Epoca, octombrie 1935 (nr. 2000-2027)
1935-10-01 / nr. 2000
No. 2000 3 Id REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA &UCUREȘTI, PASAGIUL ROMAN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME și INSERT1I Se primesc la acUt rația ziar alei și U teats agențiile de publicitate Telefon: 3.82-11 Ziar al partidului conservator. - Feaiat în anul 1885 de MICOLAE FILIPESCU Marți 1 Octombrie 1935 Ut scumpa tara, puterea mea de munca s i puterea mea de iubire. MoMae rapace -A VS, 's.**» | Ai All A /*\ T\ »> r\ n A c AHA 1^1 aÎ i'.»AV A nACl fr.! ! At iSe tot vorbește de nepregatirea nouei generații datorită insuficienței de cunoștințe căpătate în decursul celor câțiva ani de învățătură cari deschid porțile Universității. Cu prilejul ținerii examenelor de sfârșit de liceu s’a putut constata cu ce mărunt bagaj de cunoștințe s’au prezintat candidații la acel examen. In ziare au apărut chiar, câteva crâmpeie din produsul materiei cenușii a viitorilor studenți. Dacă parte dintre aceștia au fost nuli, alții, fără a spune neadevăruri, își căutau felul de a se exprima în domeniul în care erau învățați să trăiască simțindu-i înrâurirea, întâlnind pe un vechiu prieten care îmi vorbia despre lipsa de cultură a atâtor tineri cu năzuințe întemeiate pe o încredere în sine oarbă, dar goală de cunoștințe, am aflat de la dânsul câteva răspunsuri date la examenul de bacalaureat. Spre pildă: — La 1848 echipa patrioți antrenați în tinerilor luptele naționale din vremea când erau la Paris. , — Cu Dacia literară, apare Kogălniceanu pe ecranul literaturii noastre. Va fi adevăr în cele de mai sus dar fără voie, candidatul și-a exprimat gândirea întrebuințând cuvinte scoase din vocabularul zilnic, foarte bun cât privește matchurile de foot-ball și proecțiunile cinematografice, dar nu la locul lor, nici pentru 1848, nici pentru Kogălniceanu. Nu s’a făcut moarte de om, dar din cele arătate reiese faptul că cel care își citește autorii grăbit intre două matchuri sau după ce a privit timp de două ore o garba oarecare, nu poat avea mintea destul de limpede pentru a și-o îndruma numai în direcția cerută de învățătură. „News sana in corpore sano” se obișnui ne a se zice dar o nesocotire atât de adâncă a intelectului, — cum se face astăzi, — prin o prea întinsă desvoltare fizică, lăsând aceleaș programe încărcate nu poate rodi și-ți dă Emanoil Hagi Mosco naștere pletoreic de neștiutori de care ne lovim pe toate tărâmurile. Cu acelaș prilej, prietenul îmi mai povestea o reflexie a unui funcționar bacalaureat. Se vorbea de spiritul latin și legăturile sufletești dintre popoarele de acelaș sânge. Tânărul proaspăt bacalaureat și-a exprimat părerea că: „ar trebui ridicat o statue și lui Badea Cârțan deoarece acesta a fost primul care a agitat ideia latinității”. Bietul Cârțan, îl văd și acum la Roma, cu opinci în picioare la iel cu ale ciociarilor romani, murdar, cu cămașa neschimbată, ciomagul în mână și zeghia pe umăr, «coborând în furul lui Traian și culcându-se pe treptele coloanei împăratului soldat. Sunt „cives'rdu,ami’s” răspundeau și -mândrie-bietul om, celor cari îl întrebau ce este! Gânduri frumoase l-au purtat pe malurile Tibrului și viziunea lui era mai demnă de cinstre decât năzbâtiile celuilalt țăran de la Dunăre, debil mintal și surdo-mut din sifilis ereditar cum îi glăsuește foaia matricolă nepărtinitoare, din 1929. Dar de la călătoria pe jos la Roma până la învierea ideii latinității este cale ceva mai lungă. Nici unul dintre acești trei n’a săvârșit nimic râu, dar fără îndoială că, nici funcționarul diurnist, nici cei doi sportivi nu se vor mărgini să se mulțumească cu slujba măruntă demnă de cunoștințele ce au. Vor năzui să conducă și vai de cel căzut în mâna lor. Este încă proaspătă în mintea tuturor cazul elevului care — deși n’a putut răspunde în treburilor puse la examen — a amenințat cu moartea pe pof««or dacă îl nenorocește' Pletora de naș ziși intelectuali intrați în viață pe ușa mică este o primejdie și poate că îngrădirea ce se pune puhoiului de candidați nu este un rău. Intra târziu se face uneori «elecțiune firească dar până atunci massa celor mulți îi înăbușe desvoltarea. Pseudocltera personalități De câtva timp nu e zi să nu găsești în gazete atacuri, furibunde ori ironice, contra unui eventual guvern de personalități. Mai ales însă e atacată guvernarea printr’o personalitate, care așa la singular, nu e altceva decât dictatorul. Că asemenea atacuri se găsesc în cele două trei ziare care sunt monitoare comunistoide, sau în gazetele diverselor partide democratice, nu e nici o mirare: în ele vorbește pur și simplu instinctul de conservare. Bieții oameni, politicieni mari și miei, șeful mai ales, și împreună cu ei scribii mercenari, înțeleg bine că s’ar isprăvi cu ei a doua zi după instalarea la cârmă a omului linie. Perspectiva aceasta trebuie să fie disperată, de vreme ce atacul a dat nu în contra unora anume candidați la dictatură, în care cazuri, concrete, el ar putea fi eventual fondat, ci chiar principial — e plin de echivoc și gol de logică. In adevăr, ireductibilii noștri susținători ai guvernării prin masă, atacă guvernarea prin individualități ca o aventură. Mă rog, aventură din partea când prezintă pe dictatori sub un aspect cu totul fals. Pentru democrația la traiba dictatorul ar fi un om fără nici un scrupul, unul care ar înăbuși orice libertate cetățenească, s’ar înconjura de favoriți, ar devasta averea țării etc. Ar realiza adică — ce întâmplare — tipul șefului de guvern de partid democratic. La tipul ăsta paradoxal de tiran al țării, dar sclav al partizanilor săi, se gândește bietul cetățean când așteaptă un salvator? Dar tocmai contra lui, prin instinct de reacțiune, apare figura dictatorului ca unui om și cetățean țesut numai din adevăr și cinste, pentru care nu există nici chiar părinți și copii necum favoriți, care nu e mânat de vanități, ci de-o arzătoare pasiune pentru binele țării. Un asemenea om mi genial dar înțelept, nu poate fi nici „ascuțit, colțuros, disprețuind orice sfat îndârjindu-se la orice contraziceșire” (la cine s’o fi gândit N. Iorga scriind astfel în Neamul Românesc din 3 Septembrie?) Cunosc obiecțiunea1 unde se găsește o asemenea personalitate? Ei,bine, dacă nu se găsește, nu vom avea dictator. Dar sunt sigur că ea există undeva. Greu de aflat, fiindcă nu se arată la răspântii ca democrații, și fiindcă lătratul zilnic contra „personalităților” nu e tocmai mijlocul de a le încuraja să apară. Este datoria constituțională și morală a Regelui — sub sancțiunea pentru El a răspunde în Istorie — să descopere și să cheme pe Omul excepțional. C. A. Spulber cui: Căci nu sunt decât două posi .Hinge pe mîna politicei, c vai debilități. Din partea vreunui candidat la dictatură? Atunci ar însemna un act de violență pentru instalare la guvern. Ar fi în adevăr ceiace se chiamă o aventură. Dar avem noi asemenea temperamente? Afară dacă trebuie să considerăm ca atare pe acei actuali șefi de partid care țipă în asselor: „Vă duceți acasă. Veți spune că ați lăsat pe dealurile Copoului o parte din speranțele dv. Și-ați mai lăsat tunurile partidului puse în bătaie cu țeava spre București. Așteptăm să vedem dacă cetatea se va preda său o vom bla cu asalt in timpul cel mai scurt”. (Mihalache la Iași, vezi „Cuvântul Țărănimii” din Cernăuți). Dar e, firește, literatură bufă ori aiureală explicabilă a un învățător înnebunit că se vede ajuns comandant șef, cu profesori universitari șefi de căprării. Nu, ștofă de Mussolini or Hiter n’avem, și nici n’o vrem, noi cetățenii burghezi ai acestei țări, de vreme ce crezul nostru politic e ordinea și luptăm pentru a întări edificiul social actual, iar nu pentru a-l răsturna și înlocui cu altul cel puțin problematic. Dar atunci acuzația de aventură, dacă nici cei cari o aduc nu se gândesc la dictatura revouționară, nu se îndreaptă — e a doua și ultima posibilitate — decât contra Aceluia, care o poate instala. El, legalmente. Și nu vi se pare foarte curios că cei care vorbesc de aventură, adică tot aceia cari se declară, cu sau fără front, apărători ai Constituției, uită că conform art. 88 din Constituție, Regele are dreptul de a numi și a revoca pe miniștrii săi și că conform art. 93 Regele are dreptul de a însărcina pe cineva cu formarea guvernului?! Sau, în statul acesta al nostru, cu o lege organică pe care au voit-o înseși partidele democratice, oricare cetățean poate face uz de drepturi a sale sub garanție de sancțiuni, și numai cel dintâi dintre cetățeni nu o poate? Ori sanem deja în regim sovietic? Unde lupta, pe care democrația de carnaval o duce contra dictaturei, devine lașă, e atunci ; Un al important discurs d-lui Tsaldaris ATENA, 29. (Rador). — Agenția telegrafică elenă transmite : Inaugurând localul cel nou al partidului popular, d. Tsaldaris, președintele consiliului de miniștri și șeful acestui partid, după ce a reamintit pe scurt activitatea acestei organizații politice, subliniază faptul că la alegerile de la 9 Iunie, cari au urmat după răscoala de la 1 Martie 1935, cu ajutorul căreia d. Venizelos a încercat să pună stăpânire pe putere prin forță, poporul grec, drept recunoștință pentru străduințele constante ale partidului popular în favoarea liniștei și prosperității țării, i-a acordat încrederea sa printr’un număr într’adevăr extraordinar de mare de voturi, cari au asigurat acestui partid peste 250 locuri în Adunarea Națională. CHESTIUNEA REGIMULUI Vorbind apoi de chestiunea regimului.. d. Tsaldaris relevă faptul că diferența dintre cele două forme de regim consistă mai mult în aspectul lor exterior, adică în caracterul de eligibilitate al unuia și de ereditate al celuilalt pentru locul de prim conducător al statului. Această diferență, insă, care este numai de formă, a fost exploatată, a spus d. Tsaldaris, de adversarii noștri politici, cari socotesc republica drept bunul lor propriu și un mijloc de a ocupa și a păstra puterea. Aceasta este rațiunea pentru care controversa referitoare la regim, are actualmente un caracter atât de violent. Din nefericire, continuă de Tsaldaris, bunele intențiuni ale actualului președinte al republicei nu au izbutit ca ideia unei reale democrații neîncoronate să fie respectată de adversarii noștri politici, cari în cursul ultimilor doui ani au încercat în două răndui să pună mâna pe putere prin forță și împotriva voinței poporului. Terminându-și cuvântarea, d-nul Tsaldaris a îndemnat pe deputații partidului popular să se ducă in provinciile respective și să lucreze in favoarea democrației monarhice, care va asigura liniștea și ordinea la care partidul popular a aspirat totdeauna. Adunarea a aclamat călduros și îndelung pe președintele consiliului de miniștri. Când o problema de știință a dansa!... Rasismul nazist s’a dovedit bestial și pervers, cât privește pe anti-rasiști — după ei, orice om cinstit, și sincer democrat, trebuie să admită: 1) că nu există rase; 2) că sînt deopotrivă de înzestrare; .și 3) că oala, când mi-a dat-o, era spartă. Voi dovedi aici — și oricine va înțelege cu ușurință — că, principial, democrația nu are de ce să se dușmănească cu rassismul. Până și socialiștii, recunosc, că indivizii nu su regul de capabili și că o societate, fie CU 'și socialistă, care ar plăti la fel pe inginer ca și pe lucrător, s’ar duce de râpă. Această nepotrivire i svoirește de unndeva. Ori din neegalitatea raselor, ori din alte împrejurări — nu-i totuna?... Veți obiecta: „nu, căci prima cauză osîndește anume clase și anume nații”. Nu-i adevărat. Din două motive: a) calea progresului e deschisă oricui, nimeni nu neagă influența factorului social, pe motiv că vara e cad, o să mă duc la Predeal numai în pantaloni și cămașă?!... Alături de legea anotimpurilor, există și legea altitudinei, și multe alte legi meteorologice; b) fiecare nație europeana cuprinde felurite rase, și în orice caz, cel puțin atîtea elemente superioare eîte sunt de nevoie pentru a forma clasa stăpânitoare. Numai selecția să fie cinstită! Iar pentru ca, bine îndrumat, să cultive îngrijit o bucată de pământ — la atîta se pricepe orice european. Să presupunem că în Rusia sovietică fiecare funcționar ar fi patriot, adică în stare să dea întâietate intereselor obștești. Că prin urmare, la ocuparea unui post vacant, cel în drept nu s’ar gândi numaidecât l a nepotul lui X, ori la prietenul lui Y, ori la cel ce dă bacșiș, ori la cea care se prostituează, ci la un om destoinic și demn de încredere, pentru ca slujba să fie îndeplinită cum se cuvine. Vin eu atunci, ca rasist, și le spun conducătorilor: „ați cernut oamenii după vrednicie, eu o să vă dovedesc, că fără să știți, ați ales în majoritate rase superioare”. La care ei îmi vor răspunde: „puțin ne pasă! Recunoști și d-ta în orice caz influența împrejurărilor familiale, individuale, etc., prin urmare noi nu putem lua în considerație decât ce știe omul, nu din ce rasă face parte”. La care eu își răspunde: „evident! Fiecare cu meseria lui, eu, antropolog, d-tră, oameni politici ori funcționari de stat”. Există în Rusia rase superioare? Desigure dalici, sub-dalici, dinarici etc. In Ucraina de vest și de nord predomină dinaricii (în deosebi în districtele Charkov, Poltava, Kiev și Cernigov). De la război încoace selecțiunea s’a inițiat cam pretutindenea, — ici, mai mult, colo, mai puțin — dar nu din vina democrației, ci din pricină că întreaga societate se află într’o fază de desagregare. E de crezut că chiar și în alcătuirea socialistă, firile nobile, de rasă bună, ori de cultură ereditară, vor ajunge mai la preț decât astăzi, când naturile inferioare, lipsite de mândrie și de scrupule, se cațără mai lesne. Marx, Engels, Jaurès, Singer, Mehring, Lafargue, Adler, etc., au fost oameni din popor?... Istoricii ne sperie cu liberții din vechime. Dar până la urmă, ale cui învățături le-a urmat poporul?... Ale lui Isus. Cine era Isus? Evanghelia începe prin a înșira cei 42 de ascendenți ai lui, prin regele David, până la patriarhul Abraham. Principial, democrația adevărată nu are a se dușmăni cu rasismul. Și în genere, să nu urăști adevărul. Dacă el te va răpune, însamnă că însăși cauza ta nu era adevărată. Și atunci, de ce ți-a fost frică, n’ai fi intui scăpa! ”, Sanielevici DISCUȚII Rasismul se împacă cu democrația Comisarul partidului hitlerist atacă Lituania KAUNAS, 29. (Rador). — D. Moser, comisarul partidului national-socialist pentru Klaipeda a rostit azi la Tilsitt, in Prusia Orientală, un vehement discurs contra Lituaniei. Prima și a doua jumătate a secolului al XIX-lea are pentru literatura românească o multiplă importanță. Literatura se îndrumează în acest timp tot mai mult spre o reînodare a firului tradiției, înspre o entuzistă proslăvire a trecutului și o înțelegere a frumuseții literaturii a poporului. Tot in acest timp o serie de tineri se întorc de la studii din străinătate cu lumea lor de concepții apusene, cu planurile lor de reformă și cu alte orientări politice. Și tot acum mișcarea literară dacă se poate numi mișcare, inaugurează două mari curente: cel istoric și cel poporan, unde aveau să se remarce faimosul condei al cântărețului nostru elegiac Alecu Russo, și unde un alt talent artistic avea să ne dea un model de operă istorică în Alexandru Lăpușneanu. Toți scriitorii acestei perioade, se încălzesc scrierile lor la dogoritorul foc în al slavei strămoșești. Ideile semănătorismului erau zidite pe edificiul tradițional. Acest curent al semănătorismului, a indicat orizonturi noui de orientare pentru literatura, cultura și idealul nostru național, căutând să aducă pe primul plan viața noastră rurală, care reprezintă cea mai curată, mai productivă și mai pozitivă clasă a societății noastre. Era acesta un pas însemnat de progres pentru viața noastră intelectuală, față de trecutul prea vitreg cu pătura care purta în adâncurile ei germenul puternic, constructiv și creator românismului. Secondat apoi de poalporanism care specula mai mult latura materială a vieții, semănătorismul a studiat viața românească mai mult sub unghiul acesta țărănesc. Cum în ultima analiză idealul ambelor curente era un ideal politic realizat prin întregirea neamului și reforme sociale, aceste curente au încetat odată cu atingerea scopului pentru care au luptat. In zilele noastre, seva pământului și a rasei se ridică dârză în câțiva poeți grupați în jurul revistei Gândirea. însuși titlul sub care își desfășoară activitatea adepții acestui curent, ne inspiră încrederea că avem în față o preocupare serioasă și profundă, niște oameni maturi in cugetare și bogați în simțire. Curentul dela Gândirea sintetizează curentul pornit odinioară de semănătorul sub forma lui tradiționalistă. Cu alte cuvinte are la bază tradiționalismul care a fost și pedestalul semănătorismului, dar care caută să îmbine acest tradiționalism cu modernismul, armonizând aceste două direcții și dând nota specifică, a Gândirii. Tradiționalismul Gândirii se deosebește de cel al semănătorismului, prin faptul că în noul curent el este o forță dinamică creatoare, iar în semănătorism era întrebuințat mai mult ca prototip al unirii, al idealului național. Semănătorismul era unilateral, era numai literal — pe când Gândirea îmbrățișează tot ansamblul vieții românești și în special arată rolul covârșitor al bisericii pentru viața unui popor. „Nu-mi amintesc spune d. Nichifor Crainic să fi întâlnit o preocupare a bisericii în paginile Semănătorului, nici dacă lumina ei a străbătut vreo creație semănătoristă”. Deci Semănătorismul preconiza un tradiționalism cu idealuri politice în ultima analiză descriindu-se un om al pământului și fiind unilateral. Gândirea preconizează un tradiționalism mai sănătos trecând tradiția prin prisma ortodoxismului cu forță creatoare și constructivă, îmbrățișând viața sub toate aspectele ei, luptând pentru crearea unei culturi sănătoase naționale, iubind din trecutul nostru și părțile bune și cele rele, dar asimilând sufletului nostru numai ce poate adăuga la conștiința națională. D. Nichifor Crainic animatorul acestui curent este cântărețul cel mai caracteristic al pământului nostru a cărui originalitate constă în legătura pe care o face dintre trecut și viitor, prin tradiția sângelui, a limbii și a pământului. Toate scrierile sale sunt străbătute de un suflu ortodox. . Desfășoară o vie activitate ca profesor universitar, ca ziarist și ca naționalist. Tot în latura acestui tradiționalism mai aparțin: Ion Pillat, V. Voiculescu, Gincinat Pavelescu .și Gh. Topârceanu. Ion lancu Neajlov Din câmpul cărții Tradiționalism, Semănătorism și curentul de la Gândirea Gh. C. Dragu: Criza economică și criza morală O lucrare acum eșită de sub teascurile tipografiei ziarului „Universul“ tratează în mod documentat limpede și curgător, „Criza econope baze de date și circ, imrun stil mică și criza morală“. Autorul arată, că și înainte de războiu au existat numeroase cauze care au provocat crize economice, periodice, ruperi de echilibru între producția și consumația de bogății, cu frământări sociale și tulburări economice. Numeroase școli și doctrine care se nasc: socialism utopic, socialism științific, colectivism agrar, nihilism rus, comunism, etc., au scos in evidența neajunsurile actualei organizări economico-juridică desvoltată de la marea Revoluție franceză, pe baza libertății de muncă, gândire și respect al proprietății individuale. Războiul a agravat însă neajunsurile economice-sociale existente și înainte de războiu și a dus la grava actuală criză economică, financiară, monetară și socială. Atacurile contra organizării economiei actuale se înmulțesc. Distrugând rezervele acumulate, bogății, minți și brațe productive, desorganizând producția și mijloacele de transporturi, distrugând moneda prin inflație monetară și ca urmare prin vătămarea tuturor capitalurilor în valori mobiliare și numerar. In totalitate, războiul a micșorat puterea mondială de producție și bunuri de tot felul, cu toată supraproducția artificială prin intervenția statelor în unele ramuri. Peste tot și la noi, astfel venitul național, global disproporționat cu trebuințele crescânde ale Statului, a dus la sporirea de impozite, fiscalism excesiv, împrumuturi exagerate, interne și externe. Mecanismul statului devenind tot mai greu, intervenționismul lui a crescut: sub formă de economie dirijată și autarhie economică, libertatea de muncă și întreprindere a fost greu atinsă. Risipa în cheltuelile publice și particulare a întrecut limitele iertate. La noi în special legile excepționale, concordat preventiv, conversiuni, devalorizare legalizată a monetei au culminat în gravă Vătămare adusă celor vrednici și economici. Hotârul în administrația publică, nerespectul avutului persoanei și demnității cetățeanului, apare astfel ca o gravă criză de desechilibru sufletesc și criză morală, care a mărit și mărește haosul economic, financiar și monetar. După autor, eșirea din greutățile actuale nu se va putea face decât prin însănătoșirea morală, prin respectul muncii, obligațiilor contractuale, ordinei și cumpătării în cheltuieli, prin acte și fapte inspirate de dreptate în toate. Cu propriile cuvinte autorul conchide. ..Armătura economică este una din condițiile progresului și civilizației popoarelor. Dar nu este singura și nici cea mai principală. Viața învinge și se eliberează de sub greutatea materii numai prin desvoltarea energiilor sufletești și valorilor morale. Relele și neajunsurile actualei structuri economice existente și înainte de războiu, agravate de războiu, au fost agravate mai ales prin desorientarea sufleteasca și criza acută morală. învingerea multiplelor greutăți de azi și suirea pe culmile, pe cari destinele istorice îl chiamă, neamul nostru s-o caute în propriile lui puteri: reculegere sufletească, însănătoșire morală, practica virtuților, ce au înălțat omenirea, muncă, omenie și demnitate, patriotism luminat, dreptate, cinste!“. I. 1124)Promoția 907" de THEODOR RAȘCANU XVII Spre Sofia cu Regatul 8 de artilerie — Tot un fel de loterie... Război adevărat sau numai plimbare, nu se poate totuși ști ce va mai fi— se gândea el. Pregătirile regimentului care pleca erau pregătiri de adevărată campanie. Și cine știe ce mai complicații puteau surveni... Un război îl știi cum începe clar niciodată nu poți ști cum sfârșește. — Dar, când intri în horă... Alba jacta est!... România intrase în hora războaielor balcanice... Teodor Râșcă intrase în regimentul 8 de artilerie... Alba jacta est!... Colonelul Zadric, comandantul regimentului, a ținut un mic logos trupei și în special celor câțiva soldați voluntari pe cari îi primise în unitatea sa și între cari se găsea și fiul marelui proprietar Delastrunga care fusese și el scutit de armată ca și Teodor Râșcă. — De-acum — a" grăit colonelul nu vă mai aparțineți... nici vouă nici părinților voștri nici familiei... Deacum aparține-ți PATRIEI! — Trăiască România!... — La Sofia!... La Sofia!... — Urana!... — Deșteaptă-te române din spinul cel de moarte... — La aparme cei de-un sânge de-a lecege... — Pe-al nopostru steag e scris... In cântece patriotice au plecat cu toții. Cazarma, după o săptămână de forfot și zarvă, a rămas ca o casă părăsită. Pe caldarâmul târgului din care pleca și ultimul regiment, au huruit un timp tunurile, chesoanele, furgoanele, căruțele, etc. Trotoarele uliței au gemut de lumea înghesuită la priveală. Văzduhul a înghițit uralele și cântecele.* Mamele, nevestele, surorile, logodnicele și-au șters lacrimile cu colțul batistei sau cu dosul manei... Tocmai la Etropole, în crcerii Balcanilor, și-a întâlnit Râșcă pe unul din foștii camarazi de promoție din liceul dela Iași. — S’trăit donsc subloc’t nent.. S-a o trântit — în glumă — un salut „reglementar”, cu „destul mare lipit de vipușca pantalonului” ..a cum „scrie la carte” ,și pocnind căL căile. — Uite unde ne-a fost dat să ne regăsim după atâția ani, Alemane dragă! — Ce-i cu tine Toderică?— Iacă, îs „soldat prost” precum vezi. M’am înrolat și eu... „volintir”. Nu m'a răbdat inima să stau acasă! — Ai fost consecvent... Te-am urmărit când scriai la gazetă... Se cunoaște c’ai fost la școala lui Petre Carp.Ca să mai steie de vorbă și să se bucure de clipele întâlnite! intrară în cârciuma lui Docev... — Mă, tu ai vreo gazetă? Cică s’a încheiat armistițiul... A demisionat Danev. —‘'Eam mai văzut gazetă'de când am trecut Dunărea. — Acu cine știe, cât am mai sta aici în coclaurii îștia!... aftă Aleman. Ne prăpădește holera! Murim cu zile, aici încalcea dacă nu-i război adevărat să ne craie drumul acasă... — Poate ne duce mai departe, să ocupăm Sofia— zise Râșcă. Armistițiul e numai un provizorat. S’a încheiat numai pe patru zile... — Și plouă, plouă mereu... Sublocotenentul Aloman părea demoralizat. A cerut bulgarului să mai aducă un rând de „raki”. — Seamănă cu țuica noastră — zise el — și beau cât pot că-i bună de holeră... — Și căței de usturoi... — Ai auzit de bietu Radu... colegul nostru?... — Nu, ce-i cu el? întrebă repede Râșcă. — S’a prăpădit săracul... — Când? Unde? — De holeră... la Lukoviț... Era și el sublocotenent de infanterie. — Și la noi mor soldații pe-un cap. Acum îl vezi pe cutare, acum-1 mai vezi. Camaradul meu de cheson a picat într’o zi, tocmai când plecam din Miscoviț... S-a apucat niște crampe, s'a dat jos de pe cheson, s'a trântit la pământ, s’a vârcolit, s’a închircit boi și a rămas acolo. Pe când regimentul se punea în mișcare l-am mai auzit văezându-se: „văleu, mămucuță”! I chema Ciobi Vasile și era un vlăjgan cât un brad, dintr’un sat de lângă Roman. Nu mai știu nimic de el. Probabil că... — Dar nici doctrii nu prea... Stau cu batistele la nas și... .— Nici n'au ce face. N’avem medicamente, ham fost pregătiți să înfruntăm holera. La toate ne-am gândit afară de holeră. E un dușman neprevăzut, și împotriva căreia n’avem ce face cu tunurile. — Se tot vorbea de niște injecții... Dar până vor trimite din țară... — Acum e prea târziu. Ne-am contaminat. infecțiile contra holerei trebuiau făcute în țară, înainte de plecare, cum au făcut bulgarii sau grecii. — Măi bulgarule — se adresa sublocotenentul(Aleman crâșmarului — „era tuca, bre”i) și-i arătă paharele deșarte. Aleman mai comandă un rând de raki. După întâlnirea de la Etropole, Râșca nu l-a mai revăzut pe fostul său camarad de promoție care era acum sublocotenentul Aleman. Armistițiul se prelungise. La Sofia se constituise un nou guvern care trebuia să trimită soli de pace la București unde toate statele 1) Pe bulgărește, vino încoace, bre. (Nota autorului). balcanice urmau să trimită delegați spre a ține sfat de împăciuire. Regele Ferdinand al Bulgariei telegrafiase regelui Carol al României implorând îndurare. Vodă Carol ordonase oprirea oștilor sale la Araba-Konak în câmpia Sofiei și în defileurile Starei Planina. Regimentul 8 de artilerie stătea de două săptămâni în defileul de la Etropole. — Ne întoarcem acasă? Zvonuri contradictorii. Și ploua mereu. Și mereu mureau soldații de holeră. Injecțiile despre care fusese vorbă s’au făcut în sfârșit, dar numai o singură dată căci nu mai era ser. Și au rămas ineficace deoarece odată și cu niciodată este tot una. „Ein mal ist kein mal”, zice neamțul. Iar după injecții au murit mai mulți! De câte ori vorbea cu doctorul Gutman, medicul regimentului și care, spre deosebire de alți medici, nu fugea de holerici nici nu ședea mereu cu batista la nas ca să nu înghită vibrioni, Râșcă îi spunea: — Injecțiile voastre, dragă doctore, sunt de prisos acum. Eu cred că mai bine scap de molimă fără injecție. In ziua injecției să știi că dispar. Intr’adevăr, în ziua aceea Râșcă, s’a făcut nevăzut. Disdimineață a eșit de subt cortul unde dormea cu alți camarazi și a luat-o prin drii Balcanului. Unde mergea cenu știa nici el. Abia pe la amează, după ceasuri de umblătură și de rătăcire a început să-l necăjească foamea și mai ales setea. De pe o culme, a zărit în fundul unei văi un sat împresurat de pădurile ce se țineau lanț. — Ce sat să fie? Habar n’avea. Dar s’a coborît într’acolo. Nici picior de soldat prin partea locului. Balcanii stăteau încremeniți ca’n vremile de pace. Când a ajuns de vale, în sat, a uitat și de foame și de ste... Toate casele erau însemnat cu câte o cruce. Toate erau pustii. Unele erau stropite cu var. Pe niște pancarte era scris: „pericol mare” sau „Holeră”. Râșcă simți un fior rece în spinare. — Bine-am mai nimerit-o... Tocmai când să dea înapoi, să fugă, auzi un glas. Glasul i se părea cunoscut... (Va urma) si *