Epoca, martie 1935 (nr. 1829-1855)

1935-03-01 / nr. 1829

No. 1829 3 fel REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI. P­ABAGIUL SOMANI (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERȚII Be primese la achizația zi­arulul și sa trata agențiile de publicitate Telefons 3.82-11 Vineri 1 Martie 1935 Ziar al partidului conservator. • Fondat in anul 1885 de MICOLAE FILIPESCU Mucenicii românismului Românismul își serbează o zi mare. S’au scurs 150 de ani de la răscoala românilor, pornită din munții Abrudului și cunoscută sub denumirea de revoluția lui Horia. Este întâia oară când, scăpată de sub îngenunchierea unei stăpâniri vitrege, românimea de dincolo într’un gând cu cea de dincoace de Carpați (acea aberație geografică cum zicea Niculae Filipescu) își poate prăz­­nui fără jandarmi, mucenicii nea­mului. La 28 Februarie 1785 au fost rupți pe roată, două din cele trei căpetenii ale răsculaților, în fața a câtorva sute de săteni români aduși cu sila pentru ca „să țină minte”. Dovada amintirii se face astăzi! Locuitorii din acele părți au­rifere abrudene ajunseseră cu vremea, iobagi ai Statului supuși asupririlor de tot soiul din­ par­tea slujitorilor împărătești și în­­tr’o stare mai rea decât a iobagi­lor ai nobilimii. Sătui de nedreptăți, neavând voie să se plângă stăpânirii să­tenii și-au îndreptat tânguirile ch­iar împăratului. Ursu Nicolae, după adevăratul său nume Vasile Nicola poreclit Horia, din Albac și loan Oargă poreclit Cloșca, din Cărpeniș, fuseseră de mai multe ori la Vie­­na fiind chiar primiți de Maria- Thereza, împărăteasa hotărâse înființarea de regimente grăni­cerești alcătuite din români. Cum înrolarea atrăgea după ea liber­tatea, românii veniau pe capete la oraș să se înscrie. Acest potop de înscrieri a speriat pe guver­natorul Ardealului, baronul Brun­­ckenthal, care a stăvilit înrola­rea mărginind-o la 3 regimente de români. După moartea Mariei-There­­zei, fiul ei Iosif II, un ocrotitor al­­ iobagilor români care căutase încă de la 1773 când fusese aso­ciat la domnie de maică-sa să-și dea seamă de starea lor, la 1783, după o călătorie în Ardeal, dădu ordin de ușurarea stării români­lor, ordin neadus la îndeplinire de guvernator. In urma acestor neajunsuri floria porni la Viena unde fu pri­mit de împăratul reformator Io­sif II-lea care încuviință înfiin­țarea altor regimente grănice­rești, înscrierile sporind, nobili­mea înspăimântată reuși prin Bruckenthal să le stăpâniască. Cu prilejul unei noui înscrieri a lui Giurgiu Marcul din Zarand, zis Gheorghe Crișan, care înso­țea pe locuitorii din satul Me­steacăn au fost omorâți doi funcționari cari încercaseră are­starea lui Crișan. Aceasta a fost scânteia care a dat focul. Crișan a împins la răs­coală țărănimea, răscoala s’a în­tins și s’a manifestat prin omorâ­rea nobililor. Cu toată simpatia ce li-o purta românilor, Iosif II a fost nevoit să încuviințeze pe guvernatorul Banatului, contele Iancovici, să pornească cu ar­mată împotriva lor. Românii au fost bătuți și risipiți după lupta de la Mihăileni. Horia, Cloșca și Crișan, așa au rămas numiți de posteritate, au fugit. Horia a fost trădat de 7 ță­rani români pentru 300 galbeni. Crișan prins și-a răpus singur viata, iar Cloșca a suferit ca Horia ruperea pe roată. Moartea acestor vajnici luptă­tori ai românismului n’a fost za­darnică. Dela dânșii a purces desființarea iobăgiei decretată de Iosif la 1785, chiar anul morții lor. Sprijiniți pe binevoitoarea politică a împăratului față de dânșii, românii n’au încetat o clipă să ceară drepturile de cari erau conștienți că li se cuvin, reușind la 1791, să înainteze lui Iosif II o suplică semnată de e­­piscopii lor unit și ortodox, ce­rând pentru întreaga românime de ambele confesiuni, drepturi e­­gale cu ale celorlalte popoare ale monarhiei. Dieta Transilvaniei li-a res­pins cererea sub cuvânt că „po­porul român nu este colonie străveche a Romei ci venetici, adunătură, fugiți încoace din ță­rile vecine”. Și au mai răbdat românii un veac și un sfert călcâiul cotropi­torului și n’au uitat. Au ținut min­te și din tată în fiu, și-au­­ trans­mis urletele de durere ale adu­năturii ruptă pe roată pentru că îndrăznise să ceară ce era al ei. Mai târziu s’a trezit prin scris conștiința românismului. Șincai, Petre Maior, Micul, au deștep­tat pe cei dinainte de 1848, cari în „Câmpul Libertății” de la Blaj au proclamat drepturile românis­mului. In Alba-Iulia s’a cătat întune­carea intrării lui Mihai prin omo­rârea celor 2 martiri, prin vas­­zele lui Avram Iancu, dar 1918 a răscumpărat totul. Acolo, mai mult ca oriunde, ziua de astăzi trebuie să trezească ecoul însu­­fletitului „Răsunetul” al lui An­drei Mureșanu. Datorit unei nedreptăți istori­ce, ceea ce ar trebui să fie o ,zi de doliu este zi de sărbătoare națională,,­­Emanoil Hajji Mosco­veniți Duminică dimi­neața la intrunirea con­servatoare din sala Rio. Veți auzi cuvântul d-lor Emil Ottulescu, profesor C. Spulber (Cernăuți), a­­vocat M. Mereaczi (Chiși­nău, avocat D. Bottez (Timișoara), și al d-lui Grigore Filipescu, preșe­dintele partidului con­servator. Independența Austriei, condiția păcii europene ROMA, 27. (Europa press). — Se­natorul de Jouvenel, fost ambasa­dor al Franței la Roma, a ținut azi o conferință asupra popoarelor la­tine. D-sa a spus între altele, că che­stiunea cea mai importantă a poli­ticei internaționale este independen­ța Austriei, amintind că în anul 1914 s-a dezlănțuit războiul mon­dial, din cauză că Belgia n’a putut să-și apere singură independența. Acelaș lucru se petrece acum și cu Austria. D. Mussolini a înțeles prea bine a­­ceastă situație și continuă deci sfor­țările sale pentru a asigura indenpen­denței Austriei. * LONDRA 27 (Rador). — între­bat de un reprezentant al ziarului „Daily Express“, ce crede despre chestiunea resturării Habsburgilor, cancelarul Schuschnigg a răspuns următoarele: „Ca persoană particulară pot a­­vea opinia mea proprie în această chestiune, dar ca șef al guvernu­lui, trebuie să-mi amintesc că Au­stria nu poate face o experiență care ar putea pune în primejdie pacea lumii“. înainte ca d. Cezianu De câte ori am fost pe cale să uităm existența d-lui Cesianu, d-sa a ținut cu tot dinadinsul să ne-o reamintească. Il lăsasem în pace toată primăvara trecută. Gân­dul și atențiile noastre se îndreptau spre doi alți scumpi clienți ai „Epocii” d-nii Jean Th. și Condrus, când d. Cesianu reapare și strigă prezent. Era pe vremea vizitei lui Barthou. O vădită e­­nervare cuprinsese pe mi­nistrul nostru la Paris. Nu se vorbea deloc de dân­sul, cu toată ținuta de boy scout pe care o arborase la descinderea din tren în gara de Nord. A răbdat o zi, două, trei. Până la urmă izbucni. Un articol apăru, arătând modestia adevăratului a­­utor al călătoriei în Ro­mânia a ministrului de externe francez. Și articolul se termina cu câteva considerente despre rolul pe care-l poate juca în diplomație un gazetar de rasă. Lumea uitase că d. Ce­sianu își făurise primele arme în gazetărie. „Pa­ginile alese” publicate de „Epoca” au reîmprospă­tat memoria tuturor. De la apariția operelor „anthume” numele d-lui Cesianu dispăru iar din circulație. Omul obosit de atâta muncă lua vacanțe binemeritate călătorind prin țări îndepărtate. O excursie în Portuga­lia îi deschide orizonturi noui. In colaborare cu d. Luculescu pregătește un volum „despre influența cutremurelor de pământ asupra diplomației portu­gheze”. Ultimele luni au fost un rai pentru d. Cesianu. Ni­meni nu se mai ocupa de dânsul. Iată insă,« că iar iși în­­chipue că joacă un rol a­­parent prea șters in isto­ria lumii. O telegramă a­­părută într-un singur ziar — acel ce a vorbit de ma­rile sale calități de diplo­mat în luna iunie ne ves­tește că d. Laval i-a făcut „o expunere asupra re­zultatelor conversațiilor franco- austriace”. D-lui Cesianu îi plac subiectele umoristice. Il vedeți pe ministrul de externe francez care po­sedă un telefon și-l între­buințează cu străinăta­tea, făcând o expunere a­­supra rezultatelor con­versațiilor franco - aus­triace d-lui Cesianu. D. Laval îl primește, pentru că funcțiunile d-sa­­le îl obligă să primească pe cei cincizeci și ceva de șefi de misiune acreditați pe lângă guvernul repu­­blicei franceze. Atât și ni­mic mai mult. O expunere i-a făcut-o d. Laval în toamna anului 1932 (dacă nu mă înșel) și până astăzi n’a uitat-o. Mi­nistrul de externe francez și-a dat seamă din prima clipă că o conversație de politică străină cu d. Ce­sianu, este o imposibilita­te absolută chiar cu ajuto­rul boabelor de fasole sau al chibriturilor multico­lore. Rolul d-lui Cesianu la Paris nu poate fi decât un rol mut. Este extraordi­nar ce greu pricepe acest lucru. GRIGORE FILIPESCU Industria noastră de petrol Se știe că guvernul în dorința de a găsi noui resurse bugeta­re, hotărâse principial, monopo­lizarea petrolului. Care este situația adevărată, care este rentabilitatea în acea­stă ramură de producție națio­nală? Ne-o arată în cifre precise da­rea de seamă a activității „Aso­ciației Industriașilor de Petrol din România” pe anul 1934. Astfel, rezultă că anul expirat, a însemnat cel mai rău an, de când s’a declarat criza econo­mică. Cauzele, supra-producția mon­dială de țiței, și sarcinile fiscale. De pildă, față de 1929 prețul benzinei ușoare,­au scăzut cu 11, 60, 66 la sută pe anii 930, 31, 33, pentru a scădea în 1934 cu 74 la sută. Din această cauză, s-a ajuns la următoarea situație tragică. In anul 1934, cu toate că ex­portul a fost de 2 ori și ceva mai mare ca în 1929, valoarea obți­nută în acest an a fost cu 25 la sută mai mică decât în 1929. Tot din cauza scăderii prețu­rilor la export, s’au diminuat și cele interne. Așa, de unde în 1929 o tonă de benzină ușoară se vindea loc o fabrică lei 5916, a a­­juns după continui scăderi, ca în 1934 o tonă să se vândă cu 1.005 lei, ceea ce înseamnă o scădere de 85 la sută. Ceea ce este extrem de intere­sant e că deși prețurile interne au scăzut după cum arătăm mai sus cu 85 la sută, consumația nu s’a mărit, din contră la anumite produse, petrol, uleiuri, benzină grea, cifrele arată chiar o dimi­nuare. Explicația: pacostea sarcinilor fiscale, care s’a agravat în fieca­re an. Vom da un singur exemplu e­dificator: un litru de benzină loc o fabrică, costă azi 1 (un) leu. Taxele au variat, începând cu 4 lei de kg, în 1929, până ce au ajuns în 1934 la 7.50 pentru 1 kg. Cu alte cuvinte, taxele fiscale­ sunt de 7 ori și jumătate mai mari decât prețul de vânzare al produsului. Dar suma de mai sus repre­zintă numai ceeace încasează statul propriu zis. La diminuarea rentabilității, au mai contribuit și alți factori: ta­xele de transport, cari de la 1,38 lei la kg. în 1929 au crescut la 1,80 lei în 1934 sau 31 la sută creștere, apoi taxe pe drumuri, taxe comunale, etc. Azi, din cauza întregului con­voi de impozite și taxe, o tonă de benzină ușoară costă fără taxe lei 1.005 iar cu taxe 8.996, sau 795 la sută majorări. Aceasta în ceea ce privește prețurile interioare. In ceea ce privește produsele destinate exportului, nici acestea nu s-au bucurat de un regim mai bun. Astfel, în loc de orice încura­jare pentru mărirea exportului, cu toate că prețurile de vânzare au scăzut cu 45-74 la sută, față de 1929, taxele de export, pe acest interval în loc să scadă au crescut cu 4-26 la sută. Tot din darea de seamă amin­tită, un exemplu foarte instruc­tiv: dintr’un kg. de benzină care se vinde cu 8­ lei, fabricantul plătește­ taxele arătate mai sus, adică 7.88 lei plus transport pe c.f.r. până la depozit, de la depo­zit la cabinele de detaliu, speze de cabină, mâncuri etc. 1.17 sau în total taxe, lei 9.05 de fiecare kg. • Scăzând cheltuelile de 9.05 din prețul de vânzare de 10 lei, mai rămân 0.05 de kg., care servește la acoperirea costului materiei prime, cheltueli de fabricație, in­­stalațiuni, salarii, și în sfârșit re­munerarea capitalului investit. Cred că în nici o altă­ ramură de producție fiscalismul nu face mai multe ravagii ca în industria de petrol. Numai așa se și explică de alt­fel, faptul că în țara petrolului, când litrul a ajuns 0.68 lei, con­sumația să scadă de la 185.000 tone în 1929 la 165.000 tone în 1934. Cu cât progresele teh­nice se înmulțesc, eftimind produsele, cu atât țăranul nostru nu se poate folosi de acest mijloc de ilumi­nat — petrolul — fiindcă statul, prin impozitele sale, îl obligă să înlocuiască lampa cu petrol, cu arhaicul opaiț. Este și aceasta desigur o politică. GYM Alte trupe italiene por­nesc spre Africa ROMA, 27 (Rador). — Pache­botul „Arabia”, având pe bor­dul său trupe și material de războiu, a plecat azi după a­­miază spre Africa orientală i­­taliană. ROMA, 27 (Rador). — Plecarea trupelor italiene spre Africa Orien­tală continuă. Azi s-au îmbarcat pe bordul va­porului „Leonardo da Vinci“ 1200 de oameni și 118 ofițeri, în frunte cu generalul Pavone, comandantul diviziei din Messina. Două vapoare au părăsit Neapole transportând material de război, precum și un efectiv de 400 de oa­meni. In curând se vor îmbarca pe bor­dul a trei vapoare, soldații și ofi­țerii diviziei „Gavinana“. * Copiii limfatici, de cele mai multe ori, sunt grași, dar sunt fără vlagă, sunt molatici, sunt palizi.­­ Copiii limfatici, dacă fac o plimbare prea lungă, sau da­că se joacă mai vioi cu tova­răși nebunatici, sau d­acă sunt siliți să învețe mai mult, sau dacă stau în vânt prea tare, sau in­ soare prea dogorâtor se rece și mai palizi, nu mai au poftă de mâncare, fac tempe­ratură.­­ Copiii limfatici, uneori sunt emotivi, nervoși, excitabili, au o fire schimbăcioasă, sunt ciudați. Rezistenta organică a copii­lor limfatici este mult micșo­rată, pot ușor să capete boli. Sistemul lor limfatic este desvoltat anormal și cu acti­vitate patologică. Musculatura lor este flască, nu au nici un fel de vigoare și cea mai mică sforțare îi obosește. Limfatismul este caracteri­zat — toată lumea o știe — prin o mulțime de ganglioni fie pe gât, fie la subțiori fie la inguine. Acești ganglioni se simt bine la pipăit, ba chiar se văd sub piele. Alte­ori se­ ra­molesc și supurează­ scrofule. Copiii limfatici au o tendin­ță la fel de fel de manifesta­­țiuni cutanate: eczema, pitiri­­asis, impetigo, etc. Aproape toți copiii limfatici au vegetații — polipi — și a­­migdalele mărite, din care ca­uză sunt predispuși la tuse, îndată ce începe sezonul umed sau friguros, în­cepe să tușas­­că. ; ** ^ Din această cauză, mai de mult, când nu se bazele X, și deci cunoșteau examenul plămânilor era lăsat numai urechei, copiii limfatici erau considerați ca tuberculoși in­cipienți sau ca pretuberculoși. Acestea sunt trăsăturile ge­nerale ale limfatismului, și pentru că într-un foileton nu se poate — și nici nu tre­buie — să se facă o lecție, ne mărginim la aceste câteva semne caracteristice și clasice, ale acestei tulburări organice, cari pun pe gânduri pe părinți și une­ori chiar pe medici. Și trebuie să pună pe gân­duri pe părinți, pentru că o­­draslele lor nu au nici o vină de slăbiciunea pe care le-a transmis-o părinții, iar viața ce îi s’a dat trebuie suprave­­ghiată și întărită. Cu alte cuvinte, limfatismul este o nenorocire pentru copii. Da. o nenorocire, dacă nu se caută, pentru că limfatismul bine îngrijit se transformă, se risipește și copiii cari erau pre­destinați să fie actorii activi ai tragediei tuberculoase, scapă. Se înțelege că familiile cu stare, care pot să cheltuească își pot îngriji copiii fie ținându- i în localități uscate, fie la înă­lțimi cari nu trec de 800 me­tri, fie la Techirghiol sau alte locuri asemănătoare; dar fami­liile sărace, cele cari trăesc des­tul de greu, pentru acestea cău­tarea limfatismului se poate fa­ce cu mult mai greu și cu mai puține șanse de reușită — sau poate deloc. La aceștia, baza căutării este numai untura de pește. Acest minunat medicament, conțină­tor de vitamine și de substanțe anti­scrofuloase, este un puter­nic reconstituant, numai dacă bine înțeles —­ copiii îl pot su­porta . Ba mai este ceva: razele ul­tra­violete. Aceste sunt în lumina solară și în special în razele soarelui, dar nenorocirea este că razele ultra­violete nu pătrund în ca­sele săracilor care, de regulă, sunt umede și neaerisite, pre­cum nu pătrund nici în orașe­le cu aglomerări, în fabrici și în ateliere. Atunci? Atunci nu trebue să ne mi­răm când, bunioară, în mare­le și neigienicul număr de cis­­mării ce vedem pe toate strade­le tuturor orașelor noastre ve­dem copii stând cocoșați în ju­rul unei mese joase, încărcată cu cuie, cu piei, cu cleiuri, bă­tând cu ciocanul dimineața de mult, până noaptea târziu, ca­ri când înalță capul, masca ti­pică a limfatismului se arată la lumina garomiței ce mai mult fumegă decât luminează fețele lor palide și buhăite. Cum s’ar putea combate lim­fatismul la acești copii, cari își petrec anii în aer stricat, în miezme de tot soiul, fără lumi­nă, fără soare, fără igienă? Legi, legi, legi! Se fac mereu legi, se fac chi­ar de acelea pentru protegui­rea muncei, după cele ce se fac cele pentru protecția ani­malelor? Dr. P. Robescu Cronica medicală Limfatism ot scumpa tara, puterea mea ae manca și puterea mea de Iidiire. Nicolae nopesen In ședința din 29 Februarie a Ca­merei a fost la ordinea de zi anga­jarea medicilor particulari la sate. Situația sanitară e mai prejos de orișine critică și­ nu de astăzi nu de ori, ci căt de mult. D. Dr. Macovescu a arătat debili­tatea tinerilor la recrutare. D. Dr. Banu a arătat că din numărul de tineri cari se prezintă la recrutare de la război Încoace numai 50 la su­tă, sunt acceptați, 25 la sută sunt amânați iar ceilalți sunt inapți. Această stare nu datează de la război încoace — boala e mai veche, D. dr. Obrejcu, fost director al servi­ciului sanitar acuma 33 ani, a­ sem­nalat această stare de lucruri. N’am lipsit nici eu de la datorie. Colecția „România Medicală” poate face do­vada. Pentru remedierea acestei stări de lucruri, se recurge la o ,,cârpeală”: a se angaja medici particulari, cari vor primi vre-o 2000 lei lunar, pen­tru faptul că se așează la țară și nu au nici o obligație, decât să răspun­dă a apelul sătenilor, bine înțeles contra onorar. Mă întreb, ca unul care am stat 30 ani la țară și am fost din acei­a care și-au pus su­fletul, în misiunile lor; nu am ce­rut nici bani, nici găini și nici brân­ză , pentru consultații­ și pe vremea mea medicamentele, erau în abun­dență distribuite gratuit și încă nu prea­­ dădeau năvală; — dar acum când pelagra, paludiismul, sifilisul și oftica sunt grefate pe o stare de mari lipsuri materiale, mă întreb dacă vor da năvală la medic. Arta. S'a pus stavilă înscrierii la medicină­­— că ar fi prea mulți me­dici. Iată ce a spus d. ministru al Sănătății: D. Dr. COSTINESCU, ministrul sănătății arată greutățile pe care le întâmpină din cauza lipsei fondu­rilor necesare. Până acum — spune d-sa — abia am reușit să numesc 160 medici. S’a­­ spus că trebue să sporim nu­mărul medicilor astfel, încât să a­­vem 1 medic la l sate. Foarte bine. Dar cu ce să facem aceasta? Și apoi cu cine? Eu am voit și am avut prevăzut în buget să numesc 200 medici. Și cu toate acestea nu am găsit decât 100 medici pe care i-am putut purui. N­ui mai avem iî*voc de u­n mare număr de medici. De aceea cred că s’a făcut o greșală când s’a limitat la 100 numărul înscrierilor la Fa­cultatea de­­ medicin­ă. Ar trebui ca factuitățile noastre să ne dea un număr mai mare de medici buni. Este inexact că am avea o ple­toră în această privință. S’a vorbit de lipsa de medicamen­te. Dar nu medicamentul interesea­ză, în primul rând ci elementul o­­menesc. Medicina preventivă — căci aceasta vrem noi să facem — se face cu o povață bună dată la timp. D. ministru speră in­ foloasele me­­dicinei preventive, în elementul o­­menesc și în propaganda ce o vor face acești medici, arătându-le cum să se feerască de boli. In această di­recție un om cu suflet, un medic cu sentimentul de iubirea aproapelui, poate face mult bine. Cu prilejul acestei discuțiuni la care mulți medici parlamentari au luat cuvântul, a luat cuvântul și un parlamentar străin de medicină, care a cerut ca la numirea acestor medici să se țină seamă: ..nu numai de elementele cele mai destoinice, dar și de acelea care prin sângele­­ lor au legături cu populația rurală”. Nu e destul nu­mai privilegiul în­rudi­rei de sânge. D. ministru Dr. Costinescu cere medicului „elemen­tul omenesc”. Privilegiile te abat de la calea dreaptă câte­odată. Iată fapte de la un spital — absolut au­tentice — și nu este, caz izolat din păcate. La direcția sanitară multe se știu! S’a lăsat să moară o femeie cu pruncul în pântece de către un me­dic — cu privilegiul înrudire de sânge­ care a refuzat un onorar­­ de 0 mie lei— cerând două mii. A ră­mas în urmă o casă cu orfani. Alt medic privilegiat — medic de spital­­— în loc să dea asistență­ri­nei gravide, care , s’a prezintat la spital cu copilul, deâchimeziș — pleacă cu trenul­ ca­ să se ducă la teatru! — țăranca s’a prăpădit altul refuză asistentă tot la o face­re, că țăranul a venit cu ce a avut — o căruță obicinuită — n’avea cu ce plăti o trăsură de piață!. Capitolul femeilor moarte la facere e foarte impresionant. Cu­nosc multe cazuri ,când mama , cu pruncul au rămas pe masa de in­tervenție. Medicii sunt slabi pregă­tiți în arta obstetricii. Mulți cole­gi mi-au mărturisit că ,la țară au văzut primele nașteri! Pe trupul și cu prețul vieței sătencelor fac prac­tica moșitului. Serviciul sanitar a fost socotit ca a 13 -spiță la roată. Când­ corpul pro­fesoral la facerea bugetelor am­enin­ță cu greva — apoi din bugetul să­rac al serviciului sanitar, se ia și se dă lor. Acum 3 ani, când era regretatul prof. Dr. Cantacuzino m­inistru la Sănătate, s’au luat 300 (trei sute) mi­lioane pentru învățători, și cum pro­fesorul nu era politician, a fost pă­călit, îi s’a spus că­ îî se vor da a­­cele 300­ milioane din bugetul­­ extra­ordinar —­ buget egal cu­ zero. Culegem ce am semănat — și precum s’au numit mii de învăță­tori, fără a ne asigura de locuri — ,la fel plasăm medicii, fără ca . să știm­ ce au să facă.­­ Să vedem câți ■ vor pleca la țară cu salariul de 1500 lei lunar și ce ispravă vor face. Dr. Alex. Manolescu D­ISCUȚII 1W«»- I.ni...».... ............. Starea sanitară la țară Cooperație țărănească Cu ocazia discuției procesu­­lui de modificare a legii coope­rației, s’a dat frâu liber limba­jului și au curs cascade de în­vinuiri reciproce, între pontifii politicei noastre democratice, numai și numai pentru a ridica această instituție și a ferici — în special — pe cei 6 milioane de țărani cooperatori. Acest număr de țărani, mem­brii în cele peste 2.500 unități cooperatiste, au fost și sunt sa­tisfăcuți de vechea lege, deci nu era nevoe de un nou proect, spun — cam așa — național­­țărăniștii. Așa cum au fost conduse co­operativele, fără un control per­manent din partea Statului, es­te o batjocură, este o mare pun­gășie organizată, ce a jupuit și pe Stat și pe cooperatori, deci legea trebue modificată, răs­pund liberalii! Iar noi, aceștia de pe margi­ni, care plătim oalele sparte fiindcă suntem și stat și cetă­țeni, ba am putea fi, sau poate suntem chiar membrii în vre­ o cooperativă, ne întrebăm: cine are dreptate? Vom răspunde a­­nalizând această chestiune, din punct de vedere practic. Or fi la noi în țară 6 milioane coope­ratori și peste 2500 unități co­operatiste, nu zic ba! Insă în majoritate — putem spune fă­ră teamă de contrazicere, că peste 80% din aceste unități— nu există decât ca scripte. S’au înființat cooperative mai în fie­care sat, sau strâns fonduri și depuneri inițale, a dat și statul cât a putut, dar n’a trecut un an sau doi și una câte una au dat faliment, au dispărut de pe câmpul activității comerciale, ca măturate de o furtună nă­­praznică! La unele, din cauza lipsei de experiență a condu­cătorilor, s’au pierdut capitalu­rile în operațiuni greșite. La al­tele s’au îmbogățit „vânzătorii”, și „președinții”, dar sau evapo­rat sumele subscrise și astfel, din tot ce se chiamă activitate cooperatistă, n’a mai rămas de­cât ici și colo, câte o înjgheba­re firavă. Bu am fi nedrepți da­că n’am recunoaște, că în tim­pul vânzării cerealelor, se mai reped prin sate delegați ai fe­deralelor și cu subvențiile acor­date de stat și cu restul capi­talului rămas, se încheie — a­­șa de ochii lumii și în intere­sul personal al multora agen­ți politici, oploșiți in jurul co­operației — tranzacțiuni de vânzări și cumpărări. In cei 10—15 ani de frămân­tare cooperatistă, a auzit cine­va că în vre’un sat — oarecare — s’a cumpărat tractoare pen­tru desțelenitul țarinelor pără­­ginite, s’a creiat vre’un dispen­sar pentru bolnavi, s’a constru­it vre’un stabiliment pentru băi populare, s’a înființat vre’o bu­cătărie, sau că s’a creiat vre’o stațiune de selecțioanarea se­mințelor, de creșterea vitelor și păsărilor de rasă?. Nim­ic din toate acestea. In schimb toate centralele au automobile — și încă din cele scumpe — consilii de administrație, ce se zice că au supt ca diurne, je­toane, etc., și câte 11.000 lei pe zi, iar politica își îndoapă de­votați cu prime de muncă — săracii, au asudat muncind­— care s’au ridicat până la 382.000 lei, apoi mențiune spe­cială de 71.000 lei, pentru dl. director, din miliardul ce l’ar mai avea Instituțiile co­operatiste. Și dacă așa stau lucrurile, înțelegem de ce atâta războiu în jurul unui proect de lege, privitor la cooperație. Națio­­nal-țărăniștii, țin să nu le fu­gă pământul pe care l’ar sim­ți sub picioare, prin vechea le­ge. Liberalii, sub pretextul u­­nor modificări și al introduce­rii unui control de Stat — pâ­nă acum n’o fi existat nici li­nul? — vor să câștige teren pentru „ai lor”, iar cetățenii și Statul —până la ivirea altor vremuri — tac, înghit, și plă­tesc cooperația țărăneasca... Florea Căruntu

Next