Epoca, decembrie 1934 (nr. 1759-1777)
1934-12-01 / nr. 1759
No. 1759 3 lel REDACȚiA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERȚII Be primese la adlicația ziarului și la seafa agențiile de publicitate Sâmbătă 1 Decembrie 1934 Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului disrvator. • Fondat in anul 1885 de MICOLAE FILIPESCU Ispita uniei Prea sfințitul episcop Lucian al Romanului s’a rostit asupra problemei privitoare dreptul preotului de a face polalitică. Dat fiind golul ivit în sânul bisericii noastre prin moartea mitropolitului Pimen și zvonurile cari atribuesc înaltului ierarh cant al Moldovei scaunul vasi Sucevei, declarațiunile făcute pot fi socotite drept o profesiune de credință pentru viitor. Acum un an de zile, prea sfințitul Bartolomeu al Râmnicului Noului Severin, a fost cel dintâi prelat care s’a ocupat de această chestiune dând, către preoțimea eparhiei, circulară cu caracter cominaotoriu. Episcopul îngăduia o lună de zile preoților pentru ca aceștia după acest timp să-și stabilească situația în sensul retragerelor din organizațiile politice în care erau înscriși. Efectul, după cât se pare, fost nul. Nici preoții n’au fost acaterisiți, nici partidele păgubite de cei mai siguri adunători de voturi. Puțină vreme mai târziu, la rându-i, răposatul mitropolit Pimen se adresase întregei eparhii a Moldovei — deci și celei a Romanului— hotărând în termeni mai blajini aceeaș opreliște. Urmând pilda, patriarhia, printr’o circulară nu tocmai aspră, și-a exprimat aceeaș dorință, iar rezultatul a fost acelaș ca la celelalte eparhii. Și acum, deabia a închis vehii șeful bisericesc superior episcopului imediat Lucian că p.s. s. socotește cu cale să-și exprime o părere cu totul potrivnică celei platonice de restricție a răposatului mitropolit. Părintele episcop se ocupă de cele două păreri Creiarea unui partid extreme, clerical cu scopuri politice militante, sau trimiterea preoțimei la molitvelnic. Nu împărtășește pe nici una din ele zicând că prima ar fi o aberație și despre a doua, că preotul care s’ar sustrage de la îndatoririle acordate prin constituție oricărui cetățean ar fi asemănător unui năucat înconjurat și defăimat de lume. Intre amândouă soluții mai este alta, poate nici bună. Preotul, ca orice aceasta cetățean, să-și poată exercita dreptul de vot, fiindu-i îngăduit ca și magistraților și militarilor să se rostească asupra simpatiilor sale. Dacă însă după propria expresie p. s. sale, preoții este ucenicul lui Hristos care a propovăduit iubirea, pacea și buna înțelegere între oameni, numai prin măruntul fapt că a făcut în fața urnei o deosebire între frații întru Hristos s’a îndepărtat de la menirea lui de împăciuitor. Rolul de stimulent și de diriguitor al preotului, nu consistă în a explica săteanului de ce să voteze cu liberalii, țărăniștii sau laicii, ci în acela de a-i explica morala vieții, nevoia curățirii sufletești și chiar trupești despre cari are slabe cunoștințe. Preotul nu cunoaște pe Aristot, a auzit numai de politica D. R. și altor demagogi fiecare cu sistemul personal brevetat. Argumentarea că toate cultele își au reprezentanții în parlament nu este nimerită. Toți înalții ierarhi ortodoxi sunt de drept senatori și lor li se incumbă rolul de a păzi legiferarea religioasă. Comparația cu preoții ardeleni iarăși nu este bună. Dincolo sub unguri, preoții erau sfătuitorii țăranilor, dar politica ce făceau nu era de partid era națională. Luptau pentru românism. Dacă bardul redeșteptării noastre a putut înstruna — cum se exprimă prea sfințitul episcop, — „Preoții cu crucea în frunte”... în schimb, eu pot spune ce am văzut: preot, cu bidineaua în mână. Parlamentul Iorga a fost împănat cu preoți. Care fost rezultatul? Câștigat-a cea va prestigiu biserica? Chestiunile bisericești și școlare erau discutate de laici iar preoțimea — o spun cu părere de rău— a discutat mai mult salariile întârziate și legea alcoolului. Concluziile p. s. sale că „preoțimea are nu numai dreptul dar și datoria și libertatea de acțiune în orice împrejurări. Nu alungarea preoțimei din tranșeele vieței politice, ci instruirea ei asupra metodelor de a face politică fără a-i compromite autoritatea și fără a diminua prestigiul sfintei noastre biserici” nu se pot aduce la îndeplinire. Preotul nu este liber, sacerdoțiul îi îngrădește activitatea pe un anume tărâm, iar politica ce se practică îi știrbește autoritatea morală silindu-i la compromisiuni nedemne de haina ce poartă, îmi place să cinstesc preotul în fața altarului ca slujitor al lui Dumnezeu nu ca agent electoral al cutărui partid. Eitianflil Hagî Aräosco o poveste Nu sunt decât câteva zile de când am arătat fapta mai mult decât frumoasă a unei familii, care a cules de pe stradă o fetiță părăsită. Astăzi voi povesti un fapt absolut autentic ca și primul, dar... care ne arată cât e de adevărată încă vorba străbună: „Homo, homini lupus”. Un cetățean cumpără o parcelă pe care își clădește o casă frumoasă în patru etaje, bineînțeles că acea casă n’a ridicat-o peste noapte, fără știrea nimănui și se știe câte formalități, sunt de îndeplinit până ce capeți o autorizație. Casa este terminată, o parte și locuită și este o podoabă. In vecinătate cu această parcelă un cărturar — cu mare trecere în țară — a pornit și dânsul o casă, însă mult mai mică, după puterile lui, a ridicat-o până la trei sferturi din primul etaj, încetând lucrarea sub motiv că ar fi prea mare contrast între aceste 2 clădiri. Domnul cu trecere mare a găsit o soluție, cerând nici mai mult nici mai puțin decât dărâmarea casei vecinului, care costă vreo șase milioane să aibă, perspectivă imobilul său! Regulamentul de construcție prevede: clădirile ce se ridică acolo vor avea un minimum de 7 metri și un maximum de 14 metrii. Cel cu pricina a găsit ca motiv de dărâmare că în regulament în loc de cuvântul casă sau clădire este trecut cuvântul „vilă” și pe baza acestui cuvânt, care nu spune nimic sau cel mult după înțelesul curent vilă se chiamă o casă cu vârful țuguiat și casa vecinului e după stilul cubist a intentat proces pentru dărâmare fiindcă a clădit o casă și nu o vilă. Un lucru de notat. D. reclamant din capul locului a știut ce clădire ridică vecinul, de ce n’a intervenit din capul locului dacă socotea că se clădește în contra regulamentului? Socot că primăria sectorului respectiv este cea mai indicată, să aprecieze stilul și mărimea casei clădite și ca probă că este conform regulamentului, ne arată faptul că a dat autorizația cuvenită, pe baza căreia cetățeanul a vârât în ea milioane lei, lei. Mare este Dumnezeu, dar parcă la noi e mai mare cel cu trecere! Te pomenești că după dărâmarea acestui imobil, vine rândul și celorlalte 3 clădiri învecinate cu câte 3 etaje și mansarde. Mai știi!? Arată Dr. Alex. Manolescu Numeroase condamnări in Germania BERLIN, 29 (Rador). In ultimul timp, tribunalele germane au pronunțat câteva sentințe noui de condamnare împotriva celora cari răspândesc „svonuri inexacte sau calomnioase” la adresa regimului național-socialist. Astfel la Dessau, un cetățean a fost condamnat la patru luni închisoare pentru că a rostit cuvinte injurioase la adresa guvernatorului din Anhalt. La Kaiserlautern cinci cetățeni au fost condamnați la închisoare de la nouă luni la un an și trei luni pentru „insulte aduse Fuehrerului și guvernului”, precum și pentru introducerea în Germania a unor ziare comuniste din Sarre. La Dortmund un funcționar a fost osândit la zece luni închisoare pentru că a răspândit știri tendențioase din străinătate cu privire la d. Hitler. Un alt funcționar din acelaș oraș a fost condamnat tot la zece luni închisoare pentru că a repetat „calomniile“ răspândite de un post de radio din străinătate / In toate țările se dă o Luptă aprigă intre acei ce au jucat un rol înainte de război și generația postbelică. „Loc tinerilor” a ajuns un adevărat strigăt de război. Cercetând rezultatele parcă am fi ispitiți să conchidem că bilanțul este în favoarea celor bătrâni. Camiera franceză aleasă în 1919 a fost denumită Camera „bleu horizon”. Entuziasmul victoriei a trimes în parlament numeroși tineri, lipsiți complect de experiența politică dar împodobiți cu glorie. Au fost aleși între alții: Fondalul aviației franceze, maiorul Brocard o altă glorie a aripilor, generalul de Castelnau gloriosul apărător al Nancyului, bătrân ca vârstă, dar tânăr în politică.^ Rezultatul l’am văzut. Au ales pe Deschanel împotriva lui Clemenceau. _ Foștii ostași s'au politicianizat. Precum foarte biete observă Nitti, în cartea sa, „îngrijorarea lumii”, până și tinerii francezi înregimentați în partidele extreme de reacțiune sau de revolisțîe urmează pe bătrânul Mraurras, pe bătrânul Blum, pe bătrânul CacStin. bs momentele grele ale războiului s’a recurs la șefi bătrâni: Joffre, Fo»ch, Pétain, Galbeni, Nisandenburg. Când totul părea să se se prăbușească în Franța au reapărut Poincare, Daumergue. Ni se va vorbi de Hitler ! Rămâne de văzut sfârșitul experienței germane. Singurul om din generația nouă care pare sa fie de o clasă excepțională este președintele consiliului al Portugaliei Salazar. Cred că este mai bine să nu se pomenească măcar de spiritul noii generații. Arivismul și lipsa de caracter a acesteia bate toate recordurile. Ce interesant ar fi să facem „fișa” tinerilor cari au reușit la noi. Hotărât nici unul din generația veche n’ar fi atins gradul de înjosire la care a ajuns echipa nouă. GRIGORE FILIPESCU tinerilor !« Ma ■ m jur modificam legii pensiilor militare Numai adevărul, cinstea, dreptatea și legalitatea ne pot scoate din greutățile în care ne aflăm. Am arătat în acest ziar, ale cărui coloane sunt larg deschise pentru apărarea intereselor superioare ale țarei cetățenilor ei, obijduiți și nei ș idreptățiți de cei cari — vremelnic trecând pe la cârma Statului — nu au altă grijă decât să asuprească pe cei mulți, spre a putea trage ei cât mai multe foloase. Că este așa- nu rămâne nici o îndoială! Iată ce cetim în ziarul ,,Universul” Nr. 324 din 26 Noembrie 1934 — alt aprig luptător contra nedreptăților și iegalităților ce se comit în buna noastră țară, nedreptăți și ilegalități a căror înmulțire a devenit foarte îngrijorătoare: „Se favorizează și mai mult cumulul”, spun societățile funcționărești” Și sub acest titlu citim: ,,La ministerul Comunicațiilor și al Lucrărilor Publice, comisiunea pentru cercetarea situației funcționarilor cumularzi a găsit, după relatarea ziarelor, că d. ing. Vasilescu. Karpen, în vedere că este membru al Academiei Române, conform art. 12 din legea cumulului, poate fi salariat pentru toate funcțiunile sale prevăzute în declarație și anume: a) Profesor la Școala Politehnică cu un salariu de lei 29.550. b) Rector al Școalei Politehnice cu un salariu de lei 23.400 plus locuință în natură și toate avantajele aferente și c) Președinte al consiliului tehnic superior cu un salariu lunar de lei 25.500. Iată dar, un fericit muritor, în Țara Românească —• unde sute și mii de Români abia își târăsc zilele de azi pe mâine și unde armata nu are de nici unele, din tot ce este necesar, care primește absolut lunar frumușica sumă de lei 78.450. Citiți vă rog, șaptezeci și opt mii patru sute cincizeci lei, ceea ce face 941.400 lei pe an. Și, „Universul” mai adaugă: „Cazuri similare sunt numeroase”. Credem și noi, fiindcă Academia Română are membri cari în vreme ce mulți cu dreapta se bat cu pumnul în piept și strigă la toate colțurile de stradă că sunt oameni săraci și cu foarte mult dor de țară; cu stânga primesc câte 3—4 salarii, cum este cazul arătat mai sus. Dar, ceea ce este mai îngrijorător este faptul că privilegiul membrilor Academiei Române, a început să fie trecut și asupra fiilor lor, dintre cari unii au și început să ocupe câte două retribuite destul de directorate gras amândouă. Ce se întâmplă însă, în acelaș timp, cu pensionarii militari? Nu li se dă nici drepturile lor legale și sunt tratați chiar de d-nii aceștia cari primesc câte 3—4 salarii, drept rP«to popoiptoui trțoriîtîca facă numai neajunsuri când d-lor sunt la putere, uitând că pensionarii militari nu cer decât ceea ce li se cuvine pe baza reținerilor ce li s’au făcut din solde și a anilor serviți în armată. Legea pensiilor din 1915 prevede lămurit și hotărît la art. 9 că, pentru un serviciu de 35 ani împliniți se cuvine celui în drept o polurie de «00 la. sută din media salariilor de bază primite în cei din urmă 3 ani, iar legea pensiilor din 1902 — când leul era aur — la art. 1, prevedea un maximum de pensie de 9000 lei a; anual, adică 750 lei lunar, ceia ce ar reveni astăzi după valoarea actuală a leului la 24 mii lei lunar. Aceste prevederi legale erau aplicabile atunci când s’au făcut legile respective, astăzi însă, când soldele ofițerilor au suferit atâtea modificări, nu rămâne decât ca printr’o nouă lege, a pensiunilor militare, să se pună în concordanță pensiunile cu actualele solde ale ofițerilor activi, pentru raportul între ele să fie acelaș care era înainte de războiu, înlăturându-se astfel situația. cu totul nelegală și nedreaptă în care se află astăzi ofițerii pensionari, cari sunt supuși la umilințe și vexațiuni cu totul nemeritate și nepotrivite cu situația lor socială. M. gț. Capacitatea limbei române Urcând treptele acestei redacții, un grup de licențiați uniiversitari ne-a expus neașteptatul și intrega măsură luată de ministerul Instrucțiunii în ceia ce privește noul regulament al capacității ce se zvonește că va fi fixată cât de curând, și în care limba maternă va fi obligatorie cu limba latină ca materie seecundară. Ne surprinde îndeajuns și pe noi această buclucasă dispoziție. La Facultatea de Litere, precum știm bine, ramura filologiei moderne în care intră și limba română, nu are decât un singur examen despre literatura latină, sau, slavă — deci la alegere și fără prea mari pretenții. Prestarea unui examen dintr’o limbă moartă, suficient de clasică pentru a nu o deprinde nici în trei ani impuși de specialitatea sa nu poate conferi logicește dreptul ca după capacitate, — chiar admițând cazul botezat că vreun licențiat ar lua-o, la suplinirea unei catedre de latină pentru cursul liceal. De ce, oare? Viitorul profesor de latinește va fi în fața clasei un fel de maimuțoiu ignorant. Foarte simplu, nu avea când și cum să învețe această nobilă limbă a strămoșilor. Deprinderea gramaticei latine, a traducerii textelor aride și a literaturii nu se poate produce așa, întâmplător, ca la o comandă ministerială. Pentru a fi profesor bun de latinește nu e suficient să dai un examen, la alegere, din slavă sau latină... (Iată, ne stăpânim puțintel surâsul, gândindu-ne cu greu se adaptează omul unui regim alimentar care-i interzice sarmalele, ori tutunul, pe carele „domnul doftor” le anatemizează... Rămâne de aceia să ne mirăm împreună și de politica acestei comprimări cu orice preț a materiilor din învățământul secundar. Nu putem admite ipoteza că limba latină s’a impus ca materie secundară din senia licențiaților in limba română, așa precum unui artilerist i s’ar face invitația ordonată să se înalțe cu avionul pe motiv că știe câteva reguli despre tragerea antiaeriană. Numai pentru a pune bețe în roată și pentru a avea astfel, prilejul să trântești pe toți condent de vitregă pentru intelectualii cari așteaptă de trei ani ceiace nu mai venea; iar când vine, —■ vine cu măciuci. Doctorul A. Mathias atribuie personalității dascălului o supremă însemnătate în rolul acestuia de pedagog și de factor ce luminează calea micuțelor brute. In acelaș tratat pedagogic de căpetenie, el mai are și imprudența (pe care n’o împărtășim) de a spune că personalitatea este ansamblul calităților cuiva. Cu ce „personalitate” va intra profesorul în lumea școlară, dacă este supus mereu unor obstacole chinezești, dacă îndură pe nedrept lipsa unei logice sociale și profesionale? Vuiesc răspântiile de absența caracterelor. Ne resimțim și in viața publică și în cea privată. Dar, pe de altă parte, străduința celor ce văd binele e infructuoasă și obligată să apuce calea anomaliilor. Nu! E nedrept! Lipsește elementul celui de căpetenie într’o însemnată împrejurare socială: dreptatea. Cadrele profesorale se resimt de lipsa temeiului în cunoștințe profesionale. Măsura aceasta va mări numărul celor nepregătiți. Va lipsi de catedre pe mulți din cei bine pregătiți. Va întări convingerea că „nuca în perete” nu mai trebuie ironizată. De ce nu s’a fixat ca materie secundară limbei române, dreptul, pedagogia, etc.? Sunt materii ce se pretează asimilării și fără multă frecvență scolastică. (In licee sunt de drept suplinite de licențiați in drept. E un caz la Spiru Haret, — pare-mise). D. ministru Angelescu e o minte cuprinzătoare și numai d-sale nu i se poate aduce ofensa că nu ține în seamă interesele școalei. Deaceia ne-am mirat și avem toată încrederea că această măsură care lovește în licențiații la limba maternă va fi înlocuită, conform logicei și examenelor trecute de candidați la Facultate. Altfel, un chinezism in plus, un inel de nedreptate mai mult la lanțul mizeriilor de tot felul cari împing în coaste sbuciumata existență a celor ce-și închină străduințele tinereții în slujba profesoratului. Eliad Colțan fii scanpe tar»,mierea mea *e munca $i puterea mea de »Ire. Pregătirea bugetului Odată terminată operația împrumutului, o altă problemă de rezolvat se apropie, pregătirea bugetului. Se pare că noul buget va fi alcătuit cu mult înainte de data la care a fost prezentat cel în curs, iar în ce privește structura va fi prea puțin diferită de cele de până acum. Greutățile pe care le întâmpinase facerea bugetului în Iunie 1934, sunt oarecum mai mici. In primul rând micșorarea cuponului datoriei externe, și apoi împrumutul care a fost lansat pe piața internă, sunt două puncte care contribue la micșorarea considerabilă a cifrei bugetului. Nu știm cât s’a subscris până în prezent la împrumut, dar știm, din declarațiile d-lui ministru al finanțelor, că Statul se găsește descoperit cu 23 miliarde datorie flotantă. Pentru stingerea ei a proedat această operație de credit intern. Interesează mult dacă punctele din programul financiar al guvernului au fost satisfăcute. D. ministru al financilor spunea: „împrumutul va avea un întreit obiectiv, unul financiar care să rezolve arieratele Statului, altul pur monetar, pentru a menține stabilitatea leului, și în fine ultimul obiectiv este constructiv’". Tot în programul d-lui ministru al finanțelor era și simplificarea aparatului de stat, micșorarea fondului materialelor, aplicarea metodei evaluărilor minimale — într’un cuvânt o politică de bună gospodărie pe care un om cu simțul răspunderilor trebue s’o practice. Mărturisim, că dacă o parte din cele de mai sus ar fi putut fi puse în practică, alcătuirea noului buget ar fi fost mai puțin grea: întreaga politică economică preconizată de d. Slăvescu trebuia coordonată cu activitatea colegilor din cabinet. Parcurgem timpuri, în care ministerul de industrie trebue să lucreze de acord și în strânsă legătură cu ministerul finanțelor. Balanța comercială nu trebue nici măcar să oscileze, decum să lâncezească, să bâjbâe în încercări sterpe. S’a văzut, că simplificarea aparatului de stat, după multe tocmeli a dat greș, metoda evaluărilor minimale deasemenea dată fiind mentalitatea înrădăcinată ,nu a produs efectul scontat. Problema noului buget apare actuală. Cifra totală a bugetului neapărat va trebui să fie inferioară celei de până acum. Bugetul care va fi prezentat, va trebui sa se sprijine pe cunoașterea exactă a situației, fără a face supraevaluări de venituri. Repartizarea cheltuelilor în raport cu nevoile și mai ales cu încasările Statului, trebuie avută în vedere la întocmirea bugetului. Timpul excedentelor bugetare a trecut, bugetele actuale trebue să fie oglinda vie a tristelor realități în cari ne sbatem. De reușita d-lui ministru al finanțelor în a impune vederile sale economice, depinde soarta guvernului. C. G. ROZOPOL In jurul Eforiilor școlare O scrisoare D, prof. V. Vlădescu, a adresat ziarului „Universul” următoarea scrisoare răspuns adresată d-lui prof. S. Mehedinți: Domnule Director, Inapreciatul și răspânditul d-stră ziar, cu Nr. 321 din 28 Nov., a. c„ d. Simeon Mehedinți răspunzând unor gânduri ale mele exprimate la clubul conservator și tipărite in Epoca, face aprecieri provocatoare la adresa subsemnatului. Onestitatea cunoscută a ziarului dv., mă dispensează și mai invoc sprijinul legii pentru a vă ruga să publicați aceaste rânduri în numărul cel mai apropiat al „Universului” și la locul unde a apărut articolul d-lui Mehedinți. Intr’adevăr într’un articol — Eforiile școlare — în care e vorba de mine, d. prof. Mehedinți mai vorbește despre acei cari „exprimă opinii de ocazie”, despre „cei cari scriu din poruncă” și despre nu știu ce „amară iobăgie a scrisului”, aceste lucruri în sfârșit pe care observ că d. profesor Mehedinți le cunoaște atât de mult. D-sa face bine totul când precizează că aceste insulte nu mă privesc! Cu atât mai mult cu cât dacă subsemnatul nu scriu subt nici un fel de poruncă alta decât a conștiinței mele— nici măcar subt porunca poftei de câștiguri fabuloase pentru tipărituri impuse — am deopotrivă scrupulul de a nu scrie decât despre lucruri pe care le cunosc. Căci mai rămân câteva insinuări in articolul d-lui prof. Mehedinți. Eu atacând eforiile judiciare, atacam deopotrivă și principial (un „incidental”, numai) sistemul întreg al „eforiilor”, impozite adică pe care legile țării nu le admit și punga cetățeanului nu le mai suportă. Afirmam astfel că eforiile școlare sunt tot atât de vinovate ca și cele judiciare care nu se pregătesc acum. D. prof. Mehedinți la apărarea eforiilor școlare, se pretinde chiar autorul lor exclusiv. 11 lăsăm cu acest orgoliu dacă numai atâta îl poate face fericit. Când afirmă însă că se amestecă în această discuție și aceia cari nu cunosc învățământul, aici îi cerem iertare. Cunosc învățământul de prof. Mehedinți ca unul care in calitate de profesor și director de liceu etc. Am fost membru al corpului didactic timp de peste 35 ani și cunosc mai apoi, tot în această calitate pe plaga eforiilor școlare! Afirma ca și la conferința mea de la clubul conservator, ca și în ziarul Epoca — afirm într’adevăr că în aceste eforii școlare, care impuneau taxe și supra-taxe, oamenilor nevoiași, aici trebue căutată și bună parte starea lamentabilă a tineretului nostru școlar. Un singur liceu „Gh. Șincai” a scăpat de acest flagel al eforiilor școlare. Dincolo de el însă, un comerț imund a îndepărtat pe școlari de școală și a încrucișat brațele tot mai mult neputincioase ale părinților. Iar dacă străinii de cele mai multe ori puteau plăti și puteau face față exigențelor eforiilor școlare, copiii Românilor, — mulți foarte mulți — în schimb au rămas pe drumuri... Aventura și crima i-au primit fără bani, în timp ce școala le-ar fi cerut să fie bogați. De aceea roadele acestor eforii școlare am avut să le privim de curând în boxele justiției! Nu cred că d. Mehedinți s’ar putea mândri, prea mult. Dar d-sa mai propune un lucru: învățământul, el însuș, să judece aceste eforii școlare. Propunere, aparent, justă, fără îndoială — profund insidioasă totuș. Cum s'o accept! In într’adevăr, cari adeseori e drepți aveau motivele lor (Statul i-a lăsat neplătiți). Nu școlarii totuș erau responsabili de această vicurie: părinții lor plătiau destule impozite în schimbul cărora puteau să pretindă o școală omenească și mai ales primitoare, o bună funcționare a serviciilor publice, în sfârșit. Dar în orice caz, cum să admit ca acelaș învățământ care a profitat — de multe ori a abuzat — de eforiile școlare, să fie parte și judecător în propriul său proces? Cele mai elementare principii de drept se opun! Nu se poate... Judecători, totuși se vor găsi... va fi în primul rând opinia publică cinstită, dar înnebunită de atâtea impozite și supra-impozite care nu se mai sfârșesc; vor fi părinții incapabili să-și țină copiii în școli din cauza atâtor taxe care sfidează pudoarea și adeseori pungile cele mai avute; vor fi mai ales copiii aceștia, ei înșiși, cari mâine vor fi mari, rămași pe drumuri, și ne vor judeca! Și toți aceștia, nu-l vor felicita pe d. prof. Mehedinți, autor exclusiv al eforiilor școlare și apărătorul lor. Primiți vă rog Domnule Director mulțumirile și încredințarea sentimentelor mele foarte distinse. PROF. VASILE VLĂDESCU Avocat In chestia taxelor universitare Consiliul profesoral al facultații din București publică lângă lămurire in chestia taxelor universitare. Din tot ce s’a scris, inclusiv, lămurirea consiliului profesoral, rămâne impresia că ne aflăm în fața unui caz de rea gospodărie. Principiul „știință fără cheltuială nu se mai poate” pe care-1 pune înainte consiliul profesoral, este valabil. Cu unele corectări asupra cărora vom stărui altădată, ni-1 însușim. Dar banii aceștia, banii științei, trebue să fie gospodăriți cu grija cea mai atentă. Și nu este așa. Interesant ar fi fost, în lămuririle consiliului profesoral, să se dea uu cifre asupra întrebuințării fondurilor acordate de minister, ci o socoteală exactă a sumelor încasate în ultimul an de pildă, din toate taxele universitare de toate categoriile, și o relatare amănunțită a întrebuințării lor. Dar chestia aceasta mărită o cercetare serioasă. Ne făgăduim s'o facem. Și pentru că ar fi și nedrept și primejdios să apese asupra selectului nostru, corp profesoral universitar, măcar cea mai urcă umbră de bănuială, sperăm că d-nii decan ai facultăților din Bucu- Tețti vor binevoi să ne pun la dispoziție datele pe cari Ic