Epoca, martie 1937 (nr. 2420-2445)

1937-03-02 / nr. 2420

No. 24203 Id Marti 2 Marile 193? REDACȚIA |8 AIMIIISTRAIli SUCURE9VS, PASAGIUXr MÚUáM ÜNTRAREA P8M 6ALSA VI®r@RIE® 1ICLI11 și IISIRflf Be­rate ®*« I» ad*tretis sU»n!stil«treie agentu­l* de p«bileitete Telefon: 3.82*11 Ziar al parfum­ului ceassmfor.­­ Flaidla anul 1881 «• HI­COL AI FILIPISCO Să începem! Profitorii Ori­ce exces produce reacțiune. Este foarte firesc deci, ca abuzurile politiciani­­lor să fi dat ființă la miș­cări extremiste. Omul care vede că de indată ce se instalează un nou guvern, bugetul sta­tului este dat pradă par­tidului, are dreptul să se revolte, indignarea co­lectivă — indignare ne- i prefăcută — îmbracă a­­p­r­o­a­p­e întotdeauna o formă violentă. Această stare de spirit este cea a legionarilor cari s’au angajat in Spa­nia. Nimic mai respectabil decât sentimentul lor. Când un curent începe să ia proporții, apar ca» realizatorii« Oare la ce folosește ex­periența? Curentul poate să aducă la cârmă pe idealiștii din ceasul întâi. Aceștia sunt naivi. Cum vor cârmui oameni mâ­nați numai de un ideal? „Ei“ cunosc politica. Trecerea prin toate par­tidele le-a dat o vastă ex­periența. „Ei” știu cum se fura și cum se constru­­esc palate. „Ei singuri pot împiedica pe alții să se dedea la asemenea a­­buzuri. De ce n'ar contri­bui prin tehnica lor să îm­piedice mișcarea de a de­genera? Iată-i și pe dânșii la lu­cru, a Un curent se alimentea­­ză prin propagandă. Tre­i buesc afișe, trebuesc zîa» [ re. Acestea nu se fac cu nici. „Ei” știu acest lucru. Idealiștii sunt săraci, iar „Ei” au pierdut o parte din banii as crisiți cu a­­tâta trudă. Cei mai mulți au speculat în timpul cri­zei și au pierdut. Datorită experienței lor s’a născut secția „simpa­tizanților”. Simpatizanții n­u au­ nici un fel de simpa­tie pentru mișcare. Cei mai mulți sunt îmbogățiți de război. Simpatizanții, simpati­zează de frică. Ei primesc fițuici amenințătoare pe hârtie de mătase. Ai putea crede la prima vedere că, sunt răvașe de plăcintă. De unde » Sunt condam­nări la moarte, •i­m * * • * * in sfârșit ultimul spri­jin le vine de la unele sa­loane bucureștene: „Ma ebére ils sont char­­manfs* Je vous ferai con» naitre le capiiaine”..» !!! Saloanele au avut in tot« I dea­una o pornire pentru politică. Ce mijloc încân­tător de a petrece timpul. După război multe saloa­ne din Paris erau com­u­­nizante. Salenarzii se află în treabă. Acum câte­va zile doamnă îmi explica doc­­­trina lor. La un moment dat mi-am îngăduit o în­trebare. Drept argument suprem frumoasa mea interlocu­toare scoate din gentuța de mătase un mic revol­ver în miniatură — proba­bil un viitor mărțișor — și îndreptându-i spre cele patru coifuri ale odăii strigă. Atunci! Fani, parti, pani, pami» După ce trecu prima clipă de mirare am răs­puns: „De ce nu la urma ur­melor!” ■ * « * S ** » . * „Anexele” compromit ori­ce mișcare. O compro­mit prin imoralitate, prin prostie, prin ridicol. Aș fi vrut să scriu câte­va rânduri despre moar­tea celor doi legionari că­zuți în Spania, despre cu­rajul acelor ce i-asi înso­țit. Aș fi făcut-o din tot sufletul. Ceva m’a oprit « „Cel­lalt»“. Puteau să-și închipue că o parcelă din admira­ția mea se restrânge și a­­supra lor, sau că mă tem de glonța­ lor. Față de apostolii unui crez — ori­care ar fi el, te descoperi — fața de pro­fitorii lui rămâi acoperit. GRIGORE FILIPESCU Discursul rostit eri de M. S. Regele la congresul agronomi­lor constitue mai mult decât o chemare. Ne aflăm în fața unei porunci. Auziți: „îndrăznesc în fața camarazilor agriculturori, să spun că este o rușine a țării noastre faptul că la hectar, noi suntem țara agricolă care pro­ducem cel mai puțin și de cea mai slabă calitate. Aci, între noi, avem dreptul și datoria de a spune adevărul”. Așa a glasuit M. S. Regele, iar ascultătorii erau chiar cei cari poartă în mare măsură răspunderea acestor situații. Dar citiți în întregime textul discursul Suveranului. Fiorul grijii străbate cuvântul șefului Statului dela început sfârșit, iar mustrarea până la pentru atât de lungi și vinovate întâr­zieri este așa de puternică în­cât nu se poate să nu fie măcar de-acum înainte altă activita­te de îndrumare a agriculturii. Porunca M. S. Regelui va fi ascultată, sub pedeapsă de eli­minare. Goarnele punerii în în­târziere au răsunat de multe ori și până azi, dar cei cari a­­veau răspunderea au rămas surzi. Am avut cel mult vagi începuturi repede uitate, iar cei cari ar fi voit să înceapă muncă sistematică și serioasă — puțini câți vor fi fost — n’au In ziua de 25 Februarie, preșe­dintele Beneș a oferit un dineu re­prezentanților armatei cehoslova­ce, ministrul apărării naționale, generali comandanți de ar­mată, o­­fițeri superiori și inferiori din toa­tă republica și din toate naționali­tățile. Cu acest prilej președintele republicii cehoslovace a ținut un discurs în care s-a ocupat despre starea armatei cehoslovace și des­pre realizările din anul trecut. Prin­tre altele domnul "Eduard Béich" a spus și următoarele: „Prezenta aci a comandanților superiori și reprezentanților mul­tor garnizoane din republică ne îndrituește, să privim înapoi, spre anul trecut, spre înfăptuirile la care am colaborat cu toții. Socot că trebue să fim satisfăcuți. S’a mun­cit liniștit, curajos și cu eforturi de fiecare zi, însă și cu conștiința responsabilității prin sacrificarea entuziasmului și dragostei față de această muncă. In acest an armata noastră s’a perfecționat și într’un ritm nereținut sporește înarmările și exercițiile militare. Armata pătrunsă de spiritul conștiinței na­­­ționale și e animată de o voință dârză de a apăra patria cu orice chin. Reorganizarea apărării naționa­le pe corpuri, întărirea forței o­­menești, pregătirile în vederea u­­nei rapide mobilizări, pregătirile de înarmare care lipseau până a­­cum, perfecționarea aviației, moto­rizarea, consolidarea ordinei de conducere a armatei, înmulțirea corpurilor ofițerești alături de le­gea pentru apărarea statului, pre­gătirile pentru apărarea aviației civile și pregătirea preregimentară toate acestea ne spun ce muncă uriașe am înfăptuit anul trecut. Domnule ministru, în ziua de 18 Decembrie, 1936 mi-a­ți trimis o scrisoare prin care îmi mulțumeau­ în numele armatei pentru munca mea din primul an de președinție. A fost desigur cea mai scumpă scrisoare din câte am­ primit, fiindcă venea din partea armatei. Nouile orânduiri ale armatei permit gene­ralului Syrovy ca cu experiențele sale să se pună desăvârșit în sluj­ba armatei pentru o cât mai bună perfecționare. Generalul Krejci conduce admirabil și cu multă ex­periență corpu­l care e creerul ar­matei. Mulțumirile mele se cuvi­ne de asemenea tuturor colabora-putut activa din lipsă de mij­loace și într’o atmosferă a­­proape paralizantă. Politicianismul a ucis toa­te elanurile. De-acum înainte însă, con­ducătorii care nu-și vor face datoria vor fi repede măturați de la locurile lor. Au auzit-o și conducătorii politici, au auzi­t-o și conducătorii agronomi. Căci acesta este înțelesul mai adânc al discursului M. S. Re­gelui Trebue să începem a pricepe că locul dee conducere nu este loc de huzur, ori de inovare pe hârtie în folosul zgomotului e­­lectoral. A conduce înseamnă a te de­vota intereselor obștești. „învățământul agricol nu are scopul de a produce agro­­nomi, ci de a produce agricul­tori”. A fost nevoit să spue M. S. Regele aceste cuvinte, chiar la congresul agronomilor, pen­tru a determina părăsirea dru­murilor de până azi. Și domnii agronomi vor în­țelege. Nimeni nu crede că se poate face într’o zi, ceea ce nu s’a fă­cut în două decenii Dar un program limitat de îndrumare și ridicare poate fi schițat și urmărit cu hotărîre de toți fac­torii răspunzători. Să începem S­­­torilor săi. Mai mult ca oricând insist acum asupra armoniei ce trebue să existe în colaborarea co­mandanților. Armata noastră tre­bue să fie o mașină care, începând cu comandantul suprem și termi­nând cu ultimul soldat, urmează sa funcționeze cu precizie și fără greșală, ca nici un alt organ ac­tiv din republică. Anul trecu­t, chestiunile militare au aflat toată înțelegerea cuveni­ta’1 ®­­ opiinie publică, in corpurile legiuitoare și au fost cercetate cu grije de către organele superioare constituționale. Guvernul nostru și consiliul superior al apărării statu­lui au soluționat multe probleme și au procurat armatei fondurile ne­cesare. Realitatea aceasta cere desigur tuturor ofițerilor și subofițerilor o serie de obligațiuni și în viața lor cetățenească. A fi bun comandant în luptă înseamnă să fii apti să conduci pe cei în subordine, să fii demn de sacrificiu și curaj, iar mai departe comandanții trebue să fie caractere tari cu o solidă educație morală pentru ca în timpul fapte­lor militare să se comporte ca oa­meni buni. In felul acesta ofițerul nostru trebue să fie un model și în viața civilă. Nu cer asceză în viață din contră bucuria vieții, sănătate deplină, însă demnitate omeneas­că, răpune, tărie de caracter și pace în toate. Comandanții de toate gradele să întrupeze camaraderia militară“. Iar mai departe președintele E­­duard Beneș a continuat: ,Am văzut armata adunată la câteva momente de sărbătoare și la defilări. Ne-am îngrijit ca popu­lația s’o cunoască și să aibă încre­dere într’însa. E vorba însă ca ea să fie cunoscută și peste hotare. Știți toți cât de greu se liniștește Europa după evenimentele revolu­ționare. Trăim în pace, însă cu cât înaintăm cu atât pacea e mai a­­menințată. Ca stat avem în Euro­pa o situație specială și o misiune de pace în lume. Prin democrația noastră suntem legați de pace, pentru menținerea căreia lucrăm cu toți“. In continuare președintele republicii cehoslovace a amintit de primejdiile cpre amenință pacea și de necesitatea de a ridica armata cehoslovcă la nivelul armatelor europene. Armata cehoslovacă t Legea organizării muncii Discursul rostit de d. N. Miclescu in ședința de Vineri a Senatul. D-te președinte, am să fiu dinpotrivă. Și admit, sunt dator foarte scurt. Eu cred că atunci să admit până la proba contrară când urmărești un scop pe ca­­re-l crezi bun, trebuie să-l ur­mărești pe față, și cu curaj, să nu-1 ascunzi, să nu-1 maschezi, mai cu seamă când ești Stat, când ești Guvern. D-lor senatori, legea aceasta se ocupă de organizarea muncii în comun și rezervă această or­ganizare, exclusiv Statului. In expunerea de motive se vorbește de educațiunea tinere­tului, se vorbește de execuțiunea unor lucrări de interes obștesc, dar nu se spune nici un cuvânt de adevăratul scop al acestei legi. Căci adevăratul scop al a­­cestei legi sau în orice caz principalul scop al acestei legi nu este nici educația tineretului nici execuția unei lucrări de in­teres obștesc. Adevăratul scop al acestei legi este păstrarea ordi­nei publice, această lege are în vedere numai ordinea publică și dacă este așa, pentru ce să ascun­­deți scopul legei când știut este că datoria principală a unei gu­vernări, a oricărei guvernări și prima menire a unui guvern este paza ordinei publice. D-lor senatori, munca în co­mun a fost organizată și utiliza­tă in așa zise tabere de muncă, de o grupare politică, anume de fosta Gardă de fier, care după ce a fost desființată și-a conti­nuat activitatea sub alt nume. Munca in comun, pentru inte­resul obștesc, d-lor senatori, nu are nimic subversiv in ea însăși, că în aceste tabere de muncă nu s’a făcut propagandă de răsvră­­tire contra Statului, că nu se ur­zeau comploturi contra Statului. Dar nu este mai puțin adevărat, șî nimeni nu poate contesta lu­crul acesta, căci nici membri a­­cestei grupări nu au contestat,­ că gruparea aceasta politică s’a­­ pus fățiș dela început deasupra­­ Statului și de-asupra legilor țării , pentru că a declarat rituos, că­­ numai ea reprezintă adevăratele­ interese ale țării și prin urmare , le apără chiar și contra Statului. Și ca consecință a acestei con­cepții, această grupare s’a sub­stituit Statului in atribuțiunile lui, chiar în acele atribuțiuni, care sunt prin esența lor ale Sta­tului și numai ale Statului. S’a substituit Statului în dreptul pe care-l are Statul, pe care nu-l poate avea decât Statul, de a dis­tribui justiția, atunci când prin organizările ei proprii a judecat și a condamnat. S’a substituit Statului, în dreptul pe care-l are Statul, și numai Statul, de a sancționa prin puterea coerci­tivă al cărei depozitar este el și nu trebue să fie decât el, atunci când a executat sentințe și chiar sentințe de moarte. S’a substituit Statului în atri­­buțiunea care este prin esența ei a Statului, de a reprezenta in­teresele mari ale neamului ace­stuia prin organele lui superioa­ Și atunci, dacă lucrurile sunt așa este firesc ca guvernul să sa aibă grije ca să împiedice ca a­­semenea grupări să se poată în­tări. Chiar admițând că în aceste Ut. scuipi­tora. infera nea se moaca si puterea nea ie istire. malac Mp«® CÂRDURI DESCĂTUȘATE Spaima de bătrânețe In cartea: Viața minunată a lu An­ton Panm, citesc nu fără­ mirare ur­mătoarele rânduri: „Ceea ce deosi­­bește viața lui Anton Pann de alte vieți e nebuneasca lui spaimă de bătrânețea cea urită ca o vreme rea”. Trebue să fie tineri cei doui au­tori ai acestei cărți, de vreme ce le trece prin gând, că în chip deosebit bietul Anton Pann era, la bătrânețe, chinuit de o nebunească spaimă a bătrâneții. Trebue să nu fie încă a­­junși la vârsta de 45 de ani acești două autori, pentru ca să-și închipue că ea nu știe, nu poate să știe, ce, își avea „gândirea ofilită de o a­­mară tristețe”. Este desigur spre binele tinereții, că ea nu se știe, nu poate să știe, cum, fără să vrea, omul se simte, după vârsta de 50 de ani, aplecat în spre apăsătorul gând, că în curând pământul îl va avea. Este desigur o mare binefacere a Creatorului, că tânărului cu neputință îi este să pre­­vadă și să presimtă durerile stărui­toare ce îi vor cuprinde sufletul indată la ivirea, părului alb, chip,­ și dacă trupul ii va rămâne încă neatins de gârbovire sau de boa­lă. u este de obicei cu greu omu­lui să înțeleagă și să tălmăcească stă­rile sufletești, prin care el încă nu a trecut. Dar nu încape îndoială, că foarte cu anevoință ne este nouă să deslușim de mai nainte, cam cum ne va fi, din punctul de vedere sufle­tesc, și cam­ ne vom simți, când n­e­­înduplecabila bătrânețe ne va îm­presura. De aci vine desigur și acea porni­re a tânărului de a trece nepăsător pe lângă gemetele și durerile chiar ale celor mai apropiate ale sale ru­de. Arareori moartea părinților săi îl zgudue pe gn­om la vârsta de 25 de ani. Arareori tresăririi la trecerea u­­nui cortegiu funebru, până­­ ce sun­tem încă în preajma vârstei de 40 de ani. Cu adâncă nepăsare ne scoa­tem mașinal pălăria, și cu totul cu­fundați în gândurile și interesele noastre, ne vedem apoi de drum. A­­vem chiar până la 40 de anii, cuvin­te nespus de nemilostive față de fiin­țele ce ar trebui să ne fie scumpe. Așa de exemplu când auzim că vre­un­ om de 55-60 a murit, — noi fără să ne gândim prea mult, exclamăm. Apoi, era și bătrân ! — Nici nu ne trece prin minte, că părinții noștri, cari sunt de față,­­s’ar putea mâhni, că și pe dânșii, având cu doar-trei ani peste 60, îi socotim bani de dus la cimitir. Câtă necuviință, Dumne­zeule, și câtă sângeroasă grosolănie izvorăște din această nedestoinicie de a putea, și la tinerețe, să între­vezi neajunsurile cumplite ale vâr­stei celei înconjurate numai de frun­zele veștede ale toamnei ! Abia după 45 de ani pe­ om încep să-l intereseze cu adevărat îngropă­rile celor din jurul său. Și mai ales după 50 de ani, el, luând în mână zia­rul Universul, alt gând nu are mai întâi decât să-și pironească privi­­rea-i neliniștită pe coloanele, care zilnic sunt pline cu anunțuri mor­tuare. I- este celui bătrân mintea veșnic pornită să se informeze asu­pra cauzelor, care i-au adus cută­­râia sau cutăruia moartea,­­ și să se arate îndurerat la dispariția ori­cărui semen al său. Căci el, pe sine se plânge și se compătimește mai înainte. Așa, de exemplu pe cel de 60 de ani îl auzi exclamând la moartea unuia de 70 de ani. Păcat de el, căci nu era bătrân! îar cel de 70 de ani șoptește cu amar la în­groparea unuia de 80— 80 de ani­. Putea să mai trăiască, sărmanul! Un mare istoric, vorbind de Lu­dovic al XIV, vrea să ne încredin­țeze, că acest mare suveran ar fi fost lipsit de sentimentele omenești cele mai de căpetenie. Și el se înte­meia pe faptul, că regele Ludovic al XIV, având vârsta, de 20 de ani, ar fi eșit prea neîndurerat și chiar prea voios din camera, unde primul, său , ministru "și ocrotitorul "său­," cardinalul Mazarin, se, chinuia ’pe patul de moarte. Iar eu îmi iau voia să spun, că nu­­ numai' Ludovic T al XIV ci mai­ toți tinerii Să vârăța ,de­ 20­ de­ ani, foarte puțin, impresipniați sunt la vederea, chiar a părinților lor, luptându-se cu moartea, și dȘA?, du-și sufletul. Și iarăș cred, că nu numai Anton Pann, ci "îndeobște" toți cei " ajunși la vârsta de­ 581~60­ de ani, nu pot, orice ar face, să-și scoată gândul de sub jugul spaimei de bătrânețe. Așa că unii, în afară de Emile Faguet, au­­ încercat în zadar să susțină, că și ninsoarea anilor îi poate aduce omului oarecari compensații încu­rajatoare. •­­ • • .. . Banii Răsfîai ® ®» (Continuarea în pagina a IlI-a) Dela granița de Vest! - Nesocotirea graiului românesc - lata și câte ceva dinspre granița de vest a țării. — dela Arad. _ Mă surprinde că și aici unii Români în­țeleg să vorbiască ungurește, după cum alți frați Români vorbesc, mus­­călește prin unele orașe și târguri ale Basarabiei. Și nu vorbesc ungurește sau mus­­călește, pentru că nu s’ar înțelege cu minoritarii; — Doamne fereș­te!. Doar minoritarii, — Sașii și Ungurii, — îți răspund bucuros și apoximativ corect românește, da­că, bineînțeles, le vorbești româ­nește. , , , , , Dar se întâmplă, ce sa întâmplat în văzul și auzul meu într’un restau­rant la Arad. Un tânăr avocat român a luat-o, mai întâi, cu chelnerul ungur, pe românește. Ungurul i-a răspuns tot așa de neaoș românește, cum grăia și el. De la o vreme avocatul a dat-o pe ungurește­ — firește chelnerul i-a răspuns în ungurește și așa au ținut-o toată vremea, în limba un­gurească. De ce i-a plăcut domnu­lui avocat român, să vorbească un­gurește (?), eu nu prea pricep!. Sau, — pricep într’un singur fel, — anu­me că omului îi este dragă acea lim­bă! — Altă explicare nu-i! Dacă așa este­ — să-i fie rușine, tânărului a­vocat, pentru că își nesocotește gra­iul neamului său! Veacuri dearândul Românii din Transilvania au dus luptă cruntă pentru păstrarea graiului românesc. Cu atâta cerbicie luptau ei pentru graiul lor, încât învățatul istoric i­­talian Bonfili scria, cu patru sute de ani în urmă, astfel, despre noi: — „Așa s’au sbuciumat Românii, încât îți pare ca s’au luptat mai mult pentru limbă, decât pentru via­ță“. — Această limbă românească a susținut viața fraților de peste munți. In legătură cu acest adevăr, d. profesor N. Iorga a scris astfel (Lupta pentru limba românească, București 1906): — „Dacă strămo­șii noștri au luptat pe acest pământ, dacă ei au muncit, au suferit, au gândit și au visat pe acest pământ, nu-i nici unul din visurile lor, nu-i nici una din muncile lor cele grele, nu-i nimic din gloria și din suferin­ța lor, care să nu fi lăsat o urmă neștearsă în limbă“. Tânărul avocat român din Arad, a știut aceasta? Dacă a știut, încă odată sic: „Să-i fie rușine“! Dacă n’a știut, apoi „să ia la cunoștință“, — cel puțin acum! N. D. P.-ZOIȚA i Erumul spre Berlin PARIS, 28. (Radar). —"Agenția Havas transmite: ■ „Le Petit Journal" publică o de­clarație a d-lui Jrodza, președintel­­­e consiliului cehoslovac: „Cehoslovacia a fost totdeauna și continuă a fi gata a face cele mai mari sforțări pentru a ajunge­ la normalizarea relațiilor ei cu Ger­mania. Dar ,calea spre Berlin trece prietr’o Fm­­in** D. MILAN HODZA­Tă. Germanii au pretins că aceasta înseamnă a practica o politică de încercuire. Afirmația aceasta este greșită. Departe de a constitui un obstacol la apropierea cu Germa­nia, acordul dintre țările mici o u­­ș­urează. Condițiile psihologice sunt reali­zate, căci o putere mică va ezita totdeauna a încheia cu o mare pu­tere un­ acord care ar risca să duca la o vasalitate, dacă­­ acea putere nu ar fi sprijinită de egalii ei“. Colaboratorul lui „Petit Journal" a mai obținut și următorul inter­view : — Ce credeți despre restaura­rea Habsburgilor ? — Stabilizarea Europei Centrale cere ca toți să se abțină dela ini­țiative de acest fel. — Este adevărat că intenționați să încheiați un acord particular cu Germania ? — Aranjamentul cu Germania va fi cu atât mai durabil cu cât va fi încadrat într’o organizație generală a păcii. După recentele evenimente din Londra — rem­arcarea britani­că—putem privi cu încredere șan­sele unei reglementări europene» wasamM In Rom­ânia, aplicarea științei agri­cole pe teren s-a făcut în trecut la in­stituțiile agricole de stat ca: ferme, școli, pepiniere, instituții zootehnice și obștiile de arendare. In afară de obștiile de arendare, celelalte instituții au influențat prea puțin asupra păturii țărănești; ele au folosit, însă, întrucâtva proprietari­lor mari, mai îndemnați spre pro­ gres și, cu toate că tot țăranii le lu­crau moșiile, ei n’au prins aproape deloc, sau prea puțin, din bunele obi­ceiuri plugărești ale acestora. Foarte multe cauze au contribuit la această stare de lucruri. Intre ele o pricină stă în ceea ce a gândit și gândește țăranul despre­ învățătura splugărească; o altă pricină, tot atât­­ de importantă, ar fi lipsa legăturilor sufletești dintre sat și proprietari, care poate fi și o cauză că sătenii nu­­ s’au îndreptat către învățăturile agr­­­icole. Astăzi, după înfăptuirea reformei agrare, Ministerul Agriculturii își în­dreaptă privirea către ridicarea agri­culturii țărănești și cară să-și desă­vârșească elementele necesare pen­tru această acțiune, începutul îl văd în organizarea cursurilor de perfecționare, cari s’au ținut și se țin anual în toată țara, in diferite centre, cu agronomii din ser­viciile și Camerele agricole județene,­­ instituții­­ menite să iacă educația profesională a plugarilor. Asistența agronomică sau, mai bine zis, ajutorul agricol pe care sta­tul urmărește să-l dea populațiunei rurale, este preocuparea agronomi­lor de azi încolo. Aceasta spre depli­na lor mulțumire că, în sfârșit, vor scăpa de rolul lor sterp de pană azi, limitat la îndeplinirea unor rosturi administrative. Acest ajutor din partea Statului, eu îl socotesc, in primul rând în inte­resul lui și apoi în interesul fiecărui sătean ia parte, pentrucă într’o țară de mici plugari, fiecare gospodărie mică agricolă trebue să contribuie la bunăstare economică a statului în­treg, și aceasta nu va fi decât atunci când fiecare gospodărie agricolă va fi izvor de bunăstare pentru plugar. Nevoile pe care pîugăria româ­nească le simte astăzi, au fost sim­țite, la timpul lor și de pîugăria al­tor țări, Bulgaria, Italia, Germania, etc. Dar peste tot ele au fost învinse, prin folosirea mijloacelor științifice, cu ajutorul oamenilor cu cultură spe­cială, al agronomilor, fără care nu este cu putință progresul in agricul­tură. De azi înainte preocuparea agrono­milor trebue să fie îndrumarea și e­­ducarea plugarilor.­­Va fi o preocupare în calea căreia se vor ivi piedici mari, pentru că ță­ranul pricepe greu ce are Învățătura cu Omul, pentru că el confundă foloa­sele învățăturii cu acelea ale intrării în bugetul statului, pentru că el con­sideră drept muncă chinuitoare prac­ticarea agriculturii și crede că daca învață carte trebue să scape de ea, in fine, pentru că el n’a auzit în ul­timii douăzeci de ani decât vorbe rele despre agronom. Și le-a auzit de la toți fruntașii satului (preot, învă­țător, primar), dela toți oamenii po­litici, cari i-au cerut votul. In sfârșit el nu a văzut pedepse aplicate cu se­veritate, celor ce s’au făcut vinovați de vreo incorectitudine. Cu toate ace­­stea,­ugarii noștri au nevoie de con­­­­ducătorii naturali ai agriculturii,, de­i agronomi. Dar și agronomilor le revine dato­ria să dovedească că sunt trebuitori și folositori. Sunt datori să insufle tuturor respect și să lase urm­e de pricepere a rostului și a profesiune­­lor. Rolul agronomului trebuie să fie potrivit cu structura agrară de azi și cu organizarea agronomică de stat, deci, cu rostul ce va îndeplini în a­­ceastă organizare. Structura agrară de azi este aceia de mică proprietate. Prin urmare, oricum ar fi întocmită organizația agronomică, ea va trebui să aibă in vedere proprietatea mică. La aceasta este chemat agronomul nostru. El are de înfăptuit organiza­rea gospodăriilor micilor plugari, în vederea perfecționărei metodelor și mijloacelor de lucru, folosite de ace­știa în practicarea agriculturii. Agronomul îndrumător va trebui să creieze, în fiecare sătean plugar un spirit nou și o pricepere nouă, pentru că în structura agrară de as­tăzi el are de a face cu gospodari in­dependenți, care le conduc gospodă­riile agricole după propria lor voin­ță, legată și de puterea de pricepere și de bună înțelegere a fiecăruia. Agronomul va trebui să facă pe ță­ran să capete încredere in puterile lui proprii; să-l facă a-i asculta po­vețele; să-l convingă că astăzi se cere a da pământului o mai bună fo­losire; că trebuie și poate să scoată din el o recoltă întreită, dacă va îm­plini toate regulele de bună lucrare; să-l convingă că în loc de vite multe și rele va trebui să țină mai puține dar mai bine îngrijite și va avea mai multe foloase; să-i facă socotelile muncii lui, în diferitele ramuri ale agriculturii, pe care le întreprinde și­­ să-i atragă atenția asupra risipei de­­ timp ce o face; să-i dovedească fo­loasele pe care le va avea din prac­ticarea ramurilor agriculturii: creș­terea păsărilor, a albinelor, a viermi­lor de mătase, a pomilor roditori, a legumelor, etc. Cu un cuvânt agronomul trebuie să înrâurească asupra voinței și pri­ceperii «ospodarului, pentru a-i în­druma pe» >âile cele mai bune de a-și gospodări pământul și casa. Stabilirea legăturei sufletești intre agronom și sătean este hotăritoare in reușita acțiunei agronomului. Observați cum au pierit și vor mai pieri — acete instituții de stat, școli de agricultură, ferme ori pepiniere, din pricina personalului lor de con­ducere, care s’a sfiit să vină în atin­gere cu satul în care trăesc și care nu s’a trudit să convingă pe sătean de ceea ce poate face el singur. A doua verigă care hotărăște reu­șita acțiunei agronomilor, este asigu­rarea colaborării celor trei conducă­tori ai satului: preotul, învățătorul și primarul. Agronomul va trebui să lu­creze mână in mână cu ei, pentru a­­tragerea sătenilor către cunoașterea învățăturilor agricole și foloasele lor, după care va urma aplicarea lor. Este în firea sătenilor atunci când aud ceva nou, să fie neîncreză­tori, dar în acelaș timp li se stârnește curiozitatea și pornesc către preot, învățător sau primar, de la care cer lămuriri. Dacă aceștia sunt contra a­­gronomului, toată truda lui va fi za­darnică. Un agronom rău văzut de fruntașii satului, va fi rău văzut și de săteni. Cum va reuși agronomul să câștige simpatia fruntașilor, este lesne price mit. Câteva sfaturi bune, datat în gospodăria fiecăruia și câteva a­­plicațiuni practice, făcute aci de mâna agronomului, cu rezultat bun, este de ajuns pentru a-i câștiga sim­patia.­­­­Dacă agronomul caută să se men­țină la un nivel cultural superior — fără a face caz de aceasta și fără a fi îngâmfat — și dacă ia parte la toate acțiunile bune ale satului, alături de fruntași, va spori simpatia pe care fiecare agronom este dator să o câș­tige, pentru că trebuie s-o aibă. Iată două puncte de bază în acțiu­nea agronomului, care au o impor­tanță mult mai mare decât întocmi­­rea unui plan de lucru înjghebat cu pricepere, dar care nu putea fi apli­cat fără îndeplinirea acestora. EMIL­A, COCID î i CRONICA AGRICOLA Punctele de bază in acțiunea agronomică pe­nirs îndrumarea plugarilor

Next