Epoca, septembrie 1932 (nr. 1081-1106)

1932-09-15 / nr. 1093

Nr. 1093 3 LEI­ ­REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PA ȘASIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) Regionne și inserții Se primesc la adorația ziarului și la toate­­ agentele de publicitate Telefon 362[10 Joi 15 Septembrie 1932 Ziar al partidului conservator.­Fondat in anul 1885 de NICOLE FILIPE800 He, scompa tara, puterea mea de manca s i puterea mea de iubire. Nicolae Impescu . D. ministru de interne a tri­­m­is prefecților instrucțiuni, prin cari îi invită să supravegheze spurtarea funcționarilor din ser­­­riciile publice. D-sa cere, în a­­­celași tim­p, să se reprime și bac­șișul, delict prevăzut de un text,­­căzut în desuetudine­, din codul n­ostru penal.­­ Dorin­d-lui ministru de inter­­­ne să-și realizeze scopul ce și-a­­ propus. Am arătat necontenit că­­ răul acesta a luat proporții atât d­e mari, încât pune în primej­die cele mai vitale interese ale Statului și ale neamului.­­ Programul partidului conser­vator, apărut zilele acestea, con­sacră un interesant capitol aces­­­tei probleme, în legătură cu școa­la și cu educația. Nu există cetățean în Româ­nia Mare care să nu încerce un­­ sentiment de umilință când, pen­­­tru obligațiile­­ lui legale, sau­­ pentru nevoile vieții lui, — e nevoit să ia contact cu funcțio­­na­rul public, de la c­el mai mare, până la cel mai neînsemnat. Ne­păsarea și aroganța­ domnesc a­­proape peste tot.­­ Bacșișul se practică pe­­ scară întinsă și tra­ficul care se face­­ zilnic pe la unele autorități, ne­­ reamintește .Turcia de sub Ab­dul-Hamid. N­u suntem dintre aceia cari foresc să se legifereze totul, cu orice preț. Tocmai excesul de legi inutile, contradictorii, ab­­seurde, contrarii principiilor fun­damentale din știința dreptului, ■— legi făcute de multe ori în in­teresul personal al legislatorilor, — dă posibilitate funcționarilor fără scrupule să decidă după bu­și un plac de interesele contribua­bililor și ale Statului. Dar în a­­­ceastă materie nu depinde totul de șeful autorității sau institu­ției publice. Dacă e un om onest și cu însușiri sufletești, poate să­­ facă foarte mult. Cu atât mai bine dacă i se pun la dispoziție și oare­cari texte precise de lege Și dacă ministrul respectiv îl sus­ține în contra clubului politic, însă adesea și șefii și funcționa­rii, de toate categoriile, sunt oa­meni fără nici o pregătire, lip­siți de orice nădejde în tăria le­gei și a dreptății, introduși în Serviciile publice nu după studii și aptitudini, ci după nepotism și stăruinți politice. D. Argetoianu, fostul ministru de interne, pe lângă tot răul i­­mens ce l-a făcut la finanțe, nu­mise în ultimul moment, al pa­trulea secretar general la minis­terul de interne un tânăr care­­ era considerat în orașul său na­­­tal ca un termen de comparație, ■când părinții își admonestau co­piii leneși, neascultători și răi ! Ușurința culpabilă cu care se fac numirile de la cele mai mari până la cele mai mici, iată una din sursele răului. Al doilea aspect al problemei se chestiunea, ceva mai complexă, a educației funcționarului și a publicului. Nu voim să vorbim acum de e­­­ducația celor șapte ani de­ acasă. [Felul de a lucra, de a vorbi și de a te purta frumos, plăcut și o­­nest, nu se poate obține pe cale­­ de circulari. Buna cuviință e ex­presia bunătății, a inimei și a m­oralei. Ca să fii prudent, discret, re­zervat și mai ales indulgent, — căci cine n’are nevoie de indul­gență ? — trebuie să fie mode­lat de acasă și de la școală. Școala nu trebuie să aibă ca scop unic să ne învețe literele și științele și să ne dea un certifi­cat ca să putem obține o slujbă, une­ori prin mijloacele cele mai nedemne. Școala ar trebui să ne cultive mintea, dar și inima. Ceea ce se face de mulți profesori cari își dau seama de marele folos ce-l aduc individului și societății, dând o egală însemnătate culti­vării minții cât și cultivării ini­mei. Cel mai mare erudit n’are nici o valoare pentru individ ca și pentru societate, dacă e neonest, îngâmfat și trivial. Școala trebuie să dea societății buni fii, buni părinți, buni cetă­țeni și buni concetățeni, să i­e dea caractere. G. lorgala -XOX­ Germania isi utili­­pulul se reiese in Mun dezarmiri Berlin, 13 (Rador). — Agenția „Wollfsburean“ publică următoa­rea notă: Evenimentele pollitice interne din ultimele zile au îm­piedicat guvernul german să su­pună până acum nota de răspuns a Franței la un examen aprofun­dat. In cercurile guvernamentale se afirmă de pe acum, că nota fran­ceză nu constitue o bază po­trivită pentru continuarea de tratative directe în chestiunea dezarmării. Nota de răspuns a Franței, cel puțin în partea ei principală, nu recunoaște Germaniei dreptul la o deplină egalitate așa cum îl pre­tinde Germania. Se relevă faptul că într-o frază incidentală a textului francez se manifestă o concilianță mai mare față de revendicările germane. Totuși, tonul general al notei in­sistă asupra faptului că Germania va trebui, ca și până acum, să cau­te soluționarea problemei dezar­mării, numai, pe cale de tratate, pe câtă vreme Franța pretinde și mai departe pentru ea un drept nelimitat de înarmare. Dacă, după cum se anunță în cercurile guvernamentale, ca ur­mare a răspunsului francez Ger­mania nu va mai participa la lu­crările care vor începe la Geneva la 21 Septembrie, ea nu se va de­­zinterase nicidecum de acestea, înainte de orice hotărîre definiti­vă, nota franceză va fi supusă u­­nui examen foarte amănunțit-Germania este conștientă de se­riozitatea atitudinii pe care o a­­dop­tă, și fără a mai participa la lucrările conferinței dezarmării, va continua să urmărească dezba­terile acesteia cu cel mai viu in­teres. Ea nu renunță la revendică­rile ei și speră că prin imposibili­tatea de a participa la lucrările confernței pentru dezarmare, ea va putea demonstra statelor parti­cipante gravitatea situației. Germania, prin atitudinea­ ei, nu tinde să dovedească de­cât ne­cesitatea egalei ei îndreptățiri în materie de înarmări și ea ar fi fe­ricită ca pri­necunoașterea acestui drept să contribue la realizarea dezarmării generale. Creatorii de dificultăți O liniște întremătoare se așa ternuse pe tot cuprinsul țării ro­mânești. Odată cu punerea în circulație a no ui lor monede metalice de o sută lei, se reac­tivase și viața economică, și era pretutindeni numai voe bu­nă și huzur. E adevărat, mai ră­măsese încă, oarecum, cuiul conversiunii și experții Ligii Na­țiunilor erau încă în țară, dar acest mic amănunt nu modifica prea mult situația generală. Trebuia ceva care să ne mai zgudue puțin și să ne scoată din asiorțire. Și a venit artico­lul „Patriei" cu botezul de la Mödling. Dacă „Patria" n’ar fi oficio­sul partidului național-țărănesc și organ personal al primului ministru în funcție, ori cum­ ar fi aspectele de senzațional ale articolului publicat, nu s'ar că­dea să fie prea mult subliniat și am putea găsi acceptabil co­municatul dat de prezidenția consiliului. Crede cineva că direcția zia­rului „Patria" a putut publica un asemenea articol fără știrea conducerii partidului național­­țărănesc ? Ori­câte comunicate s'ar da, nimeni n’o va crede. Absurdul nu poate fi promovat de anodinul dezmințirilor pro­tocolare. Toată lumea se întreabă oa­re a fost scopul urmărit de ar­ticolul oficiosului ardelean al guvernului și comunicatul dat ori de prezidenția consiliului nu răspunde nici pe departe a­­cestei întrebări. Noi credem că inspiratorii senzaționalului articol din „Pa­tria" au făcut o greșală. Există neînelegeri în familia noastră domnitoare ? Nu credem. Prin­cipial nici nu pot exista, con­form literei precise a statutu­lui casei domnitoare. In orice cast­, al cui interes este să se fa­că publicitate în jurul lor, și în­că o publicitate de­­ caracter senzațional prin eticheta ofici­ală pe care o poartă, cum este cea a articolului din „Patria ?" Avem un talent special de a ne crea la fiecare pas dificul­­tăți și încurcături și de a le crește pe cele existente. Când sunt atîtea răni de vin­decat, de ce și răbufnelile a­cestea menite să creeze o at­­mosferă de curiozitate și de ne­liniște în jurul Tronului? EXPERȚII In interval de 5 luni de zile, ne-au vizitat două serii de experți. Lumea se întreabă ce rost­au aceste expertize, necunoscute la noi până aci, cu excepția epocii ultimului guvern liberal din 1928. Din ignoranță sau din interese de politică măruntă, opinia gene­rală ce sa format despre experți, pare a fi că ei sunt niște căpcăuni Veniți fie să ne răpească toate bo­gățiile naționale și să le ducă peste hotare, fie să ne transforme în colonie a capitalismului apu­sean. Este o părere foarte obtuză, care nare nimic a face cu realitatea obiectivă. In primul rând, pentru că du­pă război, mai toate statele mărunte­­și chiar o parte din cele mari (Germania), au făcut de mai multe ori apel la experți. Apoi, nu numai guvernele de anumite nuanțe au chemat ex­perți ci toate, indiferent de nuan­ța lor politică. Fenomenul experților și exper­tizelor este, dacă nu general, cel puțin generalizat. Revenind la fapte, vom aminti că Germania a avut în permanen­ță experți, străini, de la­­ inaugura­rea planului Dawes și până după ultima conferință din Lausanne, Austria, Ungaria și Polonia au încă și azi. D. prof. Charles Rist, după ce a­ terminat misiunea dela noi, a avut una identică în Turcia. Sir Otto E. Niemeyer, unul din experții aflați acum la noi a avut o misiune­­ de lungă durată, după răboi, în Australia, ș. a. m. d. Nu găsim necesar să lungim­ lista. Mai trebue să observăm că în 1928, la noi, guvernul liberal a fost cel care a chemat pe experții francezi. In 1929 și acum un gu­vern național-țărănesc a comis a­­ceastă crimă, iar în primăvară, un guvern în afară de­ partide accrdat la trădarea intereselor na­a­ționale și, suntem gata să punem rămășag că dacă sar întâmpla ca peste șase luni să fie prim-minis­­tru, d. Non­­că Antonescu, sau Nae Ionescu, domniile lor ar fi aceia cari ar cere concursul unor ex­perți din afară. Subliniem că experții vin tot­deauna chemați, iar nu trimiși pe deasupra voinței țărilor respec­tive. Cum se explică aceasta? Cât se poate de simplu. In afară de puținele state de desvoltat capitalism, în care s’a săvârșit dealungul timpului și o maturizare politică cele mai multe state aflate în perioada pre, sau semi-cap­italistă, trecând după, sau în preajma războiului, la re­gimul sufragiului universal, au cunoscut o acută și prelungită cri­ză de tranziție politică. Sa crezut că dacă votul uni­versal a dat roade în Anglia sau Franța, va da aceleași roade și în Serbia, Grecia, România, etc. S’a crezut că seculara pregătire de maturizare politică, din Anglia și Franța, desvoltată paralel cu capitalismul, poate fi improvizată în câțiva ani, oriunde. S’a pierdut din vedere că parla­mentarismul democratic este frate bun cu capitalismul industrial. Parlamentele votului universal, nou introdus, au început să vote­ze legi peste legi, cari de cari mai democratice, cari stricau însă toa­te socotelile miniștrilor de finanțe. Iată, de pildă, la noi: expro­prierea a încărcat bugetul cu do­bânzi; organizarea postbelică a Statului, cu numirile fără soco­teală de funcționari,­ a încărcat peste măsură capitolul personalu­lui cu drepturi statutare, ce­ea ce amenință a deveni o rană buge­tară de foarte lungă durat prin înmulțirea pensionarilor; legea administrativă din 1929 a pus noi sarcini bănești în spinarea statu­lui; conversiunea a fel și, în ulti­mul timp, legea pentru suprima­rea prestației în natură se 6otuia­­ză pe aceeași linie. Cu ce se putea echilibra acest crescând spor de cheltueli? Cu sporirea impunerilor eco­nomiei particulare, fără nici o con­siderație de limita posibilităților ei de contribuție. Criteriul acestor legiuiri era pretinsa democrație, care descon­sideră legile echilibrului forțelor economice, financiare și fiscale, în sânul națiunilor. Așa cum stau însă lucrurile cu ele, este peste putință să-și disci­plineze democratismul parlamen­tar, prin simpla lor dorință și vo­ință. Criza de azi le-a dus la doi pași de marginea prăpăstiei. Ce este de făcut? Iată de unde s’a născut nevoia experților din afară, liberi de con­tingențele politice interne, cari să impună anumite norme rigide de conducere a finanțelor statului. Căci economiști avem și noi de­stui și foarte bine pregătiți, dar ei sunt influențabili. Pentru că însă opera experților să dea roade, mai este nevoe de consensul tuturor partidelor, în ce privește executarea literală a planului economic și financiar sta­bilit. Se cere adică o disciplinare a parlamentarismului democratic în statele sărace. Este posibil așa ceva? Răspunsul ese din cadrul arti­colului de față. I. Diaconescu Dosarul conversiunii Un ab­ic al ziarului nostru, ce co­munică următorul pasaj dintr’o scri­soare, ce a primit de la elevul Anto­nescu I. Petre, din clasa VII-a a școa­­lei normale: „Astfel, prin munca mea și a mamei mele, azi bătrână, am a­­juns ca în Banca populară din comuna Suici-Argeș, cu economii și privațiuni să strângem suma de 13.000 lei, pentru cazuri, când nuși putea, altfel, să-am­ continui studiile. „Și în această situație mă aflu din ziua în care „conversiunea“ nu numai că a tăiat la jumătate economiile, dar a pus în imposi­bilitate pe cei de la banca din Suici-Argeș, deși înduioșați de plângerile mele, să-mi dea nici o sută de lei cel puțin. „Caut, cu dhstanța în regulă de la Banca populară din Șuiei o su­mă de 4500 lei, în contul econo­miilor mele, ca să-mi plătesc taxele școlare și să-mi pot urma studiile. ” „Am rătăcit pretutindeni, plân­gând nenorocirea mea, ca să gă­sesc acești bani, să nu pierd școa­la, și nu găsesc pe nimeni ca să mi-i poată împrumuta...“ Și tânărul elev­ face apel la ami­cul nostru, ca să-i înlesnească­ cu goliciunea ei, realitatea conver­­siunei este foarte urîtă. D. Capră declară că are o avere de 75 milioane lei, după ce a dotat pe copii d-sple cu 20 milioane. D-sa a cerut asanarea datoriilor in valoare de lei 36 milioane, pentru a fi reduse la 18 milioane și a realizat astfel un câștig de 18 milioane. D-sa rămâne, deci, cu o avere de 57 milioane. Cei 18 milioane, cu care a cerut să fie scăzut din datorie, tre­buie să-i plătească 4000 de inși în si­tuația elevului Antonescu I. Petre !... Ne dispensăm de comentarii. Gr. Școala­­ 1 Morala A trece cu tramvaiul pe bulevar­dul Maria, e tot atât de banal precum este o proaspătă reorganizare a în­vățământului din România. Dar, în faptul unui asfințit de soa­re, impresia plebei asudate și jucău­șe, pornite pe­-o ungurească răcneală distractivă, ne-a înfățișat ceia ce tre­­bue să numim o cauză a imoralității ce oe bântue. Iată­ lângă o școală primară de fete, se află, în imediata vecinătate, un bulevardier salon de danț. Iar lân­gă acesta, o cârciumă mare, cu mese multe și cu alt salon pentru distracții. Adeseori spre seară, ba chiar sărbă­torile și până târziu din ziua urmă­toare, — deși o zi de muncă, — chef­liii trec prin fața școlii primare de fete îmbrățișându-și ibovnicele, îm­­proșcând scuipatul lor corupt și pre­sărat cu vorbe rele, pe gardul institu­ției publice. Copilele cu gândul crud, vor fi avut adeseori de ce să se îngro­zească privind cu groaza unei clipe nerușinarea bovină a întărâtaților de alcool. Și nu odată mintea lor inocen­tă și-o fi pus greva întrebare despre viață, ori despre barza prunc — adu­cătoare din poveștile copilăriei. Căci în flancul unei dificile insti­­tuțiuni de primă educație socială, via­ța josnică se manifestă în toată gro­teasca sa splendoare. Acum un timp,­­ tot în vecinăta­tea unei țcoli de fete, se încuibase cu­iul­a depravării sexuale. Era vestita „Cega, Albă“, dacă vă mai­­ duceți a­­minte. Și deslănțuirea publicului deș­irau, lovea deopotrivă școala și bise­rica. Nu prea mulți ani înaintea a­­cestei plăgi, se consumase azi procesul de credință al Cuibului cu Borză, unde preotul apostol jicnise sfințenia Maicii Nazarineanului și însăși reli­gia Lui: 1 I Astăzi, cazul poate fi în parte ase­mănător­­ în locul spus la început. Am scris cu toată vehemența a­­tunci împotriva sfidării unei sfinte biserici, deja bântuite de furtuni. Scrim și de data asta, remarcând a­,­semănarea ce poate a exista, mai de mult, fără să­ îngrijoreze pe cerberii moralei sociale și­ ai învățământului public. 1 De ce­ne milă incultura odraslelor națiunii din prezent și imoralitatea societății, când reorganizăm fără a ține în seamă cel mai elen­tar bun simț al pedagogiei în ans­blu ? La ce bun atâtea reorganiza parareforme în învățământ, când diul da reprezentațiuni gratuite și m­îor ? Sufletul lor, — iederă plă[ dă și imediat­ receptivă, — nu r­e­teresează. ’Căci noi reorganizau frenezie­­— ce ? toate nimicurile­ ignorând marea operă profilactic tentațiilor luxurioase. Ca fragedele lor zile pline de mintirea nemerniciilor sociale, c­­e fac mari și ei sub­t de a dreptul trași spre desfrâul torent al act­uații. Școala celor șapte ani de-acase multe cazuri lasă de dorit. Se bine că ar fi un caz de legendă o mamă din zilele noastre ar­ever­drăsneala să impună fieri sale a­ritatea morală a frumoase vieți cum șaisprezece ani. Rămâne rolul greu al școalei oferite de s organizat. (Zicem „organizat'”, c­­um am auzi tristul ecou „vorb, căci el, reorganizându-se de două ori pe an, înseamnă că e dezorganizat...). Adevărata acțiune salvgardat va avea să se ocupe de reîntror moralei ce fu înaintea războiului. Cu 7 clase ?... Cu 8 clase ?... Ce e de făcut, mă rog ? Poat fi mai bine să cerem mărturisirea vanților reformiști dela Instri despre paralela între seriile șii ale necioplitului mic regat de ei cele din erra genialelor refori democrației ș­­­i 1 Se vede, (— mai e o îndoiale că întregul intelectual al liceenilo opt clase, pe secțiuni, era baza și a culturii, în timp ce amalganul­zultat al mâncărimii reformatoar azi, promovează prostia diploma­ . Iar școala primară, e vârful iului superficialității de mai tâ­ri­el imoralității. Multe încă s’ar mai putea încir dacă ne-am strădui să cultivăm rasa. O școală de Stat, nu poate utilă societății, așa cum se cade în prezent." Reforme.? Și iar reforme ? Nu. Bun simț și profilaxie. lat se cere imperios. "Ellad Co Ha Pe ce lume trăim în vremurile noastre de desono­­rantă mizerie, când mintea nu ne mai poate învăța încotro să ne în­dreptăm străduințele, spre a con­­seva ceea ce am zidit, urmând le­gile lu­mei în care am deschis o­­chii, familie, și țara , atunci când rasa umană are nevoie de apărare, pentru că să scape degenerării mo­ralei și fizice, în ciuda celei mai culminante civilizații, iată că gri­ja cea mai urgentă a celor ce ne conduc destinele se îndreaptă spre o lege a protecției animalelor. Nu de gustul criticei venim cu aceste observaț­iuni și nici sperru că ne-am fi perdut simțământul milei față de animale, acești to­varăși sinceri ai omului. Dar prea suntem nevoiți a încerca compăti­mire și durere pentru specia u­­mană, ajunsă în stări de multe ori inferioare acelora ale animalelor. Am reușit prin­ orânduielile noastre să trimitem pe despera­tele văduve de războiu la sinu­cidere sau la trotuar. Am privit neputincioși și vedem cum zilnic crește ceata șomeurilor, ce flămân­zesc fără speranțe, deși se pot găsi­­ printre­­ aceștia elemente in­­telectuale ce ne-ar face cinste și mai multă treabă în locul celor ce se înfruptă în funcțiuni publi­ce. Cerșetoria pare că renaște și înflorește, devenind unic mijloc de existență pentru mulți din cei ce până eri o d­sprețuiau sau o miluiau. Și acum, cunoscând toate aces­tea, merită să vă osteniți odată și să căutați a vizita spitalele și așe­­zămintele de higiena socială, unde veți afla că bolnavii n’au cu ce să fie lecuiți, oblojiți și hrăniți, ca astfel 6a vă dați seama ce re­zervă viitorul tuturor acestor voiași și sărmani desmoșteniț soar­ei, pe cari orice boală îi ce cu siguranță în lumea e mai drepți ca noi! Pentru bolnavi sufletește, rătăcind mânzi pe drumuri, ca și pe cei loviți de boale nu se găs nici o protecție, căci se zice Statu­l nu mai are bani, să-și zestreze spitalele, dar nouă arde de protecția animalelor, te ja­te destul de la natură. Este lăudabil desigur a­p grije și a apăra animalele, cai­jură pe om și înlesnesc viața Dar nu văd întrucât această­ teoție ar mai trebui asigurată regementată printr’o lege a câtă vreme dragostea de vii intrat în sângele poporului nu și el își îngrijește și azi ca și animalele sale, mai bine ca sine însuși. Iar dacă ar fi v< de a preveni sau reprima event­mele rele tratamente exercitat supra animalelor, apoi cet vechi, înscrise atât în codul noi al vechiului Regat, cât ș acelea din provinciile alipite, destul de riguroase, urmând mai a fi aplicate. Cel mult putea alcătui de către autorii de resort, regulamente sau în motoare administrative în în­gere cu S. P. A., și astfel n’i nevoe a ocupa timpul Parlaa­tului cu legi inutile. Oare în marea noastră și cu viața, ne-am desbinat toc când avem mai multă nevoe de altul și prețuim mai mult a vitelor decât aceea a femei noștri ?. Brat I. Gras» D. Henry C. Wolfe, publică în re­vista ,JPidac“ următorul interesant ar­ticol asupra țării noastre: 11 reproduceri în întregime : O sentință română urcă dealun­gul Nistrului, în timp ce, pe țăr­mul opus, cât se aude vocea, o altă santinelă face cei o sută de pași; acesta poartă casca lui Tro­­tzki a Rusiei­ sovietice. Singură b banda strâmtă a apei Nistrului se­pară, de fapt, regatul României­­ de Soviete. In adevăr, Nistrul nu e numai o frontieră între două țări; el con­­stitue o linie de demarcație între­­ două sisteme sociale, economice și politice, diferente și ostile. Civili­zația occidentală se­ oprește la Nistru. La răsărit de acest fluviu, este vastul imperiu bolșevic: 7000 km. până la Oceanul Pacific, de HENRY C. WOLFE DEZARMARE DIFICILA Situația României Si Europa este foarte puțin cunoscută în A­­merica, dar­­ acum ea prezintă un interes particular, fiind dată con­ferința dezarmării­­ dela Geneva. In America, se crede, în general, că dezarmarea nu ține decât un acord între câteva puteri mari. Nu trebue uitat în acelaș timp acest i­ncontes­tabil fapt. România și Po­lonia vecine directe a unei Rusii sovietice ostile, joacă un rol im­portant îin această conferință Po­ziția lor foarte expusă face din reducerea armamentelor o proble­mă complexă, nu numai pentru a­­ceste două țări însăși, dar pentru întreaga Europă. E bine de reamintit că civiliza­ția românească e una din cele mai vechi civilizații ale Europei. Lim­ba românească derivă din latina pe care o vorbeau locuitorii Româ­niei în epoca ocupației romane. Nu odată România a jucat un rol important în drama europeană. In vara lui 1916, atunci când timp de o lună, Kronprințul Ger­m­­­an­iei, bombarda Verdunul, atunci când armatele britanice începuse­ră ofensiva lor, atât de scum plă­tită, la Somme, România intra în război de partea Aliaților. Aceas­tă participare, nu­ numai încuraja pe Aliați, dar adaugă forțelor lor încercate o jumătate de milion de oameni. DE PARTEA ALIAȚILOR România plăti scump interven­ția sa de partea Aliaților. Aproape abandonați de Rusia, românii trebuiră să facă față teribilului atac germano-austro-bulgar al lui von Makensen, ce-l împinse până la București; jumătate din regat fu ocupat de invadatori. Armatele române se apă­rara eroic; ele s­ucombă sub numărul și superioritatea armamentului. Nu rezidă mai puțin din aceasta că serviciile aduse de români Aliați­lor la un moment când ei erau într’o situație dificilă, n’ar fi pu­tut fi uitate. In 1919, atunci când Ungaria era sub jugul dictatorului comu­nist Bella Kun, armata română la aceia care, pătrunzând în Un­garia, învinse pe roșii și ocupară Budapesta. In această epocă, când bolșevis­mul se răspândea prin toată Euro­pa Centrală, România servi de avant-gardă patriotismului occi­dental contra internaționalismului marxist. România fa aceia cari împiedi­că comunismul rus de a trece Bal­canii și de a întinde mâna în Bul­garia, regimului radical al lui Stambolinski. Puțin timp după armistițiu, Con­siliul național al Basarabiei vota încorporarea acestei provincii la România. Basarabia situată între Prut și Nistru, cu obiectul în timp de două secole, dezacordurilor constante între Rusia și Turcia , ambele o cereau. Mai mult de 50% din populație este moldovenească, adică româ­nească; restul este compus din: ucraineni, ruși, bulgari și nemți. Astfel, din punctul de vedere pur etnografic însăși, România are dreptul asupra Basarabiei. Reamintim această moțiune a Consiliului național al Basarabiei și noi vom înțelege pentru ce re­prezentanții Marii Britanii, Fran­ței, Italiei ș Japoniei, reuniți la Paris la 28 octombrie 1920 au re­cunoscut formal dreptul României de a anexa această provincie. RUSIA REVENDICA BASARABIA In acest timp, Rusia sovietică refuză să recunoască încorporarea Basarabiei la România. Bolșevicii susțin că fiecare petec de terito­riu, aparținând țarilor le revine de drept. Fa­ptul de a pretinde că Basarabia este încă „teritoriu ocu­pat”, constitue un alt factor im­portant de nesiguranță și de peri­col războinic în Europa sud-orien­­tală. Se înțelege de la sine că atâ t timp cât Sovietele vor revendica Basarabia și vor proclama în mod deschis intenția lor de a recuceri acest teritoriu prin forța armelor, pacea de-a lungul Nistrului, nu va fi decât foarte precară. Amara experiență a învățat Ro­mânia de a se feri de pactele sem­­nate de Soviete; pierderea rezer­vei de aur a României, încredin­țată la Moscova în timpul răz­boiului, nu e făcută pentru a-i reasigura în această privință. O aruncătură de ochi asupra hărții ajunge pentru a demonstra nu nu­mai situația expusă, dar izolarea României. Atunci când numai un țărm o separă­­ deoparte de Rusia sovietică, Dunărea este unica barieră care există între ele și o Bulgarie ne­prietenoasă, o linie artificială con­­stitue unica sa frontieră cu o Un­garie ostilă. Bulgaria este decisă a obține revizuirea tratatului de la Neuilly, în favoarea sa. Ungaria a jurat de a obține revizuirea tra­tatului de la Trianon. Acestea sunt faptele pe care ro­mânii n’ar putea să le uite, atunci când se vorbește de reducerea ar­mamentelor. ROMANIA VOEȘTE SIGURANȚA Dacă, în c­ea ce privește Unga­ria, România poate conta pe aju­torul Cehoslovaciei și Iugoslaviei, în ceea ce privește Rusia sovietică, România o nu poate să se ași decât la ajutorul vecinului săi la nord, Polonia. Oamenii de­și poporul român înțeleg că,­­ hoarda roșie ar traversa Nis­ei ar trebui, înainte de toata conteze pe propria lor an pentru apărarea națiunei. In aceste condițiuni nu e n surprinzător, că România să decisă a nu reduce efectivele militare în detrimentul siguri sale. Tot ca Franța, tot Ca­­­nia, România trebue să garan siguranța sa. Diriguitorii români declară departe de a se opune la o re­ție a armamentelor, țara lor treagă totuși dorește această r cere. Mai mult, ei arată că, în lo­tul acestui an, cheltuelile mici au fost micșorate cu 20%. Ro­m­a ar fi fericită de a merge departe încă pe acest drum , din contră, ea ar putea conta o garanție­ oarecare și efectivă, era agresiunei străine, — un banal imparțial fiind însărcin, desemna pe­ agresor. (Continuare în pag. Ill­a)

Next