministru al Palatului. In cercurile teziste se afirmă că d. Grigore Filipescu n’ar dori să părăsească țara, dar că d-sa nu va putea decât să se închine in fața unor înalte sugestii". Care a fost atitudinea d-lui Filipescu fată de aceste știri? Aceea a oricărui om de treabă. In „Epoca” de eri dimneață a apărut următoarea lămurire: „Unele ziare au vorbit în timpul din urmă de numirea d-lui Grigore Filipescu ca ministru la Paris. Legațiunea din capitala Franței nefiind vacantă, nimeni n’a avut ocazie să facă d-lui Filipescu o asemenea propunere”. Au scris unele ziare iar nu „Curentul” deoarece știrea în chestie a mai fost odată dată și de alte ziare în timpul din urmă, începând cu „Mișcarea” și „Lupta”. Am crezut de cuviință, să punem incă odată capăt acestui svon, deoarece nu socotim folositor tării, sa se vorbească de o vacantă care nu există. Am crezut mai cu seamă necesar să nu lăsăm publicul nedumerit asupra „înaltelor sugestii” cari n’au existat. Iată acum, felul cum comentează „Dimineața” răspunsul „Epocei”. „In ce privește însă înlocuirea ministrului de externe (Ne întrebăm unde a fost vorbă de așa ceva N. R.) „Epoca” de eri publică o informație foarte caracteristică. D. Grigore Filipescu care este unul dintre membrii marcanți ai grupării guvernamentale și care de obiceiu este bine informat asupra evenimentelor ce se pregătesc, scrie următoarele în legătură cu viitoarea ocupare a postului de ministru la Paris: UNELE ZIARE AU VORBIT IN TIMPUL DIN URMA DE NUMIREA D-LUI GRIGORE FILIPESCU CA MINISTRU LA PARIS. Cu alte cuvinte d. Grigore Filipescu SE OFERĂ pentru ocuparea postului de la Paris, atunci când va deveni vacant. Și în concluzie d-sa dorește ca d. Ghika să-și păstreze portofoliul de ministru de externe”. Lăsăm cititorilor noștri să tragă concluzii asupra modului cum unii ziariști concep cinstea gazetărească. Așadar „Dimineața” n’a văzut nici informația „Curentului” nici informațiile similare apărute în timpul din urmă în presă, deoarece d. Filipescu se oferă pentru postul de ministru la Paris. Ceea ce trebuia să facă d. Filipescu era să imite exemplul redactorilor de la „Dimineața” prefăcându-se că n’au citit nimic în „Curentul”. Aceasta este o atitudine cinstită! Și dacă unele ziare își permit să inducă publicul în eroare, când poți să le trântești textele sub nas, este ușor de închipuit în ce spirit sunt întocmite unele informații mai greu de controlat. Pentru presa democratică românească, gazetăria este falsificarea, denaturarea, sau amputarea textelor ce nu-i convine, pentru a le da un înțeles peiorativ, apoi comentarea lor de alte elemente de rea credință. ★ Președintele băncii naționale austriace, prof. Richard Reisch, a făcut o interesantă expunere asupra politicii băncilor de emisiune și asupra inflațiunii. D. Reisch spune că cea dintâi datorie a oricărei bănci de emisiune — se înțelege, și a celei austriace — este, pe deoparte, de a regula creditul și circulația monetară și, pe de altă parte, de a sprijini valuta țării sale in raportul față de valutele străine. Să nu se creadă însă că orice sporire a circulației fiduciare înseamnă inflațiune. De pildă, bancnotele acumulate in timp de criză rămân „fără efect“ și se întorc de obicei iar în casa de economie. Referindu-se la măsurile de sprijinire a valutei indigene față de cele străine, președintele Reisch relevă marile primejdii pentru valutele postbelice, primejdii care pot rezulta din enorma sumă a datoriilor pe termen scurt austriace și germane față de străinătate, ceeace s'a și arătat iar în ultimele săptămâni sau chiar zile. Aceste valute s-ar putea socoti ca „împrumutate“, căci stocul de devize al băncii de emisiune, pe care sunt bazate, provine din împrumut extern, care poate fi ușor reclamat. Capitalul mobil este foarte mișcător, ba chiar nervos, și afară de această poate fi utilizat, in certurile politice, și ca mijloc de luptă ,economic. Aci — spune d. Reisch — amenință primejdia ca și capitaliștii străini, cari și-aduc aminte de pierderile din perioada inflației de după război, să se lase ademeniți a-și transforma economiile în devize străine și chiar să le trimită în străinătate. In fața unor astfel de fenomene de panică trebuie sânge rece. Stocul de devize al băncii naționale nu e scop însuși, ci mijloc pentru sprijinirea valutei indigene. Așadar, in astfel de timpuri e nevoe să se meargă eventual până sub cota de acoperire minimă. Chiar și valuta nu e decât un instrument al economiei naționale și trebuie a se adapta necesităților celor din urmă, oscilând numai intre anumite limite. Negreșit că banca de emisiune nu trebuie să omită a lua dinainte toate măsurile pentru apărarea primejdiei, cum ar fi: urcarea scontului, restrângeri de credite, în caz extrem chiar utilizarea devizelor și moratoriu. Cum cele două din urmă periclitează foarte greu economia națională in alte direcții, e bine că în ultimul timp s’a ivit un nou mijloc de remediere și anume cooperația băncilor de emisiune cu banca internațională a plăților. Firește că tehnica acestui mijloc de ajutorare e încă în dispoziție de vize, sub formă de împrumut, cari trebuie plătite numai la restabilirea liniștii. Să nădăjduim că conștiința răsărită pentru prima oară pe tărâmul valutar, în ce privește raporturile internaționale reciproce, va da roade în curând și pe tărâmul mai larg al politicii economice. Acțiunea lui Hoover — spune președintele Reisch — este, în privința aceasta, un pas tardiv dar dătător de speranțe. Spre dreapta, dar... contra dreptei Dela o vreme încoace, numerele de senzație in partidul național-țărănesc se țin lant. Gelos de atenția care o trăgea, toată, numai spre d-sa , d. Iuliu Maniu, d. Aurel Vladiur s'a lăsat mai prejos și a făcut, și d-sa, niște declarațiu șni menite să stârnească senzație, pe cari, a doua sau t treia zi, „Dreptatea” ca și „Patria" le-au desmințit. Și totuși declarațiunile făcute „Curentului" de dușmanul ireductibil al d-lui Grigore Iunian, erau perfect autentice; au fost pe nedrept și fără expresa autorizare a autorului lor desmințite de oficioasele partidului național-țărânesc și, ceva mai mult, nu oglindeau decât in mod palid, opiniunile politice profesate de d. dr. Aurel Vlad. Ceea ce d-sa se grăbește să și dovedească prin ultimul articol publicat în ziarul său personal „Solia Dreptății" dela Orăștie. D. Aurel Vlad este nemulțumit de orientarea partidului d-sale, care este îndreptată spre țeluri contrarii, divergențele de concepții dintre naționali și țărăniști, fiind după d-sa, pricina greșelilor guvernării recente a partidului național-țărănesc. Nimic mai adevărat. Decât, este multă vreme decană, înaintea d-lui dr. Aurel Vlad constatasem existenta acestor curente centrifuge din partidul naționalțărănesc, curente ce trebuiau să ducă și vor duce, în mod logic și fatal, la clarificarea echivocului ce stă la baza fiinturei acestui partid, datorită unei fuziuni lipsite de cimentul etic și ideologic care, singur, i-ar fi putut da consistenta și tăria. Și mai adaugăam ceva. Aceasta în privința lipsei de experiență a celor mai minti din fruntașii acestui partid, lipsă de experiență agravată de presumpțiunea și vanitatea ramurei ardelene, care își asumase rolul de purificare și asanare a vieței noastre politice. Unde aa dus această „purificare" și „asanare" știm astăzi cu toții. Nu știm dacă recenta „eșire" a d-lui dr. Vlad se datorește indignărei produse de politica aceasta cu totul nouă a tovarășilor d-sale și dacă, pentru ei, reclamă d. dr. Aurel Vlad pedeapsa cu moartea? In cazul afirmativ am fi perfect de acord cu indicerile d-sale și i-am da tot concursul nostru in vederea unei izbânzi care nu poate aduce târei decât bine Și iarăși mai constatăm identitatea noastră de vederi cu d. dr. Vlad, atunci când d-sa observa că: „țărănimea română a fost și va fi, întotdauna, conservatoare și dispusă a sprijini o sănătoasă politică spre dreapta". Dar justețea constatărilor d-lui dr. Aurel Vlad Se oprește, din păcate, aci. Căci, vroind să dea lupta pe două fronturi, directorul „Soliei Dreptăței", mi se mulțumește numai să se răfuiască cu tovarășii d-sale, ci trage un trecuș și d-lui Nicolae Iorga. Căci spune d. dr. Aurel Vlad: — „Această orientare spre dreapta nu înseamnă că cu aprob, politica guvernului Iorga. Acest guvern nu este un guvern de dreapta, ci este un guvern reacționar care, prin atitudinea și actele sale nechibzuite constitue o] primejdie pentru țară și pregătește terenul pentru revoluție și bolșevism“. Ei, aci, să ne este d. dr. Aurel Vlad, nu mai putem fi de acord cu d-sa; dar de loc. Căci, afirmățiunea pe care o face d-sa și judecata pe exprimă asupra rostului și care a tendințelor guvernului prezidat de d. Nicolae Iorga, sunt perfect gratuite și nedrepte. Cum, adică, primul guvern cu adevărat de dreapta,care guvernează țara noastră, de la război încoace, — al acelei „drepte" spre care d. dr. Vlad ar voi să și vadă orientat propriul d-sale partid — este o primejdie pentru țară și pregătește terenul anarhiei și al bolșevismului? Făi, atunci? Nu-i așa că ne ’necum în plin Carageale, domnule dr. Vlad? Va să zică, spre dreapta dar... contra dreptei. „Așa „orientare" mai zic și cu- Dar cu asemenea directive, ajungi mai curând Dumnezeu la Sanatoriul de la Purkersdorf decât om de stat la București. 1. Paleologu D. I. Mihalache șofeu. O notă apărută în ziare ne spune că d. Mihalache a trecut cu succes examenul de șofeur; comisia l-a felicitat și i-a înmânat brevetul cuvenit. Ne bucurăm că d. Mihalache n’a rămas nici corigent și îl felicităm și noi, urându-i „ la mai mare”. Se pare că abia acuma d-sa și-a dat seama că conducătorii — fie chiar și de automobile — nu se improvizează și a luat-o iavaș, iavaș până să ajungă la conducerea carului statului. In adevăr știam că până acuma, d. Mihalache în materie de conducere, nu învățase că conducă decât carul cu fân când era tânăr la Topoloveni și încă și atunci dădea cu el în râpă de multe ori. Apoi d. Mihalache a progresat, a luat diplomă de învățător, a uitat de cănită cu fân de acasă și s’a avântat în politică și cum în politică nu ți se cere nici știință și nici capacitate, d-sa fiind meșter în arta demagogiei și în confecționarea de discursuri sforăitoare cu formă incendiară, dar lipsite de fond, a ajuns deputat. Și deodată — așa ca din senin — s’a simțit ca arestofă de conducător. Și-a înjghebat un partid, speculând naivitatea sătenilor cari îi credeau că face parte din Liga Poporului, căci doar mergea prin sate cu fotografia d-lui general Averescu pe piep; și iată la conducerea partidului țărănesc, fără diplomă însă. Dar cum pofta vine mâncând, a ajuns și la conducerea a 2 ministere, cu pretenția de a conduce chiar carul statului. Adică vorbă să fie că a condus ministerele, că nu le-a condus de loc; mergea bietele departamente cum puteau — ca vai de ele ! Desigur că d. Mihalache văzând rezultatul nul pe care l-a avut la ministerul agriculturei —, adică tocmai nul, da, căci ne amintim că sub ministeriatul d-sale s’au devastat codrii din munții Cicului, și d'sa n’a aflat lucrul decât din ziare, când a făcut hârtie la pachet, arătând și pe cine bănuește — și mai văzând și rezultatul negativ pe care l-a avut la ministerul de interne, și-a dat seama — cam târziu nu e vorbă — că pentru a conduce cazul statului nu sunt suficiente numai cunoștințele conducerei unui car cu fân prin hârtoapele de la Topoloveni, ori cât de meșter ar fi fost d-sa în: „hăis plăvan” ori „cea boală”. Dându'și seama de acest lucru, d. Mihalache s’a apucat serios și cu toată nădejdea să învețe să conducă și iată-i ajuns șoferr cu diplomă. Regretăm nu mai dă n’a luat diploma mai înainte de a ajunge ministru și și-a făcut ucenicia în conducere pe socoteala noastră, când am simțit rău de tot nepriceperea d'sale în astfel de materie. Credem că cu ocazia aceasta, d. Mihalache s’a convins că nu numai statul, dar nici chiar automobilul nu se poate conduce cu discursuri goale, ori cu epistole și că trebue să învețe să conducă, căci altfel — mașina nefiind așa răbdătoare ca statul — să nu-i rupă gâtul... Doamne ferește ! Suntem încredințați că acum d-sa va lua-o progresiv: de la automobil va trece la conducerea unui autobuz sau camion, apoi poate că va trece la conducerea vreunei mori; îl sfătuim însă să nu-și aleagă vre o moară de vânt hodorogită cum e aceea a partidului național-țărănesc care face numai un zgomot infernal fără să macine ceva, ci o moară veritabilă, cu toate că suntem convinși că în veci nu-i va mai veni apa la moară. Cu timpul , Mihalache ar putea să treacă fochist la calea ferată, ori să se angajeze pe un vapor de comerț care pleacă în America. Astfel s’ar perfecționa încet, încet până să ajungă la conducerea carului statului — dacă va mai ajunge vre o dată — ceea ce nu-i dorim nici d-sale nici nouă. Acum o rugăminte avem să-i facem d-lui Mihalache, să umble încet cu mașina prin București, adică nici chiar așa cum mergea cu carul cu boi la Topoloveni, dar nici prea repede, căci — nu de alta — dar îl știam cam chinez în conducere, de la modul cum a condus cele două ministere, și să nu dea cu mașina prin pomi ori prin ziduri, strivind pe cei de pe lături, adică exact așa cum făcea când era la guvern, când strivea rău pe pârliții de contribuabili. Dar dacă la guvern, cu toate bazaconiile pe cari le-a făcut, nu l-a tras nimeni la răspundere, apoi ca șofeur va păți-o rău de tot cu agenții de circulație, cari nu glumesc. General A. Butunoiu Ciocniri sângeroase la Sevila MORȚI ȘI RĂNIȚI SEVILIA, 20 (Rador). Un mare număr de sindicaliști întorcându-se de la înmormântarea unui camarad ucis Sâmbătă, în cursul unei ciocniri, au întâlnit jandarmi. Un schimb de focuri a urmat: un jandarm a fost ucis, iar alți doi răniți. Dintre sindicaliști unul a fost omorât, patru grav răniți, iar mai mulți răniți ușor. Au fost arestați 60 dintre manifestanți. Ca o consecință greve parțiale au izbucnit în mai multe părți ale provinciei. Zidarii, greviști din Xeres au încercat să provoace turburări; poliția a arestat șnse turbulenți. Președintele guvernului provizoriu din Madrid și ministrul de interne au luat măsuri riguroase pentru reprimarea agitațiilor sindicaliste. Citiți continuarea in pagina a II-a " In Decembrie următor Duca era , in București, cu Doamna și copii, cu toți fii,Cuparului,și ai lui Chintă Dracu, cu neamul Cantacuzinesc în păr, afară de Șerban și Constantin, după cari trimise în grabă la Crit (Creta) să’i scoată din surghiun. In schimb, Stroe Leurdeanul și oamenii lui (1) trecură în grabă munții, căci așa era scris de zeci de ani acum să fie Țara Românească prada acestei lupte de familii pentru ispășirea nevinovatei morți a postelnicului Constantin. Evident că toți fiii acestuia se credeau acum, nu numai în sfârșit, Gheorghe Băleanu, Hrizea, ginerescu, Tvegor Secuianu, Radu Năsturel, etc. Ei fugiră la Hațeg, în afară de orice pericol, dar în măsură chiar ,să-și răzbune din nou împotriva omorîtorului tatălui lor. Insă, el nu socotise două lucruri: lăcomia lui Duca, în sprijinul căreia Leordeanu era mai indicat decât Cantacuzinii, cari rămăsese oameni de treabă, și apoi —■ de — vechile bănuieli, cari nu erau făcute să omoare pe Vodă de dragostea amantului nevestei lui. Așa încât, Duca trimise în Ardeal să cheme pe fugari înapoi, jurându-le, nu numai că n'o să le facă’nimic, dar c’o să nu aibă,chiar la mare cinste. Intrucât Pârvu Cantacuzino, fiul lui Drăghici, merse ,in persoană să dea lui Stroe această bună veste — ce întâlnire o mai fi fost între câne și lup — Stroe se increzu în vorbele Pârvului și se întoarse cu ai lui la București. Duca, ținându-se de vorbă, începu să împartă membrii celor două partide dușmane, printre care, firește, mai strecură pe toți stoietiștii lui. Cum pe atunci, în 1675, Doamna Datina, care se afla la Curtea ginerului ei (pe care de altfel nu-l mai părăsise de la moartea Dabijei Vodă), își mărită fata mai mică, avută cu Vodă Istrati, pe Maria, era o copilă de 15 ani. Un an mai târziu, după ce născu o fată muri, lăsând bătrânei ei maici ea rană,care nu se mai tămădui nici o odată. Dar Șerban Cantacuzino crezuse că aducerea lui Stroe în țară era" din partea lui Duca numai o stratagemă. Gând- văzu el că ucigașul se înfige de-a binelea în cașcaval și că Vodă nu-i zice nimic, ticlui la repezeală o înscenare de trădare, a cărei, rezultat fu arderea cu fierul roșu pe pieptul gol, a lui Radu Dirdescu, ginerele lui Băleanu (și bunul prieten al“Leurdeanu). Executorul acestei orori'fu ' armașul ceh mare, Nică Grădișteanu. Dar ,fără indeverindu.se de scornitură, boerii fură iertați, și învrăjbirea între cele două partide nu putu decât să crească; și , mereu tot ,' să crească. ■' In 1676, Duca fiind nevoit să plece din nou la război în contra Polonilor, Leurdeanu ticluește el de data aceasta un complot de trădare a Cantacuzinilor împotriva lui Vodă. La întoarcerea acestuia , ciuma bântuind țara, Vodă se stabili pentru iernat în satul Cocorești. Șerban logofătul și Constantin Stolnicul fură prinși închiși și amenințați cu moartea. Gheorghe Vodă Duca începea deci să-și dea arăma pe față. Insă ceilalți trei frați ai lui Șerban isbutind să fugă în Ardeal. Domnul, care știa ce pot oamenii aceștia când stau cu prietenii lor turci de vorbă la Stambul, se făcu a uita toate —vina de altfel închipuită — scoase era pe Șerban și pe Mihai din închisoare și trimise după ceilalți frați în Ardeal să-i aducă în țară. De altfel, această milă domnească e datorită ei tot legăturilor de familie ce uneau pe Cantacuzini cu Duculeștii. Voinicul Constantin al, treilea fiu al Postelnicului, luase acum în căsătorie pe o Buhușească, Safta, ceia ceri asigura sprijinul soacrei lui, Duca, Doamna Dafina. Cât despre Șerbn el însuși avea doar cine i să-i ..poarte grija, căci e îndeobște cunoscut că între bărbat și amant, femeia nu stă să aleagă. Cronicarul Constantin Filipescu, dușmanul Cantacuzinilor, e " cel care colportează micile intrigi menite'să'discrediteze. "El e cel care ne asigură că „așa, se auzia, că vrea Vodă, să-i omoare, dar Dabijoaia, soacra Ducăi Vodă, și Doamnă-sa Anastasia au stătut tare pentru dânșii și i-au slobozit”." Lucrurile rămaseră deci într’un fel de status quo armat, și anul 1677 se petrecu fără incident, stând la Divan împreună Leurdenii, Bălenii, Rusăteștii și Cantacuzinii, arătându-și doar colții, fără să se muște. Insă Șerban înțelese că altă cale de-a trăi,odată liniștit în țara lui nu era, decât de-a căpăta el însuși domnia. Prin prietenii lui la Stambul, începu, de data aceasta, să lucreze efectiv în sensul acesta. In 1678 Duca Vodă porni iar cu armata vizirului la împresuram cetății Cehrinului (Ucraina), pe care Cazacii o închinase Moscovei, iar Sultanul o voia a lui. Caimacauji în București rămasseră .Șerban Cantacuzino, Krizea, ginerele Băleanului și Iordachi Ruset, iarăși un compromis, o mixtură de doi dușmani, și un neutru (2). Cu Vodă la armată plecase stolnicul Constantin și spătarul Mihai Cantacuzino, banul Corbeanu, cumnatul lor, și doi nepoți, Pârvu Crețulescu și Constantin Brâncoveanu. Cehrinul fiind însfârșit luat în anul acela, vizirul Kara-Mustafa se întorcea învingător și în bune dispoziții, iar, în urma lui, Gheorghe Duca Vodă, mulțumit și el. Insă în Iași, îl năpădiră veștile tulburătoare sosite , proaspete din Muntenia. Căci,‘iată ce se întâmplase : Pe la începutul lui Septembrie 2) Izvoarele diferă când e vorba de numele acestor caimacani. In tot cazul e sigur că Șerban era printre ei ,precum și Hrizea, sau Băleanu. Rosetti poate să fi fost și Lascarachi.**■ -i-* „ sosise în București un Cihodar turc cu o scrisoare către Șerban Cantacuzino din partea unui prieten de al său, meghistanul Porții, Fetfat, prin care-l îndemna să vie repede la Stambul, căci toate fiind pregătite acum îi este vremea să-l facă Domn. La curtea domnească ciohodarul dete întâi cu ochii de vistiernicul Hrizea Popescu, care-l întrebă din partea cui vine și cu cine vrea să vorbească. Răspunzându-i Turcul că vine din Constantinopol la logofătul Șerban pentru o treabă, Hrizea îi răspunse: „Eu sunt Cantacuzino”. Deștepți cum sunt deseori Turcii ciohodarul îl luă la o parte, dându-i scrisoarea și mai zicânduri și din gură pricina, cum îl învățase Fetfat, maghistanul. Vistiernicul, mulțumindu-i, îl umplu de daruri și-l trimise înapoi la Stambul. Iar scrisoarea Turcului către logofăt, o trimise de olac lui Duca Vodă la Iași, să se bucure și el de credința supușilor săi, Hrizea, să nu uităm era ginerele Băleanului. Bietul Șerban habar n’avea de nimic. In calitate de întâi caimacam, el supravegia niște lucrări de refacere a curților domnești. Pe la chindie, logofătul Doamnei i se înfățișă, rugându’l din partea ei să poftească în grabă, fiindcă avea în seara acela ospeț mare și musafirii așteptau, neputându-se așeza la masă fără el. Fără să’și mai schimbe conteșul și anteriur și fără să’și mai trece barba cu mirodenii, Șerban, care presimțea că graba aceasta prevestea ceva neobișnuit, se urcă în sala ospețul întrebând doar din ochi pe Doana dacă s’a întâmplat ceva, vestea nu ne spune ce mijloc i I trebuință Anastasia pentru a- i știința căci viața și pericol vresemn, vre-o vorbă în șoaptă, are scrisoare furișată. Oricum o fi f< Șerban înțelese, și pretextând mai are o poruncă de dat, ește sala ospățului, furișându-se șezut de la Curte, merse drept aca la el și, încălecând un bun cal răbesc, o luă goană peste Dâmbvița în pădurea Cotrocenilor. Văzând Hrizeala nu se mai îtoarce lagiatul la masă, băncă-i fusese planurile descoperi și trimise în goană gonaci după Dar pe atunci Cotrocenii nu e nici măcar mănăstire, necumulat, grădină sau pădure. Era una din, parte din codrii Vlăsiei. Găește-l pe Șerban în întunecime acelor desișuri! Trei zile l’au cătat oamenii fără a putea de de umele lui. In ziua a patra, aflând gonacii au plecat, o luă pe potei noaptea înspre mănăstirea Comena, în apropierea căreia, la moș Coieni, se afla maică-sa cu frai lui mai mici, Matei și Gheorgh Imbrățișeri, sfaturi și jurământ i nu se va mai întoarce în țară cât Domn. Incălecă apoi din no .și trecând Dunărea pe la Giurgiu întinse drept la Stambul. Cumnatul său Radu Crețuiesc o apucase pe de altă parte pes munți, în Transilvania. TRECUTE A VIETII DOAMNIE : v .J , . .. ■ . na Anastasia Duca LIV de C. GANE