Epoca, octombrie 1935 (nr. 2000-2027)

1935-10-01 / nr. 2000

No. 2000 3 Id REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA &UCUREȘTI, PASAGIU­L ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERT1I Se prim­esc la acUt rația zi­ar alei și U teats agențiile de publicitate Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului conservator. - Feaiat în anul 1885 de MICOLAE FILIPESCU Marți 1 Octombrie 1935 Ut scumpa tara, puterea mea de munca s i puterea mea de iubire. MoMae rapace -A VS, 's.**» | A­i A­ll A /*\ T\ »> r\ n A c­ AHA 1^1 aÎ i'.»AV A nACl fr.! ! At­ iSe tot vorbește de nepre­­gatirea nouei generații datorit­ă insuficienței de cunoștințe că­pătate în decursul celor câți­va ani de învățătură cari des­chid porțile Universității. Cu prilejul ținerii examene­lor de sfârșit de liceu s’a pu­tut constata cu ce mărunt ba­gaj de cunoștințe s’au prezin­­tat candidații la acel examen. In ziare au apărut chiar, câ­teva crâmpeie din produsul materiei cenușii a viitorilor studenți. Dacă parte dintre aceștia au fost nuli, alții, fără a spu­ne neadevăruri, își căutau fe­lul de a se exprima în dome­niul în care erau învățați să trăiască simțindu-i înrâuri­rea, întâlnind pe un vechiu pri­eten care îmi vorbia despre lipsa de cultură a atâtor ti­neri cu năzuințe întemeiate pe o încredere în sine oarbă, dar goală de cunoștințe, am aflat de la dânsul câte­va răs­punsuri date la examenul de bacalaureat. Spre pildă: — La 1848 echipa patrioți antrenați în tinerilor luptele naționale din vremea când e­­rau la Paris. , — Cu Dacia literară, apare K­ogălniceanu pe ecranul lite­raturii noastre. Va fi adevăr în cele de mai sus dar fără voie, candidatul și-a exprimat gândirea între­buințând cuvinte scoase din vocabularul zilnic, foarte bun cât privește matchurile de foot-ball și proecțiunile cine­matografice, dar nu la locul lor, nici pentru 1848, nici pen­tru Kogălniceanu. Nu s’a făcut moarte de om, dar din cele arătate reiese faptul că cel care își citește autorii grăbit intre două matchuri sau după ce a privit timp de două ore o garba oa­­rec­are, nu poat avea mintea destul de limpede pentru a și-o îndruma numai în direc­ția cerută de învățătură. „News sana in corpore sa­­no” se obișnui­­ ne a se zice dar o nesocotire atât de a­­dâncă a intelectului, — cum se face astăzi, — prin o prea întinsă desvoltar­e fizică, lă­sând aceleaș programe încăr­cate nu poate rodi și-ți dă Emanoil Hagi Mosco naștere pletorei­c de neștiutori de care ne lovim pe toate tă­râmurile. Cu acelaș prilej, prietenul îmi mai povestea o reflexie a unui funcționar bacalaureat. Se vorbea de spiritul latin și legăturile sufletești dintre po­poarele de acelaș sânge. Tânărul proaspăt bacalau­reat și-a exprimat părerea că: „ar trebui ridicat o statue și lui Badea Cârțan de­oarece a­­cesta a fost primul care a a­­gitat ideia latinității”. Bietul Cârțan, îl văd și a­­cum la Roma, cu opinci în pi­cioare la­ iel cu ale ciociarilor romani, murdar, cu cămașa neschimbată, ciomagul în mâ­nă și zeghia pe umăr, «cobo­rând în furul lui Traian și culcându-se pe treptele coloa­nei împăratului soldat. Sunt „civ­es'rdu,ami’s” răs­pundea­u ș­i -mândrie-bietul om, celor cari îl întrebau ce este! Gânduri frumoase l-au purtat pe malurile Tibrului și viziu­nea lui era mai demnă de cinstre decât năzbâtiile celui­lalt țăran de la Dunăre, debil mintal și surdo-mut din sifi­lis ereditar cum îi glăsuește foaia matricolă nepărtinitoa­re, din 1929. Dar de la călătoria pe jos la Roma până la­ învierea ideii latinității este cale ceva mai lungă. Nici unul dintre acești trei n’a săvârșit nimic râu, dar fără îndoială că, nici funcționarul diurnist, nici cei doi sportivi nu se vor mărgini să se mul­țumească cu slujba măruntă demnă de­ cunoștințele ce au. Vor năzui să conducă și vai de cel căzut în mâna lor. Este încă proaspătă în mintea tu­turor cazul elevului care — deși n’a putut răspunde în treburilor puse la examen — a amenințat cu moartea pe pof«­«or dacă îl nenorocește' Pletora de naș ziși intelec­tuali intrați în viață pe ușa mică este o primejdie și poate că îngrădirea ce se pune pu­hoiului de candidați nu este un rău. Intra târziu se face u­­neori «elecțiune firească dar până atunci massa celor mulți îi înăbușe desvoltarea. Pseudo­c­ltera personalități De câtva timp nu e zi să nu găsești în gazete atacuri, furi­bunde ori ironice, contra unui e­­ventual guvern de personalități. Mai ales însă e atacată guverna­rea printr’o personalitate, care așa la singular, nu e altceva de­cât dictatorul. Că asemenea atacuri se gă­sesc în cele două trei ziare care sunt monitoare comunistoide, sau în gazetele diverselor parti­de democratice, nu e nici o mi­rare: în ele vorbește pur și sim­plu instinctul de conservare. Bie­ții oameni, politicieni mari și m­iei, șeful mai ales, și împreună cu ei scribii mercenari, înțeleg bine că s’ar isprăvi cu ei a doua zi după instalarea la cârmă a omului li­nie. Perspectiva aceasta trebuie să fie disperată, de vreme ce atacul a dat nu în contra unora anume candidați la dictatură, în care cazuri, concrete, el ar putea fi e­­ventual fondat, ci chiar princi­pial — e plin de echivoc și gol de logică. In adevăr, ireductibilii noștri susținători ai guvernării prin ma­să, atacă guvernarea prin indivi­dualități ca o aventură. Mă rog, aventură din partea când prezintă pe dictatori sub un aspect cu totul fals. Pentru de­mocrația la traiba dictatorul ar fi un om fără nici un scrupul, unul care ar înăbuși orice libertate cetățenească, s’ar înconjura de favoriți, ar devasta averea țării etc. Ar realiza adică — ce întâm­plare — tipul șefului de guvern de partid democratic. La tipul ăsta paradoxal de tiran al țării, dar sclav al partizanilor săi, se gândește bietul cetățean când aș­teaptă un salvator? Dar tocmai contra lui, prin instinct de reac­­țiune, apare figura dictatorului ca unui om și cetățean țesut numai din adevăr și cinste, pentru care nu există nici chiar părinți și co­pii necum favoriți, care nu e mâ­nat de vanități, ci de-o arzătoare pasiune pentru binele țării. Un asemenea om mi genial dar înțe­lept, nu poate fi nici „ascuțit, col­­țuros, disprețuind orice sfat îndâr­jindu-se la orice contrazice­și­re” (la cine s’o fi gândit N. Iorga scriind astfel în Neamul Româ­nesc din 3 Septembrie?) Cunosc obiecțiunea1 unde se găsește o asemenea personalita­te? Ei,bine, dacă nu se găsește, nu vom avea dictator. Dar sunt sigur că ea există undeva. Greu de aflat, fiindcă nu se arată la răspântii ca democrații, și fiindcă lătratul zilnic contra „personali­tăților” nu e tocmai mijlocul de a le încuraja să apară. Este datoria constituțională și morală a Regelui — sub­­ sancțiu­nea pentru El a răspunde în I­­storie — să descopere și să che­me pe Omul excepțional. C. A. Spulber cui: Căci nu sunt decât două posi­ .Hinge pe m­îna politicei, c vai de­bilități. Din partea vreunui can­didat la dictatură? Atunci ar în­sem­na un act de violență pentru instalare la guvern. Ar fi în ade­văr ceiace se chiamă o aventură. Dar avem noi asemenea tempe­ramente? Afară dacă trebuie să considerăm ca atare pe acei ac­tuali șefi de partid care țipă în a­­sselor: „Vă duceți acasă. Veți spune că ați lăsat pe dealurile Copou­lui o parte din speranțele dv. Și-ați mai lăsat tunurile par­tidului puse în bătaie cu țeava spre București. Așteptăm să ve­dem dacă cetatea se va preda său o vom bla cu­ asalt in tim­pul cel mai scurt”. (Mihalache la Iași, vezi „Cuvântul Țărănimii” din Cernăuți). Dar e, firește, litera­tură bufă ori aiureală explicabilă a un învățător înnebunit că se vede ajuns comandant șef, cu profesori universitari șefi de că­­prării. Nu, ștofă de Mussolini or Hit­­er n’avem, și nici n’o vrem, noi cetățenii burghezi ai acestei țări, de vreme ce crezul nostru poli­tic e ordinea și luptăm pentru a întări edificiul social actual, iar nu pentru a-l răsturna și înlocui cu altul cel puțin problematic. Dar atunci acuzația de aven­tură, dacă nici cei cari o aduc nu se gândesc la dictatura revo­­uționară, nu se îndreaptă — e a doua și ultima posibilitate — decât contra Aceluia, care o poa­te instala. El, legalmente. Și nu vi se pare foarte curios că cei care vorbesc de aventură, adică tot aceia cari se declară, cu sau fără front, apărători ai Consti­tuției, uită că conform art. 88 din Constituție, Regele are dreptul de a numi și a revoca pe miniștrii săi și că conform­ art. 93 Regele are dreptul de a însărcina pe ci­neva cu formarea guvernului?! Sau, în statul acesta al nostru, cu o lege organică pe care au voit-o înseși partidele democratice, ori­care cetățean poate face uz de drepturi­ a sale sub garanție de sancțiuni, și numai cel dintâi din­tre cetățeni nu o poate? Ori san­em­ deja în regim sovietic? Unde lupta, pe care democra­ț­ia de carnaval o duce contra dictaturei, devine lașă, e atunci ; Un al important discurs d-lui Tsaldaris ATENA, 29. (Rador). — Agenția telegrafică elenă transmite : Inaugurând localul cel nou al partidului popular, d. Tsaldaris, președintele consiliului de miniștri și șeful acestui partid, după ce a reamintit pe scurt activitatea aces­tei organizații politice, subliniază faptul că la­ alegerile de la 9 Iunie, cari au urmat după răscoala de la 1 Martie 1935, cu ajutorul căreia d. Venizelos a încercat să pună stă­pânire pe putere prin forță, poporul grec, drept recunoștință pentru străduințele constante ale partidu­lui popular în favoarea liniștei și prosperității țării, i-a acordat în­crederea sa printr’un număr într’a­­devăr extraordinar de mare de vo­turi, cari au asigurat acestui par­tid peste 250 locuri în Adunarea Națională. CHESTIUNEA REGIMULUI Vorbind apoi de chestiunea regi­mului.. d. Tsaldaris relevă faptul că diferența dintre cele două forme de regim consistă mai mult în aspectul lor exterior, adică în caracterul de eligibilitate al unuia și de ereditate al celuilalt pentru locul de prim conducător al statului. Această di­ferență, insă, care este numai de formă, a fost exploatată, a spus d. Tsaldaris, de adversarii noștri poli­tici, cari socotesc republica drept bunul lor propriu și un mijloc de a ocupa și a păstra puterea. Aceasta este rațiunea pentru care controversa referitoare la regim, are actualmente un caracter atât de violent. Din nefericire, continuă de Tsaldaris, bunele intențiuni ale ac­tualului președinte al republicei nu au izbutit ca ideia unei reale demo­crații neîncoronate să fie respectată de adversarii noștri politici, cari în cursul ultimilor doui ani au încercat în două răndui să pună mâna pe putere prin forță și împotriva voin­ței poporului. Terminându-și cuvântarea, d-nul Tsaldaris a îndemnat pe deputații partidului popular să se ducă in provinciile respective și să lucreze in favoarea democrației monarhice, care va asigura liniștea și ordinea la care partidul popular a aspirat tot­deauna. Adunarea a aclamat călduros și îndelung pe președintele consiliului de miniștri. Când o problema de știință a­ dansa!... Rasismul nazist s’a dovedit be­stial și pervers, cât privește pe anti-rasiști — după ei, ori­ce om cinstit, și sincer democrat, tre­buie să admită: 1) că nu există rase; 2) că sînt deopotrivă de în­zestrare; .și 3) că oala, când mi-a dat-o, era spartă. Voi dovedi aici — și ori­cine va înțelege cu ușurință — că, principial, democrația nu are de ce să se dușmănească cu rassis­­mul. Până și socialiștii, recunosc, că indivizii nu su regul de capabili și­ că o societate, fie CU 'și socia­listă, care ar plăti la fel pe ingi­ner ca și pe lucrător, s’ar duce de râpă. Această nepotrivire i s­­voirește de unnde­va. Ori din ne­­egalitatea raselor, ori din alte împrejurări — nu-i totuna?... Veți obiecta: „nu, căci prima cauză osîndește anume clase și anume nații”. Nu-i adevărat. Din două mo­tive: a) calea progresului e des­chisă ori­cui, nimeni nu neagă influența factorului social, pe motiv că vara e ca­d, o să mă duc la Predeal numai în pantaloni și cămașă?!... Alături de legea anotimpurilor, există și legea alti­­tudinei, și multe alte legi mete­orologice; b) fiecare nație euro­peana cuprinde felurite rase, și în ori­ce caz, cel puțin atîtea e­­lemente superioare eîte sunt de nevoie pentru a forma clasa stă­­pânitoare. Numai selecția să fie cinstită! Iar pentru ca, bine în­drumat, să cultive îngrijit o­ bu­­cată de pământ — la atîta se pri­cepe ori­ce european. Să presupunem că în Rusia so­vietică fiecare funcționar ar fi patriot, adică în stare să dea în­tâietate intereselor obștești. Că prin urmare, la ocuparea u­­nui post vacant, cel în drept nu s’ar gândi numaidecât l a nepotul lui X, ori la prietenul lui Y, ori la cel ce dă bacșiș, ori la cea care se prostituează, ci la un om destoinic și demn de încredere, pentru ca slujba să fie îndepli­nită cum se cuvine. Vin eu atunci­, ca rasist, și le spun conducătorilor: „ați cernut oamenii după vrednicie, eu o să vă dovedesc, că fără să știți, ați ales în majoritate rase superioa­re”. La care ei îmi vor răspunde: „puțin ne pasă! Recunoști și d-ta în ori­ce caz influența împreju­rărilor familiale, individuale, etc., prin urmare noi nu putem lua în considerație decât ce știe omul, nu din ce rasă face parte”. La care eu își răspunde: „evi­dent! Fiecare cu meseria lui, eu, antropolog, d-tră, oameni poli­tici ori funcționari de stat”. Există în Rusia rase superioa­re? De­sigure dalici, sub-dalici, dinarici etc. In Ucraina de vest și­ de nord predomină dinaricii (în deosebi în districtele Char­­kov, Poltava, Kiev și Cernigov). De la război încoace selecțiu­­nea s’a inițiat cam pretutindenea, — ici, mai mult, colo, mai puțin — dar nu din vina democrației, ci din pricină că întreaga socie­tate se află într’o fază de desa­gregare. E de crezut că chiar și în al­cătuirea socialistă, firile nobile, de rasă bună, ori de cultură ere­ditară, vor ajunge mai la preț decât astăzi, când naturile infe­rioare, lipsite de mândrie și de scrupule, se cațără mai lesne. Marx, Engels, Jaurès, Singer, Mehring, Lafargue, Adler, etc., au fost oameni din popor?... Istoricii ne sperie cu liberții din vechime. Dar până la urmă, ale cui învățături le-a urmat po­porul?... Ale lui Isus. Cine era Isus? Evanghelia începe prin a înșira cei 42 de ascendenți ai lui, prin regele David, până la pa­triarhul Abraham. Principial, democrația adevă­rată nu are a se dușmăni cu ra­sismul. Și în genere, să nu urăști ade­vărul. Dacă el te va răpune, în­­samnă că însăși cauza ta nu era adevărată. Și atunci, de ce ți-a fost frică, n’ai fi intui scăpa! ”, Sanielevici DISCUȚII Rasismul se împacă cu democrația Comisarul partidului hitlerist atacă Lituania KAUNAS, 29. (Rador). — D. Moser, comisarul partidului na­tional-socialist pentru Klaipeda a rostit azi la Tilsitt, in Prusia O­­rientală, un vehement discurs contra Lituaniei. Prima și a doua jumătate a seco­lului al XIX-lea are pentru literatura românească o multiplă importanță. Literatura se îndrumează în acest timp tot mai mult spre o reînodare a firului tradiției, înspre o entuzis­­tă proslăvire a trecutului și o înțele­gere a frumuseții literaturii a popo­rului. Tot in acest timp o serie de tineri se întorc de la studii din stră­inătate cu lumea lor de concepții a­­pusene, cu planurile lor­ de reformă și cu alte orientări politice. Și tot acum mișcarea literară dacă se poa­te numi mișcare, inaugurează două mari curente: cel istoric și cel po­poran, unde aveau să se remarce faimosul condei al cântărețului nos­tru elegiac Alecu Russo, și unde un alt talent artistic avea să­ ne dea un model de operă istorică în Alexan­dru Lăpușneanu. Toți scriitorii a­­cestei perioade, se încălzesc scrierile lor la dogoritorul foc în al slavei strămoșești. Ideile semănătorismului erau zi­dite pe edificiul tradițional. Acest curent al semănătorismului, a in­dicat orizonturi noui de orientare pentru literatura, cultura și idealul nostru național, căutând să aducă pe primul plan viața noastră rurală, care reprezintă cea mai curată, mai productivă și mai pozitivă clasă a societății noastre. E­ra acesta un pas însemnat de progres pentru viața noastră intelectuală, față de trecutul prea vitreg cu pătura care purta în adâncurile ei germenul puternic, constructiv și creator românismului. Secondat apoi de po­al­poranism care specula mai mult la­tura materială a vieții, semănătoris­­mul a studiat viața românească mai mult sub unghiul acesta țărănesc. Cum în ultima analiză idealul am­belor curente era un ideal politic realizat prin întregirea neamului și reforme sociale, aceste curente au încetat odată cu atingerea scopului pentru care au luptat. In zilele noastre, seva pământu­lui și a rasei se ridică dârză în câți­va poeți grupați în jurul revistei Gândirea. însuși titlul sub care își desfășoară activitatea adepții aces­tui curent, ne inspiră încrederea că avem în față o preocupare serioasă și profundă, niște oameni maturi in cugetare și bogați în simțire. Curen­tul dela Gândirea sintetizează cu­rentul pornit odinioară de semănă­torul sub forma lui tradiționalistă. Cu alte cuvinte are la bază tradițio­nalismul care a fost și pedestalul se­­mănătorism­ului, dar care caută să îmbine acest tradiționalism cu mo­dernismul, armonizând aceste două direcții și dând nota specifică, a Gândirii. Tradiționalismul Gândirii se deosebește de cel al­ semănătoris­­mului, prin faptul că în noul curent el este o forță dinamică creatoare, iar în semănătorism era întrebuin­țat mai mult ca prototip al unirii, al idealului național. Semănătorismul era unilateral, era numai literal­ — pe când Gândirea îmbrățișează tot ansamblul vieții românești și în special arată rolul covârșitor al­ bi­sericii pentru viața unui popor. „Nu-mi amintesc spune d. Nichi­­for Crainic să fi întâlnit o preocu­pare a bisericii în paginile Semănă­torului, nici dacă lumina ei a stră­bătut vreo creație semănătoristă”. Deci Semănătorismul preconiza un tradiționalism cu idealuri politice în ultima analiză descriindu-se un om al pământului și fiind unilateral. Gândirea preconizează un tradițio­nalism mai sănătos trecând tradiția prin prisma ortodoxismului cu for­ță creatoare și constructivă, îmbră­țișând viața sub toate aspectele ei, luptând pentru crearea u­nei culturi sănătoase naționale, iubind din tre­cutul nostru și părțile bune și cele rele, dar asimilând sufletului nos­tru numai ce poate adăuga la con­știința națională. D. Nichifor Crainic animatorul a­­cestui curent este cântărețul cel mai caracteristic al pământului nostru a cărui originalitate constă în legătu­ra pe care o face dintre trecut și viitor, prin tradiția sângelui, a lim­bii și a pământului. Toate scrierile sale sunt străbătute de un suflu or­todox. . Desfășoară o vie activitate ca pro­fesor universitar, ca ziarist și ca naționalist. Tot în latura acestui tradiționalism mai aparțin: Ion Pil­lat, V. Voiculescu, Gincinat Pave­­lescu .și Gh. Topârceanu. Ion lancu Neajl­ov Din câmpul cărții Tradiționalism, Semănătorism și curentul de la Gândirea Gh. C. Dragu: Criza economică și criza morală O lucrare acum eșită de sub tea­scurile tipografiei ziarului „Uni­versul“ tratează în mod documentat limpede și curgător, „Criza econo­­pe baze de date și circ, imrun stil mică și criza morală“. Autorul arată, că și înainte de războiu au existat numeroase cauze care au provocat crize economice, periodice, ruperi de echilibru între producția și consumația de bogății, cu frământări­ sociale și tulburări economice. Numeroase școli și doc­trine care se nasc: socialism utopic, socialism științific, colectivism a­­grar, nihilism rus, comunism, etc., au scos in evidența neajunsurile ac­tualei organizări economico-juridică desvoltată de la marea Revoluție franceză, pe baza libertății de mun­că, gândire și respect al proprietății individuale. Războiul a agravat însă neajun­surile economice-sociale existente și înainte de războiu și a dus la grava actuală criză economică, financiară, monetară și socială. Atacurile contra organizării economiei actuale se în­mulțesc. Distrugând rezervele acu­mulate, bogății, minți și brațe pro­ductive, desorganizând producția și mijloacele de transporturi, distru­gând moneda prin inflație monetară și ca urmare prin vătămarea tutu­ror capitalurilor în valori mobiliare și numerar. In totalitate, războiul a micșorat puterea mondială de pro­ducție și bunuri de tot felul, cu toată supraproducția artificială prin intervenția statelor în unele ramuri. Peste tot și la noi, astfel venitul național, global disproporționat cu trebuințele crescânde ale Statului, a dus la sporirea de impozite, fiscalism excesiv, împrumuturi exagerate, in­terne și externe. Mecanismul statului devenind tot mai greu, intervenționismul lui a crescut: sub formă de economie di­rijată și autarhie economică, liber­tatea de muncă și întreprindere a fost greu atinsă. Risipa în cheltue­­lile publice și particulare a întrecut limitele iertate. La noi în special le­gile excepționale, concordat preven­tiv, conversiuni, devalorizare legali­zată a monetei au culminat în gra­vă Vătămare adusă celor vrednici și economici. Hotârul în administrația publică, nerespectul avutului persoanei și demnității cetățeanului, apare astfel ca o gravă criză de desechilibru su­fletesc și criză morală, care a mă­rit și mărește haosul economic, fi­nanciar și monetar. După autor, eșirea din greutățile actuale nu se va putea face decât prin însănătoșirea morală, prin res­pectul muncii, obligațiilor contrac­tuale, ordinei și cumpătării în chel­tuieli, prin acte și fapte inspirate de dreptate în toate. Cu propriile cuvinte autorul con­chide. ..Armătura economică este una din condițiile progresului și civili­zației popoarelor. Dar nu este sin­gura și nici cea mai principală. Viața învinge și se eliberează de sub greutatea materii numai prin desvoltarea energiilor sufletești și valorilor morale. Relele și neajunsurile actualei structuri economice existente și înainte de războiu, agravate de răz­boiu, au fost agravate mai ales prin desorientarea sufleteasca și criza a­­cută morală. învingerea multiplelor greutăți de azi și suirea pe culmile, pe cari destinele istorice îl chiamă, neamul nostru s-o caute în propriile lui puteri: reculegere sufletească, însă­nătoșire morală, practica virtuților, ce au înălțat omenirea, muncă, omenie și demnitate, patriotism lu­minat, dreptate, cinste!“. I. 11­24)Promoția 907" de THEODOR RAȘCANU XVII Spre Sofia cu Rega­tul 8 de artilerie — Tot­ un fel de loterie... Război adevărat sau numai plim­bare, nu se poate totuși ști ce va mai fi­­— se gândea el. Pregătirile regi­mentului care pleca erau pregătiri de adevărată campanie. Și cine știe ce mai complicații puteau surveni... Un război îl știi cum începe clar nici­odată nu poți ști cum sfârșește. — Dar, când intri în horă... Alb­a jacta est!... România intrase în hora războaie­lor balcanice... Teodor Râșcă intrase în regimen­tul 8 de artilerie... Alb­a jacta est!... Colonelul Zadric, comandantul re­gimentului, a ținut un mic logos tru­pei și în special celor câțiva soldați voluntari pe cari îi primise în uni­tatea sa și între cari se găsea și fiul marelui proprietar Delastrunga care fusese și el scutit de armată ca­ și Teodor Râșcă. — De-acum — a" grăit colonelul nu vă mai aparțineți... nici vouă nici părinților voștri nici familiei... De­­acum aparține-ți PATRIEI! — Trăiască România!... — La Sofia!... La Sofia!... — Urana!... — Deșteaptă-te române din spi­nul cel de moarte... —­ La aparme cei de-un sânge de-a lecege... — Pe-al nopostru steag e scris... In cântece patriotice au plecat cu toții. Cazarma, după o săptămână de forfot și zarvă, a rămas ca o casă pă­răsită. Pe caldarâmul târgului din care pleca și ultimul regiment, au hu­ruit un timp tunurile, chesoanele, furgoanele, căruțele, etc. Trotoarele uliței au gemut de lumea înghesuită la­ priveală. Văzduhul a înghițit ura­lele și cântecele.* Mamele, nevestele, surorile, logod­nicele și-au șters lacrimile cu colțul batistei sau cu dosul manei... Tocmai la Etropole, în crcerii Bal­canilor, și-a în­tâlnit Râșcă pe unul din foștii camarazi de promoție din liceul dela Iași. — S’trăit don­sc subloc’t­ nent­.. S-a o trântit — în glumă — un sa­lut „reglementar”, cu „destul mare lipit de vipușca pantalonului” ..a cum „scrie la carte” ,și pocnind căL­ căile. — Uite unde ne-a fost dat să ne regăsim după atâția ani, Alemane dragă! — Ce-i cu tine Toderică?­­— Iacă, îs „soldat prost” precum vezi. M’am înrolat și eu... „volintir”. Nu m'a răbdat inima să stau acasă! — Ai­­ fost consecvent... Te-am ur­mărit când scriai la gazetă... Se cu­noaște c’­ai fost la școala lui Petre Carp­­.­Ca să mai steie de vorbă și să se bucure de clipele întâlnite! intrară în cârciuma lui Docev... — Mă, tu ai vreo gazetă? Cică s’a încheiat armistițiul... A demisionat Danev. —‘'E­am mai văzut gazetă'de când am trecut Dunărea. — Acu cine­ știe, câ­t am mai sta aici în coclaurii îștia!... aftă Aleman. Ne prăpădește holera! Murim cu zile, aici­ încalcea dacă nu-i război adevărat să ne craie drumul acasă... — Poate ne duce mai departe, să ocupăm Sofia­­— zise Râșcă. Armis­tițiul e numai un provizorat. S’a în­cheiat numai pe patru zile... — Și plouă, plouă mereu... Sublocotenentul Aloman părea de­moralizat. A cerut bulgarului să mai aducă un rând de „raki”. — Seamănă cu țuica noastră — zise el — și beau cât pot că-i bună de holeră... —­ Și căței de usturoi... — Ai auzit de bietu Radu... cole­gul nostru?... — Nu, ce-i cu el? întrebă repede Râșcă. — S’a prăpădit săracul... — Când? Und­e? — De holeră... la Lukoviț... Era și el sublocotenent de infanterie. — Și la noi mor soldații pe-un cap. Acum îl vezi pe cutare, acu­m­-1 mai vezi. Camaradul meu de cheson a pi­cat într’o zi, tocmai când plecam din Miscoviț... S-a apucat niște crampe, s'a dat jos de pe cheson, s'a trântit la pământ, s’a vârcolit, s’a închircit boi și a rămas acolo. Pe când regimentul se punea în mișcare l-am mai auzit văezându-se: „văleu, mămucuț­ă”! I­ chema Ciobi Vasile și­ era un vlăj­gan cât un brad, di­ntr’un sat de lân­gă Roman. Nu mai știu nimic de el. Probabil că... — Dar nici­­ doctrii nu prea... Stau cu batistele la nas și... .— Nici n'au ce face. N’avem medi­camente, ham fost pregătiți să în­fruntăm holera. La toate ne-am gân­dit afară de holeră. E un dușman neprevăzut, și împotriva căreia n’a­­vem ce face cu tunurile. —­ Se tot vorbea de niște injecții... Dar până vor trimite din țară... — Acum e prea târziu. Ne-am con­­taminat. infecțiile contra holerei tre­buiau făcute în țară, înainte de ple­care, cum au făcut bulgarii sau gre­cii. — Măi bulgarule — se adresa sub­locotenentul(Aleman crâșmarului — „era tuca, bre”i) și-i arătă paharele deșarte. Aleman mai comandă un rând­ de raki. După întâlnirea de la Etropole, Râș­­ca nu l-a mai revăzut pe fostul său camarad de promoție care era acum sublocotenentul Aleman. Armistițiul se prelungise. La Sofia se constituise un nou gu­vern care trebuia să trimită soli de pace la București unde toate statele 1) Pe bulgărește, vino încoace, bre. (Nota autorului). balcanice urmau să trimită delegați spr­e a ține sfat de împăciuire. Regele Ferdinand al Bulgariei telegrafiase regelui Carol al României implorând îndurare. Vodă Carol ordonase opri­rea oștilor sale la Araba-Konak în câmpia Sofiei și în defileurile Starei Planina. Regimentul 8 de artilerie stătea de două săptămâni în defileul de la Etropole. — Ne întoarcem acasă? Zvonuri contradictorii. Și ploua mereu. Și mereu mureau soldații de ho­leră. Injecțiile despre care fusese vor­bă s’au făcut în sfârșit, dar numai o singură dată căci nu mai era ser. Și au rămas ineficace de­oare­ce odată și­­ cu niciodată este tot una. „Ein mal ist kein mal”, zice neamțul. Iar după injecții au murit mai mulți! De câte ori vorbea cu doctorul Gutman, medicul regimentului și ca­re, spre deosebire de alți medici, nu fugea de holerici nici nu ședea me­reu cu batista la nas ca să nu în­ghită vibrioni, Râșcă îi spunea: — Injecțiile voastre, dragă doc­tore, sunt­ de prisos acum. Eu cred­ că mai bine scap de molimă fără in­­­jecție. In ziua injecției să știi că dispar. Intr’adevăr, în ziua aceea Râșcă, s’a făcut nevăzut. Disdimineață a e­­șit de subt cortul unde dormea cu alți camarazi și a luat-o prin drii Balcanului. Unde mergea ce­nu știa nici el. Abia pe la amează, du­pă ceasuri de umblătură și de rătă­cire a început să-l necăjească foa­mea și mai ales setea. De pe o cul­me, a zărit în fundul unei văi un sat împresurat de pădurile ce se ți­neau lanț. — Ce sat să fie? Habar n’avea. Dar s’a coborît într’acolo. Nici picior de soldat prin partea locului. Balcanii stăteau încremeniți ca’n vremile de pace. Când a ajuns de vale, în sat, a ui­tat și de foame și de ste... Toate casele erau însemnat cu câte o cru­ce. Toate erau pustii. Unele erau stropite cu var. Pe niște pancarte e­­ra scris: „pericol mare” sau „Ho­leră”. Râșcă simți un fior rece în spi­nare. — Bine-am mai nimerit-o... Tocmai când să dea înapoi, să fu­gă, auzi un glas. Glasul i se părea cunoscut... (Va urma) si *

Next