Epoca, august 1935 (nr. 1949-1973)
1935-08-01 / nr. 1949
No. 1949 3 lel REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIU!» ROMAN .(INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI, RECLAME Și INSERȚII Be primesc la ad trația ziarului și la tonțs agențiile de publicitate Joi 1 August 1935 Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului conservator,, Fondat în anul 1885 de MISOLAE FILIPISCO POLITICA FINANCIARA D I Doua evenimente de mare importanță s’au petrecut de curând: Franța a efectuat o compresiune importantă asupra bugetului, iar Italia a redus raportul între rezerva metalică și volumul emisiunii monetei fiduciare. Ambele evenimente sunt încercări de a face față crizei formidabile ce bântue în lumea întreagă în urma deprecierii cerealelor provocată de motocultură. Din nenorocire, aceste fapte financiare sunt inoperante și fac parte din colecția de expediente cu care se încerca pretutindeni a se face față crizei. Este totuși un progres în politica financiară. Devoe de nevoe s’a înțeles în fine că nu avem a face cu o criză periodică și că sistemul împrumuturilor cu care se umple golul în timpul perioadei deficitare nu numai nu poate continua dar îngreuiază viitorul. Cele două măsuri acceptate de Franța și Italia tind să remedieze inconvenientele rupturii de echilibru în două domenii deosebite, de unde rezultă că nicieri nu se aplică o politică generală. In adevăr, decretele franceze au în primul rând de scop să echilibreze bugetul statului pe când secunda încearcă să echilibreze bugetul națiunii. Aceste două probleme sunt foarte diferite căci prima este cuprinsă în secunda. Ca să ne dăm bine seama, trebue să analizăm mecanismul și să precizăm sensul cuvintelor. Ce este un buget? Este o evaluare de intrări și ieșiri de valori dintr’un patrimoniu. Această evaluare are de scop să limiteze ieșirile la volumul intrărilor ca să nu se micșoreze valoarea patrimoniului. Bugetul nu cuprinde valorile produse și consumate fără ieșire din patrimoniul producătorului, căci ele se echilibrează de la sine. Avem astfel bugete individuale prin care fiecare persoană fizică sau juridică își evaluiază veniturile și-și limitează cheltuielile. Statul fiind o persoană juridică are și el un buget care trebue să limiteze cheltuelile la posibilitățile de impunere. Faptul că bugetul statului e cel mai mare dintre bugetele individuale, faptul că veniturile lui se obțin prin relevare asupra celorlalte bugete, nu dispensează pe stat de a-și echilibra bugetul, cu orice preț. Desigur, când e vorba de o criză trecătoare, se poate recurge la împrumut, dar când criza e de lungă durată, servi in comprimarea cheltuelilor este ineluctabilă. Când un individ nu-și echilibrează bugetul el este forțat mâna militari la căci eșind mai multă reducere, monetă decât intră în patrimoniul său, cheltuiala devine material imposibilă când se termină reserva de monedă, iar achiziția de bunuri fără monedă fiind un furt, justiția represivă intervine. Cu statul lucrul e mai delicat. Deși lipsa de echilibru duce la aceeași lipsă de monedă, statul își poate permite oarecari furturi fără ca justiția să intervină. Așa asistăm la noi la refuz de plată din partea statului și la încheierea de concordate fără intervenția justiției și fără consimțământul creditorilor. Așa e împrumutul forțat prin care se plătește curenta plăți întârziate din neputința statului de a-și plăti servicii și furnituri. Un guvern conștient nu trebue să lase niciodată lucrurile să ajungă la această stare, care provoacă o urcare de preț pentru toate furniturile statului și o demoralizare generală. Lucrul e și mai greu când e vorba de echilibrat bugetul unei țări. Intr’un asemenea buget, intrările și ieșirile de valori din patrimoniul național sunt necunoscute. In special intrările de valori sunt forte variate și unele din ele s’au făcut în trecut pe credit. Plățile în străinătate cuprind nu numai valoarea mărfurilor importate astăzi, dar plata aferentă creanțelor anterior contractate, cheltuelile românilor care merg afară din țară precum și remunerația capitalului străin investit în țară. Aceste cheltueli se fac atât de stat cât și de particulari și trebue să nu întreacă valoarea mărfurilor exportate, așa că importul trebue limitat la posibi să ajungă cât mai repede, chiar statea de export care să poată acoperi nu numai importul dar și angajamentele anterioare. Bugetul individual se echilibrează ușor dacă proprietarul patrimoniului are puterea de voință necesară spre a-și impune privațiuni. Bugetul statului găsește mai greu guverne care să-și macine popularitatea ca să lovească în atâțea alegători cari profită de acest buget. Exemplul guvernului actual al Franței este demn de toată lauda. E adevărat că operația se face târziu, după ce în 5 ani s-au umplut deficitele cu 80 miliarde împrumutate, e adevărat că a trebuit să cadă cinci guverne până să se recurgă la măsura sănătoasă dar cum e mai bine mai târziu decât niciodată, gestul trebue admirat și mai ales imitat. Operația nu e tocmai complectă căci se reduc veniturile unora fără a se atinge masa cea mare a lucrătorilor pentru care se ieftinește pâinea și chiria fără a se reduce salariul, dar ceasul va veni când demagogia va amuți în fața inexorabilului. Italia practică o politică de reducere a reservei metalice, ceea ce e mai mult un expedient spre a-și procura fonduri de răsboi decât o politică financiară. Totuși operația e prezentată sub o lumină curioasă. Se pretinde că reducerea rezervei nu însemnează restabilizare întrucât nu se reduce valoarea legală în aur a lirei, ci numai raportul între reservă și emisiune. Este cert că modificarea acestui raport nu e o cauză directă de depreciere dacă rezerva e suficientă spre a asigura convertibilitatea. Moneda însă încetează de a mai avea vreo relație cu rezerva din ziua în care convertibilitatea în nur n biletului a încetat de a se face la simpla cerere. Controla devizelor și restricțiile puse la obținerea lor, indică evident că reserva e amenințată de o balanță de plăți externe deficitare. Apărarea reservei prin măsuri însemnează o ruptură de echilibru în bugetul patrimoniului național care nu mai e periodică ci permanentă. Rezerva metalică nu poate meni destinat să acopere deficitele sporadice. Ea nu poate funcționa decât dacă perioadele deficitare sunt urmate de perioade escedentare în care aurul se înapoiază și rezerva se reface. Rezrva metalică nu poate criza actuală, căci perioada deficitară fiind de lungă durată rezerva nu se mai reface și ar dispare cu totul dacă s’ar continua convertibilitatea liberă. Italia de fapt cheltuește o rezervă devenită inutilă de vreme ce nu-și mai îndeplinește scopul. Nici Franța, nici Italia însă nu rezolvă chestiunea echilibrului bugetului națiunii de care depinde valuta. Problema nu e așa de acută pentru Franța, pentru motive ce vom vedea. Ea e mult mai gravă pentru Italia mai ales în ajunul unui război. Ea a ajuns la limita extremă la noi. E dar de tot interesul să analizăm mecanismul ,și să vedem dacă încercările făcute puteau duce la liman. Alexandru Periețeanu Nu mai merge :. . " 9 |-----------■— " Citim în ziare că departamentul agricultures va fi oferit cui Manolescu» Strunga. Sunt glume cari trebue să înceteze, și să înceteze cât mai curând. In toate direcțiile se aud trosnituri sinistre. In străinătate suntem disprețuiți. Luăm angajamente pe cari știm că nu le vom putea respecta la prima scadență. Sunt și țări de opinie publică care nu vor să mai știe de un stat lipsit de onoare. In Anglia se duce o campanie sistematică de presă împotriva noastră. Germania nu vrea să mai aibă aface cu noi. Când rentierul francez va vedea că nici măcar acel schelet de cupon stabilit prin convenția din anul trecut nu se plătește este ușor de închipuit ce se va întâmpla. Țări astfel lovite încetează de a-ți mai fi prietene. Și în clipa când trimeți delegați în străinătate să anunțe că suspendăm plățile, presa mondială publică cu mănunte picante, escrocheriile din țara românească. După ce d. Manolescu- Strunga se angajase față de creditorii englezi, Consiliul de miniștri a fost chemat să se pronunțe asupra angajamentelor luate de d-sa. Consiliul de miniștri a ratificat convențiile parafate deși niciunul din miniștri n’a crezut o clipă că suntem în măsură să îndeplinim condițiile prevăzute de ele. Miniștrii noștri se temeau însă de a fi bătuți de d. Strunga. De aceia elucubrațiunile d-saie s’au transformat în angajamente ale statului român. La 11 Februarie scriam în „Epoca”: „A nu-ți respecta cuvântul în special față de un englez, nu face un efect prea bun, dar a-l călca pentru a doua oară, în urma unui angajament solemn luat față de întregul guvern, te clasează de-a binerea în Anglia”. Nu era deci greu de prevăzut ce se va întâmpla. A-l trece astăzi pe d. Manolescu-Strunga la departamentul așopiensturii după isprăvile sale de la moi ieșiri , ar fi o ultimă sfidare. Dinu Cesianu la Paris, Jean Th. la Madrid, Manolescu-Strunga la agricultură, generalul Dumitrescu la onoruri, iată un buchet care hotărât miroase prea tare. GRIGORE FILIPESCU In plină tifiănie Sub titlul „Cavalerii Skodei și purificarea morală”, în numărul de ori al „Viitorului” următoarele: ,.Guvernările național țărăniste au patronat și au ascuns toate afacerile cele mai veroase; guvernările național-țărăniste au vehiculat seria contractelor — de tip Stewart — cu reonanțe de „sporturi” și ,,comisioane”, — și aceste guvernări in fine au dat țării, nu armamentul ce-i trebuia ci procesul Skoda. In fața comisiunei de anchetă am debutat fruntași între fruntași, și dosarul tristei afaceri închide vieți cari într’o altă epocă istorică, ar fi fost de mult înmormântate. Totuși se merge cu sfidarea ca cei ce au răsuflat cu satisfacție, când au scăpat cu greutate de rigorile legii penale, ocolite cu dibăcie, să se transforme ei in moraliști, și să ceară ei, cu drepturile îndrăznelii care nu cunoaște margini, sancțiuni și pedepse”. Asemenea aprecieri (de care coloanele oficiosului liberal sunt pline în fiecare zi), nu rămân, firește, fără răspuns. Iată ,și un scurt citat din numărul de ori al oficiosului național-țărănesc: „...Plătiți cetățeni răbdători! Plătiți din munca voastră mizerabil retribuită, pentru că băncile liberale au nevoie de bani. Fără bănci se prăpădește partidul. Plătiți, câte 450 milioane pe an, până ce se va acoperi suma furată de unchiul Dinu pentru băncile lui! Ce să mai spunem despre dificultățile teribile in cari se sbate comerțul și industria? Ni-e rușine să mai povestim cum importul a încăput pe mâna unor societăți streine, cari au monopolizat și au speculat fără nici o frică. Sărăcia se întinde ca pecinginea, pentru că banii s’au scurs in cassa băncilor liberale și pe deasupra moneda este în plină prăbușire, oricât ar căuta guvernul să o desmintă prin comunicate pe care nu le mai crede nimeni. La toate acuzațiile acestea, ce să poată răspunde „Viitorul”? Se sforțează guvernul lui Nachta Vasilescu et Comp, să ascundă situația gravă. Dar cine nu o cunoaște, cine nu o simte? Mergem spre catastrofă!” Interesant, și frumos! Exagerările patimei politice, se va zice. Totdeauna partidele noastre politice au dat spectacolul acestei țigănii. Se poate. Dar pare că nici o dată nn măsura aceasta, pentru că nici o dată, exagerările, și dintr’o parte și din cealaltă, n’au stat pe atât de precise baze reale. Abuzul era eri excepție, de-o vreme o regulă generală. Concluzia acestor grave acuzări reciproce este pentru toată lumea aceiași: din nefericire și unii și ceilalți au dreptate. Și urmarea? Nici una. Partidele văd răul de la vecin, dar nu-l văd pe cei din casa lor. Severitatea pentru delictele adversarilor politici nu depășește luxul adjectival al articolelor de ziar, iar toleranța pentru delictele partizanilor nu cunoaște margini. Oribil putregai! Pin trecutul Băncii Naționale Cu prilejul afacerei cu tansferul de la Banca Națională încă la ordinea zilei, am consultat „cartea veche” din care am mai reprodus în mai multe dăți cifre instructive, și am dat acolo de câteva date relative la trectul Băncii Naționale. La 31 Decembrie 1896 capitalul era în 12.213 acțiuni nominative și 11.787 la purtător deci 24 mii acțiuni a cinci sute (500) lei, adică un capital de 12 milioane lei. Fericiți posesori. Iată operațiunile Băncii în 1880 bilanțul anual arată 22.164.306 lei cu un beneficiu modest de 32.832 lei. In 1881 blanțul anual se încheie cu 101.612.307 lei. — benificiul net 2.164.667 lei, dividentul statului 711.146 lei, fond de rezervă 288.933 lei. Și din an in an afacerile cresc însumând în 16 ani de la 1880—1896, un beneficiu de 45.918.012 lei, dividendul statului de 15.624.844 și 53.849.890 fondul de rezervă. Probabil că lofurile erau altele decât cele actuale, că nu se schimbau guvernatorii ca acum după obiceiul pământului — adică al partidului de la guvern — și că nici nu se dădeau milioane despăgubiri pentru neplăceri sentimentale la plecarea înainte de termen. Palatul Băncii s-a clădit în 1882 plâtindu-se pentru loc 800 mii lei județului Ilfov, terenul aparținând pe vremuri mânăstirei Cotroceni. Pe ziua de 30 crt. acțiunile Băncii cotau la bursă 4800 lei din 4900 cu 2 zile înainte. Cu ani în urmă au atins și 12 mii de la 500 câte nominal. Ar fi fost oare bine, ca Banca Națională să-și fi păstrat tradiția din trecut? Dr. Alex. Manolescu Sa »d In politică înaintările se făceau altădată la vechime. Cele ce par azi făcute la alegere, sunt în realitate pe sprinceană. & Cei ce sunt în curs de a eluda zilnic Constituția, se pregătesc s’o modifice. Este după dânșii un fel de a reintra în „legalitate”. Se zice în gen popular : „când nu mai ai nimic de făcut, apucă-te de fundul pantalonilor și sari in sus”. Când ai isprăvit de a pune Țara la cale, făcând bună rânduială, nu-ți mai rămâne decât să revizuiești Constituția ! Cine știe.! Poate guvernul de tehnicieni” ar fi corespuns așteptărilor, dacă n’ar fi avut în frunte un amator diletant. II chema N. Iorga !* „Loc tinerilor”. S’a văzut ce înseamnă: Este strigătul de disperare al acelor ținuți prea demult și prea departe de ospățul politic ! . Cine caută să „netezească drumul” între partide, se’nhamă la opera lui Hercule, când a curățit grajdurile lui Augias. Intre capetele de drum care duc unul spre altul stau munți de murdărie depozitați din amândouă părțile. Azi nu mai sunt Herculiin * ____ * _______ IM, schbM tara, pierea mea de munca $i placa mea de iuMre. Nicelac «Spesen Plata cuponului Peste două zile România va avea să onoreze cuponul său extern. Sunt câțiva ani de când dezlănțuirea crizei a adus tulburări în economia fiecărui stat. Agricole sau industriale, învinse sau învingătoare în ultimul războiu, Statele luptă azi contra crizei. Luptă destul de grea, din care însă se poate ieși fără vărsare de sânge. România ca și alte țări a fost nevoită să ducă de la războiu, o politică de împrumuturi. Refacerea și întocmirea pe baze moderne neputându-se înfăptui decât cu mari capitaluri, ce au trebuit să vină de peste graniță. Dacă tot ce ai împrumutat țara noastră, a fost întrebuințat cu folos sau nu, este o chestiune ce azi nu mai interesează. Ceia ce este de importanță covârșitoare în momentul de față este faptul dacă, plătim sau nu cuponul, înlesnirile obținute anul trecut au făcut posibilă printr’o politică de cheltueli chibzuite, plata acestui cupon. Nu la fel se prezintă situația azi. Preocupările guvernului timp de un an au fost de altă natură, organizarea grupurilor dinlăuntrul partidului, alimentarea lor tot timpul cu violarea diferitelor conflicte personale i-au sustras de la muncă. De altă parte, comerțul exterior a suferit atâtea experiențe oricât azi se găsește complect dezorganizat. Creditul, care lipsește complet, face să nu se încerce măcar o reluare a afacerilor. Iar nevoile statului cresc mereu, în raport invers cu prevederile bugetare. Toate acestea sunt simptome care arată că nici de data aceasta cuponul fără oarecari reduceri nu poate fi onorat. Din,, nou un subsecretar de stat bate drumul străinătății în nădejdea de a obține oarecari ușurări. Sunt fenomene pe care am început, să le prevedem cu luni de zile înainte, cu cari ne-am obișnuit, dar care nu întotdeauna restabilesc liniștea unui stat. Atâta timp cât nu se va face nimic pentru comerț, pentru credit, și pentru agricultură rezultatele vor fi aceleași. In fiecare an la strângerea recoltei, se înființează câte un comisariat pentru valorificarea cerealelor, ca și când prețul se ridică sau se coboară după cum este sau nu dispus guvernul. Nimeni însă ,nu caută să facă o eminație neri<olă arianului,pentru că prin calitatea producției sale să obțină un preț mai ridicat. Oricât ar încerca guvernul să ridice prețul produselor agricole nu va reuși, el este în funție de întregul angrenaj al vieței economice, neputându-se face izolat. Și, în această situație, când viața economică stagnează, cum ne mai punem problema cuponului? O echipă de guvern ca acela de azi nu poate aduce nici regulă în finanțe și nici nu poate să meargă mai departe pe drumul greu al înfăptuirilor. Afară de plata la zi a salariilor, mai este și acea plată externă, de la care nu ne putem da înapoi. Ziua de 1 August va arăta dacă și România a trecut în tabăra celor ce nu mai pot plăti. C. G. Rozopsi Amenințările presei italiene ROMA, 30. (Rador). — Ziarul „Tribuna” pornind de la telela că Italia ar putea să se retragă din Societatea Națiunilor scrie că aceasta ar fi o lovitură de grație dată instituției de la Geneva. „Societatea Națiunilor, scrie ziarul, nu poate să fie o piedică în calea Italiei, care singură trebuie să ia hotărâri în conflictul dintre ea și Abisinia. Dacă lucrurile se prezintă altfel, termină „Tribuna”, se poate spune că a venit momentul ca Italia și d. Mussolini să libereze Europa de sub jugul Societății Națiunilor. Ziarul „Osservatore Romano”, oficiosul Vaticanului, publică și el un articol al cărui ton este asemănător aceluia al ziarului „Tribuna” și termină prin următoarele cuvinte: „Dacă în acest moment de decepție universală în privința posibilitățîlor de a se organiza comunitatea Statelor, cietatea Națiunilor și ocupă numai ele a șifsat dosarele ei sacre prin înlăturarea chestiMnîlor care privesc deaproape prestigiul său, putem fi asiguri că Societatea Națiunilor va fi colaborateficatpe la prăbușirea ei”. Nicolae Filipescu Conferință ținută la Cernăuți in ziua de 20 Ianuarie 1935 in sala Primăriei și in urmă la Clubul Conservator din București de N. MICLESCU Am fost desigur în aceste două partide disidente trecătoare ca aceea a liberalilor, care sfârșitul guvernării de 12 ai al lui Ion Brătianu, au trecut în opoziție, au fost mici grupări interne care reprezentau într’o privință sau alta, o tendință deosebită,’ cum a fost gruparea junimistă în partidul conservator, dar aceasta era rezultatul firesc al frământărilor vieții politice înlăuntrul celor două mari partide. Cine privește lucrurile în perspectiva vremii și liber de patimile momentului, nu poate să nu recunoască, că ambele aceste partide voiau binele țării și propășirea ei. Dar pe când liberalii voiau sărind etapele, la idealul pe care-l urmăreau, conservatorii voiau să ajungă la acelaș scop în definitiv, dar mai încet și mai sigur, și fără a pierde continuitatea și legătura cu trecutul. Ei credeau că civilizația unui popor trebuie să fie rezultatul frământărilor vieții lui, că voind să ajungem prea repede din urmă popoarele din occident, care din cauza vitregiei trecutului nostru, erau mai înainte decât noi, riscam să pierdem caracterul firei noastre. Ei mai credeau că e primejdioasă tendința, de altminteri firească a tinerilor români, care-și făcuseră studiile în occident de a aduce de-a gata la noi ceiace-i uimise acolo, așezăminte care acolo erau rezultatul normal al evoluției vieții poporului, iar la noi nu s’ar fi potrivit nici cu firea nici cu sufletul nostru. Ei credeau că nepotrivirea între fond și formă, între sufletul poporului nostru, care nu se poate schimba decât cu vremea și între așezămintele aduse de a gata din occident, între starea noastră de fapt, care nu se poate schimba de azi pe mâine și între starea de drept copiată de aiurea, va tulbura viața poporului nostru și va periclita desvoltarea lui normală. Era firesc ca de această părere să fie în primul rând boerii nu numai pentru că erau conservatori prin tradiție și obișnuiți a păstra datinele în familie din generație în generație, dar și pentru că erau toți mari proprietari de mșii și plugari legați de pământul lor. Și nimic nu desvolta tendința spre conservare, nimic nu statornicește pe om ca legătura lui cu pământul, care-i al lui și pe care-l lucrează pentru dânsul. Printre acești boeri pe la sfârșitul epocei boerilor, a fost și Nicu Filipescu. Boer de viță veche, din Sub Turci țara era scoasă la mezat. Azi e dată în antrepriză ! ■* X este un om de valoare ! In fire, dolari, sau care altă monedă ? Aurel Variam tre boerii români de baștină, mare proprietar de moșii, plugar pasionat pentru plugărie, și deci în contact direct cu țăranul pe care l-a Înțeles și l-a iubit, Nicolae. Filipescu a fost prototipul românului, în sufletul căruia s’a îmbinat ce era mai bun în sufletul boerului român cu ce era mai bun în sufletul țăranului român. Și singurele clase sociale în care s’a păstrat dealungul veacurilor sufletul românesc, au fost clasa țărănească și aceea a boerilor români de baștină. Nicolae Filipescu a fost întruchiparea a ceea ce e mai specific românesc, român neaoș, român din creștet până’n tălpi, român până-n adâncul firei lui. Așa de român era, încât era una cu pământul țării românești, încât nu-ți poți închipui pe Nicolae Filipescu, cu toată superioritatea însușirilor lui și a culturii lui, jucând aiurea rolul pe care l-a jucat în România, încât nu te poți gândi la dânsul fără a te gândi la țara românească, așa cum e ea cu văile ei, cu codrii ei, cu munții ei, cu câmpiile ei, cu holdele ei, cu satele adăpostite in lui românesc, iar nu o formă superficială nepotrivită cu firea lui. Aceasta explică și caracterizează acțiunea lui Nicolae Filipescu în politica internă a țării, de când a intrat el în viața politică și până la izbucnirea războiului mondial în iulie 1914. Iar în clipa aceea unică, în care s’au rupt zăgazurile vremei și ni s’au deschis orizontul noui și posibilități noi pentru înfăptuirea visului nostru milenar, Nicolae Filipescu a văzut limpede care e datoria noastră și care e calea pe care trebuie să o urmăm. Tendința permanentă, uneori instructivă, alteori conștientă, care a mânat poporul român dealungul veacurilor, și a stăpânit istoria lui alcătuind unitatea ei și înțelesul ei adânc, și firul neîntrerupt dealungul căruia s’au Înșirat cu o consecvență uimitoare înfăptuirile și evenimentele ei, a zvâcnit în clipa aceea in sufletul lui Nicolae Filipescu cu impetuozitatea ficei lui, s’a identificat cu voința lui și a devenit rațiunea de a fi a ființei lui întregi. -----------»«2S2SI ÎS B--S ---------— (va urma) Situația politică din Grecia ATENA, 30 — (prin telefon de la corespondentul nostru particular).— Plecarea primului ministru Tsaldaris la Windsee, in Bavaria, unde va face o cură mai lungă, a fost fixată pentru azi. După cum se știe, această plecare a fost amânată odată. Plecarea d-lui Tsaldaris în momentul de față produce o vie îngrijorare în cercurile oficiale republicane, care, prin ziarele lor, își exprmă temerea că ordinea va putea fi menținută foarte greu în timpul absenței d-sale. CE VA FACE D. CONDYLIS? Mai multe ziare își exprimă temerea că generalul Condylis, care va ține locul d-lui Tsaldaris și care este conducătorul mișcării monarhiste, va putea să exploateze absența primului ministru pentru scopurile sale. Starea de mare agitație în care se află populația greacă ar cere ca d. Tsaldaris, a cărui neutralitate în chestiunea regimului este unanim recunoscută, să rămână în țară. Șeful venizeliștilor, d. Sofulis, intr’o declarație, a spus, că prezența d-lui Tsaldaris in Grecia este mai necesară decât oricând. Dacă d. Tsaldaris renunță la plecare, face o eî că jertfă personală, dar un mare serviciu patriei, cutele dealurilor ei, cu poporul car în ea trăește, același din negarea vremurilor până azi. Din aceste legături între Nicolae Filipescu și țara românească, din această unitate s’ar putea zice, rezultă dragostea lui pasionată pentru țară. Această dragoste este expresia legăturii unitare a sufletului lui cu sufletul țării, e însăși această unitate. El își iubea țara cu pasiune, dar o iubea cu tradiția ei românească, cu datinele ei românești, cu trecutul ei românesc, cu un viitor al ei românesc. De aici nu numai patriotismul fierbinte al lui Nicolae Filipescu, dar de aici și conservatorismul lui, adânca lui credință conservatoare. El nu putea, prin firea lui și prin creșterea lui, să nu fie conservator. Și fiindcă a avut o minte pătrunzătoare și o cultură intensă, el a fost un conservator luminat. El voia ca țara lui să fie civilizată între țările civilizate, dar voia ca civilizația țării lui să fie o civilizație românească, iar nu o civilizație de împrumut, o civilizație care să fie rezultatul frământărilor vieții însăși a popor.-Ziarele guvernamentale își exprimă părerea că d. Tsaldaris va avea în cursul șederii sale in străinătate o întrevedere cu regele George, pentru a afla intențiile acestuia în cazul când plebiscitul ar da majoritatea monarhiei. Republica greacă nu știe încă nimic despre intențiile fostului rege, iar acum ar fi momentul ca d. Tsaldaris să fie informat despre felul cum își închipuie regele George desfășurarea evenimentelor. m D. Zaimis, președintele republicei a continuat consfătuirile cu guvernamentalii și cu membrii opoziției, pentru realizarea unui compromis între guvern și opoziție, în vederea plebiscitului. Americani condamnați pentru spionaj COPENHAGA, 30. (Rador). Curtea de apel din Copenhaga a condamnat la câte 18 luni închisoare pa indivizii Munkels și Hermann, care pretind că sunt supuși americani, și care au făcut spionaj împotriva Danemarcei. Tribunalul de prima instanță îi achitase, însă Parchetul a făcut apel care a fost admis de Curte.