Epoca, iulie 1933 (nr. 1330-1355)

1933-07-22 / nr. 1348

Br. 1348 3 Iei Sâmbătă 22 Iulie 1933 REDACȚIA ȘI ADMINISTRATIS BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN­­ INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI* RECLAME și INSERȚII Se primesc la ad­erația ziarului și la toate agențiile de publicitate Telefon. 362-10 Ziar al partidului conservator.­­ Fondat în anul 188 © de NICOLAE FILIPESCU Ut stampă tara, puterea mea de munca si puterea mea de iubire. Nicolae rupescu SRB fel . Un comunicat apărut­ azi în oficiosul guvernului vestește că vor fi considerați retrași din partid membrii organiza­ției național-țărăniste din ju­dețul Argeș cari vor colabora la „Secera“. După confiscarea revistei d-lui Potârcă, operată după câte știm din ordinul d-lui I Vaida, comunicatul argeșan umple paharul violentelor fricțiuni din partidul care ar fi trebuit să plece de la cârmă pentru a se liniști.­­Căci adevărul, durerosul a­­­devăr este că nu trebue să căutăm cauze principiale zgo­motoaselor disensiuni vădite prin apariția „Secerei“. Prin­cipiile d-lui Potârcă ? Să lă­­săm aceste glume. Moftul cu „laicizarea“ legiunilor mihala­­chiste a fost inventat pentru a creia o fațadă exploziilor ne­mulțumiților de modul cum s’a făcut distribuirea ono­rurilor și situațiilor. Impe­rativul politicii mai „țără­niste“ a fost pus înainte pentru a masca pricinile mâ­­râelilor. Și chiar dacă vor fi fiind în mișcarea „seceristă“ și unii teoreticieni intențiile lor, ei sunt corecți în acope­riți de grosul, oștii potorciste care nu ascultă decât de po­runcile ambițiilor și ale sto­­mad­ului. Nici confiscare, deci, și nici comunicate cu anunțarea ex­­culderii din partid. Sunt, pen­tru acești admirabili idealiști, metode mai operante. Cum ar fi de pildă, preempțiunea ono­rată recent de casa pădurilor dintr-un fond inatacabil pen­tru necesitățile karsbadiene ale șefului secerist. Comunicatul d-lui Armand Căinescu pre a răsfrânge ceva din această ultimă operație perfect idealistă. Dar de ce nu­mai Argeșul în frondă fața de avangardă seceristă ? Celelal­te organizații nu se contami­nează de contactul potorcist ? Ciudate situații. Triste si­tuații. Mărturisim că aproape ne este jenă să insistăm. Și d. Vaida dă dovadă de foarte multă miopie dacă nici acum nu vede că trebue să înlesnea­scă rapid partidului său, dru­mul opoziției. idealiștii seceriș. Tragedia dolarului In America deprecierea dolarului a avut drept e­­fect o scumpire mai mult de­cât corespunzătoare a prețurilor materiilor pri­me. N’a fost inflație în Sta­tele Unite. Emisiunea fiduciară es­te ma­i mică astă­zi de­cât acum trei luni. Teama u­­nei deprecieri din ce în ce mai mare a monezii a f­ost singura cauză a urcării prețurilor. Cauza este deci artificială. Ea trebue deci să subsiste ca prețurile să continue a se urca sau chiar să se mențină la ni­velul lor de astă­zi. Președintele Roosevelt se găsește deci în această grozavă dilemă. S’au merge înainte cu politica sa de ‘incertitudi­ne monetară, prețurile își continuă ascensiunea iar consumația rămânând a­ceeași, se ivește o criză e­­conomică mai grozavă de­cât toate cele pe care le-a cunoscut America, mărfu­rile trebuind să fie desfă­cute mult sub prețul lor de cost, sau se oprește, punând capăt nesiguran­ței monetare, printr-o sta­bilizare de fapt, și toată urcarea artificială a prețu­rilor se prăbușește, atin­gând grație speculației un nivel necunoscut de jos. Tragedia americană con­sistă în faptul că ambele hotărâri astă­zi — deși în sens absolut contrariu — duc la dezastru. Când dolarul scădea ver­tiginos, viața scumpindu­­se din zi în zi, față de a­­gitația muncitorească, președintele Roosevelt a anunțat o măsură guver­namentală de sporire obli­ga­tor­ie a salariilor. * 2 3 Impresionat să vede, de prăbușirea monezii, pre­ședintele a încercat apoi să oprească scăderea ei. De două săptămâni dola­rul păstrează un curs, os­cilând între optsprezece și nouăspreze franci fran­cezi. Efectele s-au și produs. Bursele de cereale au fost închise din cauza panicii datorite scăderilor prețu­rilor. . Repetăm cele scrise de noi la începutul experien­ței americane. Rezultate­le vor fi atât de îngrozi­toare, încât nimeni în ni­ci o țară din Europa­, nu va mai îndrăzni să se gân­dească la asemenea lea­curi. Evenimentele se desfă­șoară mai repede de­cât am fi crezut. GR­IGORE FILIPESCU Un front al corporațiilor austriace S-a format alaltăeri la Viena, sub președinția vicecancelaru­lui Winkler, „Frontul național al corporațiilor austriace”. I s-au afiliat: „Landbundul”, „Staendebundul” pentru co­merț și meserii și „Liga Națio­nală a funcționarilor și amplo­iaților”. După cum se știe, în Austria se lucrează deja la o nouă Con­stituție, care va fi promulgată prin simplu decret, fără a mai fi trecută prin corpurile legiui­toare. După această Constituție, vo­ința națională nu se va­ expri­ma prin organizațiile de partid ci prin corporații. Știrea de mai sus arată că au aderat deja la noul sistem de reprezentare națională, organi­zațiile agrariene (Landbundul), cele ale comerțului și meseriilor (Staendbundul) și cele de func­ționari și amploiați. Au rămas neafiliate organiza­țiile muncitorești, infendate par­tidului socialist. După rezoluția de la Londra Oamenii de bună credință din ța­ra aceasta, își pun desigur întreba­rea: ce a folosit țării mai mult în chestia datoriei publice, rezoluția platonică a unei subcomisiuni de la Londra trâmbițată ca un succes ex­traordinar al d-lui Madgearu, sau acțiunea discretă, dar efectivă a d-lui Auboin? Căci rezoluția de la Londra, chiar obligând pe creditorii noștri inter­naționali, nu aduce nici o ușura­re datoriei noastre publice.Ea invită cu creditorii noui aran­jamente, iar dacă aceștia nu con­vin, să continuăm a ne îndeplini punctual angajamentele. In realitate, această rezoluție vi­ne mai mult în avantajul creditori­lor, decât în acel al debitorilor. Ceea ce ne rămâne de făcut în ur­ma ei, este să începem tratative cu creditorii, căutând a-i convinge de dificultățile noastre și făcând a­­pel la spiritul lor de înțelegere. Dar lucrul acesta il puteam face și fără rezoluția de la Londra, ba chiar fără ea îl puteam face cu acel puțin o lună înainte. Discuțiile ce vor trebui artamate abia după întoarcerea d-lui Mad­gearu, adică după 25 iulie, ar fi fost începute — dacă nu s’ar fi aș­teptat rezoluția inutilă de la Londra — încă de la finele lui Iulie, sau de la în­ceputu­­l lui Iulie. Dar, in fine, cu sau fără rezoluția de la Londra, creditorii convinși de buna noastră vor trebui credință în ce privește respectarea angaja­mentelor și de precaritatea situației noastre financiare, care reclamă o înlesniră la transferurile curente, și o ajustare generală a anuităților și a dobânzilor. Și în această privință, d. Auboin ne va fi de un folos neprețuit, deși presa trece acest fapt sub tăcere. D Auboin ne-a ajutat, cu aceeași discreție în timpul tratativelor din Februarie trecut, când s-a obținut o ușurare a transferului de peste două miliarde lei. D-sa este nu numai comisarul sta­bilizării, dar într’o anume măsură și reprezentantul creditorilor. In această ultimă calitate, cu­vântul d-sale asupra situației noas­tre financiare cântărește pe lângă creditori, mult mai greu decât cu­vântul delegaților noștri, cari sunt parte. Chestiunea este că d. Auboin să ne dea în această împrejurare tot concursul pe care ni-l poate da. Cunoscând conduita d-sale față de noi, de până azi, nu ne îndoim că ne va da acest concurs. Căci d. Au­boin a stat atât timp printre noi, ne-a cunoscut și ne-a înțeles. Astfel că, dacă d. Auboin nu ar fi existat pentru noi în împrejură­rile de azi, ar fi trebuit inventat. Am evidențiat credem suficient deosebirea intre rezoluția de la Lon­dra, în privința datoriilor și con­cursul ce ne poate da în această che­stiune d. Auboin, pentru a stărui mai mult Mirajul colaborării economice internaționale încă înainte de deschiderea­ conferinței din Londra, am ară­tat în câteva articole, în acest loc, că ea nu poate reuși, nu numai în total, dar nici măcar în mod parțial. Referindu-ne la o problemă, ce se pune foarte stăruitor ță­rii noastre, chiar în aceste mo­mente, vom arăta de ce nu sunt cu putință acorduri economice internaționale. România are de făcut față u­­nor anuități externe de circa 5 miliarde anual. Creditorii vor să-și încaseze ce li se datorează la timp și noi suntem foarte bucuroși să-i pu­tem satisface. Să simplificăm însă proble­ma cât mai mult, pentru a o fa­ce mai lesne de înțeles. Să admitem că România da­torează numai către creditorii francezi, cari nu sunt statul francez, ci particulari. Ne mai primind nici un alt împrumut din afară — ceea ce nu e nici posibil și nici bine, în împrejurările de azi pentru a transfera pieții franceze cele 5 miliarde de lei anual, comerțul exterior al României trebue să se soldeze cu un excedent de cel puțin 5 miliarde. Avem deci a face cu o chestiu­ne privind balanța comercială și cu una valutară. România trebue să exporte anual cu miliarde mai mult decât impoz­i­tă. Altfel, continuând să trans­fere sumele anuităților, ar în­semna să-și secătuiască stocul care-i garantează moneta. In aceste operațiuni se ames­tecă 3 categorii de interese fran­ceze, cari se bat cap în cap: 1) Agricultorii francezi pre­sează guvernul respectiv să nu­ importe cereale de nicieri și deci nici din România, pentru­­ca ei să-și desfacă pe piața na­țională produsele cu prețuri bune. României i se pune deci stavilă la exportul cerealelor in Franța. 2) Deținătorii francezi de o­­bligații românești, cer să fie plătiți curent în devize, adică în aur. Pe ei nu-i interesează că România are sau nu exce­dent de exporturi. Cum se vre, interesele agri­cultorilor francezi vin, in acea­stă chestiune, în conflict cu in­teresele rentierilor conaționali, deținători de rente românești. 3) Bancherii francezi, cari au garantat stabilizarea­ leului, o păzesc cu strășnicie, veghind ca acoperirea lui metalică să nu cadă sub procentul fixat. Ceea ce-i interesează pe ban­cherii francezi, este ca leul să nu cadă, slăbind poziția frontu­lui aurului. Ei ar trebui să fie deci în îm­prejurarea aceasta, de părerea că România, dacă nu are dispo­nibil de devize din export, să nu plătească. Dar o asemenea soluție nu le convine, căci îm­prumuturile românești în Fran­ța, ei le-au lansat. Neplata a­­cestora le aduce un minus de credit pe lângă rentierii fran­cezi, cărora le-au recomandat să subscrie la aceste împrumu­turi. Bancherii francezi ar dori ca România să exporte în alte țări și devizele să le transfere ren­tierilor din Franța. Lucrul nu se poate însă, în­trucât țările dispuse să cumpe­re produsele noastre, cer ca și noi să le cumpărăm pe ale lor, cel puțin în valoare egală. Nu ar rămâne decât singura soluție ca bancherii francezi să ne împrumute cu sumele ce le avem de transferat pieței fran­țuzești. Astfel, agricultorii lor nu ar fi periclitați de exporturile ro­mânești de cereale, iar rentierii și-ar încasa anuitățile în mod curent și regulat. Ar fi vorba, în acest caz de un simplu viriment pe piața franceză, datoriile României ră­mânând cam aceleași. Dar bancherii nu mai acordă azi împrumuturi statelor stră­ine. Nu ne interesează aici de ce. Am căutat în aceste rânduri să arătăm că cooperarea eco­nomică internațională este im­posibilă, sau foarte dificilă, toc­mai din cauza antagonismelor de interese dintre diferitele pă­turi naționale. Lucrurile acestea sunt ele­mentare și ca atare se impun la prima vedere. Autarhia este o fatalitate. De­sigur, nu sută la sută, dar foar­te pronunțată. Iar comerțul in­ternațional va reveni la forma trocului, sau botezată cu un ter­men modern,compensația: do­­ur-des. Evident, în aceste condițiuni, datoriile se vor plăti foarte a­­nevoios. Credem totuși că, de­și ele­mentare, aceste lucruri trebuesc repetate, mai ales că ni se a­­nunță convocarea unei noui conferințe mondiale, în toam­nă, tot la Londra. Este timpul să renunțăm a ne întemeia numai pe mirajul colaborării internaționale și să ne așezam temeinic pe organi­zarea economiei închise. Numai în această direcție vom găsi i eșire din criză. I. Diaconescu DISCUȚII Probleme școlare Se învață mai puțin ca altă dată ? imprimii_ce A o vin­- o fui a n­m­î« o vi ! «vini mArita . Ocupându-se­ de rezultatele bacalaureatului, — un cunoscut ziarist conchide că: „Invățămân­tul merge din ce în ce mai rău”. „Sper — spune d-sa — că nu se va­­ găsi nici un membru al corpului didactic, care să mă desmintă, când voi afirma că e­­levii de anul acesta sunt mai slabi decât cei din anul trecut, după cum la rândul lor, și aceia fuseseră mai slabi decât seria precedentă, și, așa mai departe”. Această afirmare apărut, desi­gur, multora cam ciudată. Este, fi­rește, cam ciudat să afirmi, că, — astăzi când atâtor ramuri de activitate li se cântă laude, — singur „învățămânul merge din ce în ce mai rău”. Știu bine, că nu se are aci în vedere, nici gra­dul de pregătire al corpului di­dactic, nici metodele de predare. Cel mult, dacă sunt profesorii în­vinuiți de prea multă indulgență, — mai ales în ceea ce privește promovările din clasă în clasă. „Profesorii — se observă în a­­celaș ziar — și-au părăsit în mod automat severitatea”. De aci și concluzia, că astăzi ne aflăm în fața unei „manifestări anticultu­rale a tineretului. Tinerii nu pun mâna pe cărți”. Este întemeiată această tragi­că afirmare? Elevii din licee, își văd mai mult de jocuri decât de carte? Sunt oare elevii de a­­stăzi mai puțin silitori, din ce în ce mai puțin silitori, decât cei de altă dată? Se pare că, împotriva eviden­ții,­­ părerea aceasta este de­­ multe ori îmbrățișată. Nici n’ai apucat să-i arăți cuiva greutăți­le, sub care geme școlărimea a­­stăzi, și îndată ți se aruncă răs­punsul neschimbat. Pe vremea noaistr! se învăța, carte, nu glu­mă. Chiar și unii profesori, când încerci să le mai domolești ze­lul de a-i împovăra peste măsu­ră pe elevi, — îți aruncă vorbe­le. Dar noi cum Învățam? Noi cum învățam? Să controlăm și să punem față în față datele, ce ne stau la în­demână. Așa, de pildă, eu am în­vățat ca bursier la liceul Matei Basarab din București, — și to­talizând orele, pe care regimul de internat mi le îngăduia spre a-mi îndeplini obligațiunile șco­lare pentru a doua zi, — pot să afirm, că nici de patru ore de meditație, nu dispuneam. Ei bine, astăzi școlarii, și mai ales cei mai silitori, nu pot mai niciodată să scrie și să învețe pentru a doua zi într’un timp de numai 4 ceasuri. Ei sunt din nefericire mai totdeauna nevoiți să scrie și să învețe acasă câte șase, câte opt, și chiar câte zece ore zilnic. Acest lucru s-ar putea foarte ușor ve­rifica, dacă autoritățile și-ar pu­ne în gând să afle odată adevă­rul. In orice caz,­­nu i-ar fi greu oricui să se încredințeze că de multe ori elevilor, dacă nu le-ar veni in ajutor meditatorii sau părinții,­­ le-ar fi cu nepu­tință să-și învețe și să-și scrie, mai ales să-și scrie, pentru a doua zi. Apoi și programele sunt din an în an tot mai sporite. Căci rar obiect de studiu, care să nu-și fi înmulțit pretențiunile. Așa, de pildă, filosofia și geografia. A­­ceasta din urmă se învăța până mai acum ,câțiva ani, numai până în clasa IV. Astăzi, se învață și într’a V-a și într’a VII. Așa este și cu religia. In loc de o oră, ea dispune de două, și se învață în toate clasele până într’a Vil. In­strucția civică nu se afla în pro­gramele noastre. Și nici științele nu-și arogau drepturi prea mari. Dar mai ales îi apasă astăzi pe elevi lucrările scrise trime­striale, cari sunt de fapt niște cumplite examene, ținute în con­­dițiuni lipsite de orice spirit de umanitate. Căci de trei ori pe an, la câte o materie, și chiar la câte două­ materii în aceiași zi, elevii trebue să arate în scris că știu toate lecțiunile învățate în­­tr’un trimestru. Și aceasta, fără­ ca la celelalte studii din acea zi, să fie scutiți de a mai învăța și de a-și face rezumatele, compu­nerile, etc. In sfârșit, nu­ trebue­­ să se uite,­­ că și studiul limbii române cere astăzi tot mai multe sforțări. Și am putea chiar să afirmăm, că nu este materie, care să dea mai mult de lucru elevilor ca limba română, care îi împovărează pe­ste măsură prin așa numitele ca­racterizări ale scriitorilor, prin anevoioasele și des repetatele compuneri, prin lectura extra-­ școlară. Intrebați-i pe bieții elevi, și veți afla, câte sforțări și cât­e timp cheltuesc ei cu studiul lim­bii române. Și totuși, tocmai la limba română elevii sunt îngi­ [ huiți» că:„nu pun mâna pe cărți!’’ Așa stând lucrurile, neîndoios I este, că astăzi în liceu, nici nu scriu și nici nu învăță, elevii în genere mai puțin ca altă dată. Acest lucru ar putea ușor să-l­­ verifice oricine. Și într’un ase­menea caz­ — fiind scoși din cau­ză cei mai mulți dintre elevi, n’ar mai rămâne de discutat de­­cât asupra corpului didactic, a­­supra manualelor, a programelor­ și a metodelor de predare. M. MIHAILEANU profesor, Pitești ÎNSEMNĂRI „Dreptatea” scrie: >r D. Pitulescu distinsul director general P. T. T., are satisfacția u­­­nei violente campanii împotriva sa­ dusă „Viitorul”. Nu credem să fie chiar „satisfac­] ție”.* D. Armand Călinescu a dat ur­­­mătorul comunicat: „Conducerea partidului național­­țărănesc din jud. Argeș a luat dis­poziția ca nici un membru al ace­lei organizații să nu colaboreze 1 foaia „Secera”. Acei cari vor trec peste această dispoziție vor fi con­siderați ca retrași din partid”. Pentru că, in partidul național țărănesc sânt acum pe județe, aș­teptăm acum­ un comunicat al ju­dețului Muscel care să anunțe: „Vor fi excluși din partid toți ce cari nu vor colabora la „Secera”. Mișcare de idei, nu glumă! Ther. Comerțul de Cereale de Export de AL. PERIEȚEANU A. ORGANIZAREA ANTEBELICA înainte de expropriere, comerțul de cereale de ex­port avea loc pe piața Brăilei, unde se făcuse o adevă­rată bursă de cereale care fixa prețurile pentru piețele din Constanța și Galați. Din cauza lipsei unui standard de produse, bursa din Brăila se exercita numai pe baza de oferte de cere­ale aflate în vagoane pe liniile portului. Până la ora 10 dim. se închideau toate transacțiile, se sondau produsele în vagoane însă nu începea descăr­carea pentru că târgul era provizor încheiat cu rezerva de modificare. La ora 10 dim. (ora 8 la Londra, Anvers, Rotherdam) agențiile caselor de comerț de cereale, co­municau telegrafic angajamentele făcute, iar reprezen­­te modificare. La ora 10 dim. (ora 8 la Londra, Anvers, Rotherdam, revindeau aceste cereale stockiștilor și co­municau agențiilor lor la Brăila, atât prețul zilei cât și băncile asupra căreia pot trage pentru a face plata. La ora 13, cumpărătorii dau la Brăila acel­sta bine cu modificările respective care era semnalul de începere a descărcării vagoanelor și recepția definitivă a mărfei. Cu modul acesta, comercianții de cereale se puneau la adăpost contra fluctuațiilor de prețuri și reduceau la minimum capitalul de rulment. După expropriere, comerțul de cereale nu se mai poate face cu atâta reducere de spese pentru ca: a) proprietatea mică nu are 10.000 kgf. spre a putea expedia cu calea ferată cereale la Brăila sau Constanța; b) țăranul nu are încredere să se asocieze spre a forma partide de 10.000 kg­;*­ c) țăranul nu vinde decât contra piață imediată. Din această cauză, cerealele țăranilor trebue să treacă prin odoarele orașelor unde se cumpără de inter­mediari, care fac grupagiul amestecând produsele spre a forma partide transportabile cu calea ferată. Din acea­stă cauză, țăranul c­are are o gară la câțiva km, trebue să parcurgă 50—60 km până la oraș spre a-și vinde pro­dusele cu orice preț, fiind exclusă înapoierea. Negusto­rul de cereale nu poate revinde decât după sosirea cerea­lelor la Brăila, adică peste săptămâni de zile, ceea ce-l expune la variații de prețuri, și la necesitatea unor de­­burse importante, cari evident se deduc din prețul oferit. Este inutil să adăugăm că țăranul este expus la toate înșelătoriile atât la cântărire cât și la clasarea calității produselor. " B. REORGANIZAREA Reorganizarea comerțului de cereale, trebue să facă parte din programul transformării proprietății rurale prin împământenirea țăranilor. Noua organizare trebue să permită proprietății mici : a) să conserve cerealele și să obțină, credit pe ele până la posibila consumațiune; b) să grupeze cerealele spre a fi trimise­ în vagoane complecte pe piețele de export; c) să poată vinde cereale depozitate spre grupare și transport. ' •*­ lH* . 'ry' . r. * ‘ '■ I COMERȚUL INTERN V , Conservarea cerealelor până la posibila consumare nu e chestiune nouă. Recolta făcându-se odată pe an, iar consumația fiind zilnică conservarea se făcea de către morari în vaste magazii de stockage, precum și în maga­ziile marilor proprietari. Finanțarea era ușoară din cauza creditului de care se bucurau atât morarii cât și marii proprietari, pe f­ând­­ i țăranul nu are nici magazie nici credit ’ ! " Cu toate acestea înmagazinarea totală a recoltei e­­ mai puțin urgentă pe de o parte, iar pe de alta ea nece­sită cheltueli așa de mari (5—6 miliarde) încât nu ne putem gândi la soluția integrală chiar dacă am dispune de fonduri mai ales în momentele actuale când prețul cerealelor nu ar putea suporta o nouă sarcină spre a rambursa capitalul învestit în instalații de conservare. " EXPORTUL " Chestiunea cerealelor de export este mult mai ur­gentă și din fericire mai ușor de resolvat.­­ In adevăr, o ridicare a prețului de export prin re­ducerea intermediarilor, va constitui un câștig real. Această ridicare va menține la acelaș nivel prețul in­tern, ceea ce va micșora sarcina agricultorilor, fapt care deși nu constitue un câștig real deoarece el va fi realizat mărind sarcina consumatorului intern, dar va contribui a restabili echilibrul economic în interiorul țării. In fine vom putea influența pe țăran să producă mai bine și să obțină produse mai uniforme refuzând beneficiul grupagiului produselor ce vorm a exclude. Pe de altă parte vom putea standardiza produsele prin fur­­­nizare de semințe, operațiune ce vom expune mai de­parte. • ^/ GRUPAGIUL ?" Operațiunile de grupagiu trebue să consiste în: a) primirea și clasarea cerealelor în gările prevă­zute cu magazii cu silozuri; b) garantarea cerealelor primite prin emiterea unui efect de comerț dând drept purtătorului să ceară restituția la Brăila sau Constanța a unei cantități egale de cereale de acelaș fel și calitate, contra plății taxelor de transport și înmagazinare; c) amestecarea cerealelor de aceiași clasă și expe­dierea la punctele de restituire; d) organizarea burselor de warante în orașe la care­țăranul să-și poată vinde cerealele­­ depuse în magazie prin simpla transmitere fără oblig warantului, garant­tat de depositar; e) reglementarea lombardării varantelor. Operațiunile de primire, warantare, conservare, grupare, transport și restituire, trebuesc a fi exercitate de aceiași persoană j­uridică. Operațiunile de bursă și lombardare trebuesc lăsate­ libere sub supravegherea statului ca bursele de efecte] !­' " ROLUL STATULUI j .. . . .­ Rolul statului în toată organizarea trebue redus­­e minimum pe de o parte spre a nu expune bugetul la ris­­curi considerabile, iar pe de alta spre a evita influențele politice distructive. Persoana juridică concesionară a operațiunilor de grupagiu, trebue să fie o societate anonimă cu capital i­ parte străin și în parte românesc da­că se va putea. Sta­­­tul va colabora oferind ca aport: a) terenul și liniile de garagiu în stațiile unde se vor construi magazii și la Brăila; b) două magazii la Constanța pentru transmiterea cerealelor concesionarului; c) la necesitate și în lipsă de capital propriu, statul­ va putea construi magaziile, cari se vor da în exploatare concesionarului. Trebue interzis concesionarului de a face el însușij comerț de cereale, pentru a evita subevaluarea la care ar fi interesat în clasarea cerealelor. Concesionarul rămâne responsabil pentru restitui­­rea cerealelor către purtătorul de varante în condițiu­­­nile prevăzute pentru fiecare clasă de produse. Statul nu trebue nici să execute el însuși aceste ope­­­rații, nici să garanteze. In primul caz, o recepție falsă a cerealelor sub pres­­iunea politică ar pune­ pe depositar în imposibilitate ffi continuare in pag. II-a,\ \

Next