Epoca, noiembrie 1937 (nr. 2620-2644)

1937-11-02 / nr. 2620

No. & 2 Lei REDACȚIA Șl ADMINISTRAȚIA BUCUREȘTI, PASAGIUL ROMÂN (INTRAREA PRIN CALEA VICTORIEI) RECLAME si INSERȚII Se primesc la administrația ziarului ți la toata agențiile de publicitate Telefon: 3.82.11 Director: GRIGORE N. FILIPESCU Ziar al partidului conservator. Fondat în anul 1885 de NICOLAE hLIPESCU ® IoASOCIAȚjfJj^ift* glB[I] Marți 2 Noembrie 1937 Aleger neil Un ziar anunța că alegerile generale vor avea loc între 9 și 14 Decembrie.... Alegeri deci!... Ce nu cuprinde acest cuvânt pe care o ritmică șchioapă îl actualizează din vreme în vreme!... Alegerile generale care se anunță îmi evoacă mai întâi o vreme mohorâtă de iarnă. Șiruri lungi de săteni în sumane și cojoace, cu căciula trasă peste urechi, cu opincile grele de noroi, cu mustățile căzute de umezeală, așteptând cu resemnare la marginea șoselei... Un local de vot într’o școală primară, cu o sobă de fier duduind înroșită în mijlocul încăperei cu tablouri intuitive pe pereți, cu boxele de votare de lemn de brad aliniate dealungul pe stânga și pe dreapta sălii. In fund în spatele unei mese lungi rechiziționată de la cârciumă, judecătorul, obosit, plictisit, făcând gesturi mecanice, și repetând de o mie de ori aceiași formulă, grefierul înconjurat de peceți și buletine electorale, iar delegații candidaților cu cocor de un piept învrăjbiți, plini de speranțe, sau îngrijorați. Și cârdurile de săteni, câte opt, câte zece, câte doisprezece, între jandarmii de la ușe, pătrunzând învălmășiți în localul misterului electoral. Dar operațiunile prealabile, campania electorală?.... Afișe verzi, roșii, albe, galbene, mari și mici, cu liste de candidați sau simple invitațiuni laconice. Automobile cutreerând satele, întruniri prin curțile oamenilor sau in curtea cârciumii, jalbele nenumărate ale sătenilor, „lasă măineică că dacă nu ți-oi face eu, nu ți-o face nimeni!”, semnele electorale lipite pe garduri, pe stâlpi de telegraf, pe pereții școalei, discursurile răgușite, gesturile largi, promisiunile solemne...... Dar cheltuielile!... Banii stăpânirii risipiți pe jumătate în propagandă pentru afișe, întruniri, automobile, etc., pe jumătate strecurați în buzunarele agenților. Banii stăpânirii cheltuiți cu amenajarea localurilor de vot, cu transportul magistraților, cu mesele din ziua alegerilor. Atâtea zeci de milioane topite în volbura aceasta. Dar patima, corupțiunea, ura generalizată deslănțuită, exasperată. Ura care merge până la brutalitate și trece uneori în domeniul patologic al crimei. Toate aceste lucruri se vor deslănțui între 9 și 14 Decembrie, fiindcă nimic nu poate naște fără de durere. Toate aceste lucruri vor fi reînviate între 9 și 14 Decembrie pentru ca patima care va înflori atunci ca floarea roșie de muscată să-și continue cariera ei verbală în parlamentul cel nou cu răbufneli intermitente de trivialitate în care agentura electorală își va regăsi accentele... In cadrul conjuncturei generale va fi luat guvernul actual câteva măsuri utile, va fi realizat și el ceva, lucrul cel mai de seamă pe care l-a realizat, a fost însă faptul de a fi guvernat patru ani plini, faptul de a fi lărgit spațiul alegerilor generale până la limita lui constituțională. La întrebarea stereotipă opozantului nelămurit „ce ați făcut in acești patru ani de luare?”, un guvernamental care nu va voi să se gargarisească cu sonorități va putea deci răspunde cu Fouché: „am trăit!” și răspunsul lui va fi fără de replică. Ce util ar fi pentru orientala noastră patimă politică ca și noul parlament să se nască sub auspiciile unei aceiași longevități. Și știți care este secretul ei?... Provizoratul! Să se anunțe, să se știe, să creadă lumea în provizoratul viitoarei formațiuni. ANTEU Au drept la viață omenească ...și acei, cari, cu brațele și piepturile lor au împins granițele țării la Nistru și Tisa. D. Prim ministru, născut și crescut în cântecul privighetorilor, în doina frunzelor codrului din Gorj a cântat frumos, ca de obiceiu, ca bun român la Oradea: „să încingem hotarele țării cu zid de fer și beton, ca dușmanul să se sfarme, dând piept cu dânsul”. D. Prim ministru care a căpătat gradul de Lt.-colonel, o fi știind că la Mărăști, Mărășești, Oituz — hordele dușmanilor, — nu de beton și fer au dat, ci de făpturile noastre s’au prăbușit. Sculele cele mai automate, tot au nevoie de măcar de un deget, ca să le pună în funcție. Și acel deget trebuie să fie al unui braț și trup sănătos. Să se ia aminte la următoarele cifre oficiale, ale buletinului demografic, condus cu destoinicie de d-l ár. Sabin Mănuilă și care este oglinda fidelă, a traiului bun ce-i duc târgoveții. In 1932 sporul general al orășenilor a fost de 11992 suflete la aproape 3 milioane jumătate locuitori cât numără orășenii. In 1933 sporul a fost de 12.644. Acești ani sunt ultimii din seria anilor cu câștig ușor, când bugetele statului au fost între 21-29 miliarde. In 1934 sporul de populație scade la 10564, în 1935 la 5117, iar în 1936 sporul a fost de 7051, deci 9673 sporul mediu anual al orășenilor pe o Municipiile între anii 1933-1937 au avut 115.148 născuți, 108.334 morți, deci un spor 6814 (!) pe 4 ani, — adică 1703 pe an!! Bucureștii — creerul și inima țării — fabrică de celebrități și milionari, a avut în 1935, 13073 născuți, 11441 morți, chei un spor(!) de 1632 la aproape 700.000 locuitori. Cine e mulțumit să ridice degetul. — Care e pricina? — Scumpetea, specula milionarilor cartelați, toleranța, biruri, taxe, cărămizi. Da, cărămizi. Iată ce scrie d-na Margareta Nicolau în „Dimineața”: Murind în Capitală un copil al locuitorului V. Căpraru ca să obțină actele necesare a trebuit să ia cărămizi. Nu cărămizi ca să boltească mormântul, ci cărămizi de hârtie, la 5 lei bucata, preț fix. Curat vorba „dela vii și dela morți”! Mai povestește d-na Nicolau și alte frumuseți... de necrezut, a mâncat lupul omenia. Și dacă cifrele de mai sus — nu sunt convingătoare — mai iată și altele de traiul fericit al Bucureștenilor cu bulevarde de sute și sute de milioane etc. In Septembrie 1936 sporul Bucureștenilor a fost de 245 inși, în Octombrie 186, în Noembrie 234, în Decembrie 35 inși (!). Iată cum a început Bucureștiul și anul 1937: In Ianuarie s'au născut 1229, au murit 1056 deci un spor de 173 la, aproape 700.000 locuitori și probabil că și lunile următoare n’au fost mai bune. Ce e de făcuți Hârtie strică destul ziarele. Cei ghiftuiți râd de noi. Cel mult, ocazie de format comisiuni și de încasat diurne. Atunci?! Să ne întrunim cu femei și copii și cu slugi plecate să cerem cuviincios — pâine celor cari au pâinea și cuțitul — hățurile și biciul în mână; ca mâine să fie cine să apere hotarele câștigate cu prețul a 800.000 suflete și să apărăm averile stăpânilor. Iată prețuri de alimente: 2.20—2.50 un ou; 10—12 lei apă cu lapte; 5 lei kgr. cartofi; 6 lei ceapa; 6 lei morcovii; 26 lei kgr. oase cu carne de vacă, 46 lei kgf. de vițel etc. etc. Acestea sunt prețurile din Calea Moșilor. A călcat vreodată picior de mărire pentru a controla? De lemne, de încălțăminte, de îmbrăcăminte, taxe școlare, de taxe judiciare benevole obligatorii (!) etc. nu mai vorbim. Ce va fi când va da omătul? A preveni înseamnă a gospodării. Să se gândească măririle și ai sărăcimea, pe umerii căreia s’au ridicat și mâine va cere din nou voturile. Să poftească! DR. ALEX. MANOLESCU Un raid al aviației americane WASHINGTON, 31. (Rador). Corespondentul agenției D.N.B. e informat că ministerul marinei pregătește un raid a 14 avioane în zona canalului Panama și a altor 12 hidroavioane în insulele Hawai. Aceste aparate vor rămâne acolo pentru a înlocui pe cele mai vechi. ❖ INTRE FOȘTI PRIETENI Am citit pe larg dezbaterile procesului politic de la Lyon. Rar am avut o impresie mai penibilă. Ce să nu scrie „L’Humanité” și „Le Populaire” după asemenea exibiții? Cititorii noștri știu despre ce e vorba: In urma unor indiscreții comise de d. Tardieu, d. Pozzo di Borgo a declarat că colonelul La Roque a primit subvenții din partea mai multor miniștri de interne. Atitudinea colonelului pare să confirme toate afirmațiunile d-lui Pozzo di Borgo. Așadar instrumentul politic făurit pentru a protesta contra așa zisului putregai întreținut de toate guvernele din Franța protestează pe de o parte și încasată pe de alta. Din darea de seamă amănunțită a dezbaterilor de la Lyon reese că după d. Tardieu alte personalități politice ca d. Laval și Marchandeau (radical-socialist) au contribuit și ele la alimentarea fondurilor „Crucilor de foc". Gradul de independență a acestor legionari, este ușor de măsurat recitind discursul d-lui Ybarnegaray în faimoasa ședință a Camerii din Noemb. 1935. Guvernul Notorise să dezarmeze gărzile. D. Ybarnegaray în numele lor interpelează guvernul. Camera era tixită. Lumea se aștepta la dezbateri sălbatice, când oratorul declară în numele „Crucilor de foc” că pentru a inlesni unirea tuturor francezilor, se spune hotărârii ministeriale. Majoritatea celor prezenți au avut impresia că discursul fusese dictat de însăși primul ministru. Procesul de la Lyon explică multe. Când ai pretenția să reformezi moravurile unei țări, nu trebue să depinzi de nimeni. Orice echivoc compromite o asemenea mișcare. Prezenta unui traficant tricolor, chiar sub forma discretă a le „Abzierbilder” care apare sau dispare după nevoi, discretizează și pe oamenii curați, stăpâniți de o convingere. Dar ce să zicem de de Tardieu? Iată un prim ministru care a întrebuințat banii statului pentru a întreține o mișcare politică ce înlesnea cârmuirea sa. Intr’o bună dimineață se supără pe fostul său prieten și proclamă sus și tare că a dat bani din fondurile secrete colonelului La Roque. Se prezintă în fața justiției și declară că mobilul generozității sale a fost stârpirea comunismului. Cate nu explică această miraculoasă lozincă. Fără îndoială că d. Manoilescu a primit faimoasele cadouri de grija comunismului. Politica, așa cum se practică, scuză multe turpitudini. Dar să apari în public și să povestești că ai subvenționat cu banii Statului o acțiune extralegală este un lucru nemaiauzit până astăzi în analele politice ale oricărei țări. D. Tardieu nu s'a mulțumit cu atât. A pus în cauză și pe d. Laval. Acesta a refuzat să dea vreo explicație, având altă concepție a îndatoririlor unui fost ministru. Lecția este desigur usturătoare. Ultimele alegeri cantonate au dovedit că opinia publică din Franța oscilează spre centru. Nimic mai firesc. O reacțiune brutală nu poate să se producă în favoarea grupărilor așa zise de extremă dreaptă, care în loc să se unească se sfâșie între ele. GRIGORE FILIPESCU NU „DEBLOCARE“ CI SELECȚIONARE ” ____________________________ _ Să evităm un act de curaj, unei măsuri necesare, povârnișul demagogiei. întinerirea cadrelor are în oștire — o altă justificare și un alt interes. De aici însă și până la demagogia care propovăduește o aiurită „deblocare” a tuturor administrațiilor, un fel de asalt concentrat împotriva vârstei și experienței, un „scoalăte să mă pun” general, — e o prăpastie care trebue semnalată și o alunecare care trebue stăvilită. Să „deblocăm” învățământul, să „deblocăm” justiția, să „deblocăm” administrația devine un strigăt de raliere a unui arivizm pripit. Fiecare student căzut la exa ȘTIRI ARTISTICE Gazeta Tribunalelor No. 10 anul XVII-lea din 20 Oct.ia apărut sub conducerea d-lui avocat George Cotescu, cu un bogat Sumar, unde semnalăm un remarcabil articol asupra ilustrului Henri Capitant, datorit cunoscutului scriitor și avocat Ion V. T. Stănescu. Colaborează și d-nii: Const. Prodan, consilier la Curtea de apel din București, Ion C. Dogaru, dr. Ion I. Lazăr, Elias Grunberg-Iași, Patriciu Popescu, av. George Duca, iar regretatul consilier Nicolae Pancu, dispărut acum câteva zile are un articol. Ce a mai rămas din legile Ministrului Toma Stelian. Jurisprudențe, index legislativ, recenzii și interesante informații sunt complectate de desene de Trăilă. Redacția și administrația. 85, str. Popa Tatu. Joi 4 Noembrie, ora 11 a. m. în sala Dalles are loc vernisajul expoziției d-rei Elena Vavilyna, de pictură, desen și aquarellă. Această interesantă expozițiune de frumos va fi deschisă până la 31 cmt. men s’ar dori profesor universitar și nenumărați sunt judecătorii de ocol cari se simt pregătiți pentru fotoliile Curții de Casație. Dat fiind că, în România statistica stabilește pentru un tată cel puțin trei copii, fiecare generație e sacrificată de mai înainte dacă problema se pune pe terenul votului majorității. Sunt poate lucruri cari se înțeleg mai repede la douăzeci de ani decât la orice altă vârstă , dar sunt totodată lucruri esențiale care nu se înțeleg deloc înainte de cincizeci de ani. O națiune care vrea să trăiască trebuie desigur să încadreze și să valorifice dinamizmul generației sale tinere, dar o națiune care nu vrea să-și riște ființa trebuie în acelaș timp să păstreze până la ultima clipă la posturile de comandă frâna echipelor încărunțite. Până și triburile cari selecționează pe africane bătrânii sortiți frigării prin puterea lor de cățărare într’un pom pe care îl zgâlțâie tineretul, evită regilor, înțelepților și vrăjitorilor sancțiunile unui asemenea tratament. Instinctul lor de conservare le arată că „deblocarea” cadrelor se mărginește la un punct de echilibru în care intelectualul trecut de limita de vârstă ar da prea puțină friptură dacă s-ar pierde prea multă materie cerebrală pentru ca sacrificarea lui să mai fie utilă colectivității. Fără demagogie, problema se pune astfel: a asigura serviciilor publice, a asigura țării, maximul de competință și maximul de randament. Nu are ce căuta. In rezolvarea acestei probleme, milostenia pentru cei bătrâni, dar n’are ce căuta nici nerăbdarea celor tineri. Nu e vorba de „deblocare” ; e vorba de SELECȚIONARE. COSTIN G. STURDZA Expoziții Probleme muncitorești etorie posibile Jurisdicția profesională, înfiiințată în anul 1933 prin creiarea judecătoriilor de muncă, și-a trecut cu succes examenul de vitalitate. In cei patru ani de existență ele și-au justificat în mod suficient rostul lor de păstrătoare a echilibrului social. Lotul de procese soluționate în acest timp a avut drept consecință creiarea unei noui mentalități în rândurile patronilor și ale salariaților.De unde introducerea acestor instanțe speciale a născut la început falsa concepție că ele sunt o justiție de clasă, creiată numai pentru a promova interesele chiar nelegitime ale muncitorilor, acum— grație obiectivității, care a constituit caracteristica lor esențială — atât patronii cât și salariații au înțeles că numai acele cereri și apărări care sunt fundate pe o bază de drept și de echitate le sunt primite și sancționate. In prim rând este necesară înființarea Tribunalelor de Muncă — a instanțelor speciale de apel. In acest mod s’ar asigura, până la definitiva tranșare a litigiului, o menținere a caracteristicelor judecătoriilor profesionale: celeritatea și specialitatea. Cadrele acestor instanțe de apel, recrutându-se dintre magistrații de la judecătoriile de muncă, se va răspunde astfel și unui legitim desiderat al acestora și anume acela de a avea deschisă posibilitatea avansărilor în specialitatea căreia ei îi închină ani din cariera lor. Cu puține sacrificii și cu bunăvoință realizarea reformei devine posibilă. CIUR Tie acum pd țara, puterea mea de muncă și puterea mea de iubire. Nicoflae Filipescu Pe marginea unor date statistice Realitatea de fiecare zi o ignorăm pentru că nu o putem înțelege. Dacă nu ne refugiem în trecut făcem un salt spre viitor cu ajutorul fanteziei, din lașitatea de a privi viața așa cum e, din teama de a o descoperi. Inchipuindu-ne că facem poezie. Pentru că dacă poezia e parfumul cu care ne e dat să ne îmbătăm sufletul de extaz divin, viața nu poate dăinui numai în virtutea acestei tămâi. Poezia egoismelor de tot felul, încercuită de personal, ne întâmpină pretutindeni cu lamentările ei rimate sau în proză. Nimeni nu se străduește să spună ceva nou și nimeni n'are ambiția tăcerii. Toți se repetă sau repetă pe alții, în forme mai mult ori mai puțin proprii. Nu m’am gândit să aduc o critică revistelor literare, al căror rost îl definește ținuta lor, a căror viață o susține miezul pe care-l au sau nu-l au — adeseori se întâmplă să existe și în stare de stârt sau în virtutea obișnuinței. Ci vroiam să mărturisesc o bucurie, împletită cu durere, în descoperirea unei reviste cu titlu destul de puțin atrăgător. Cu titlu de realitate. Peste filele căreia nu cred să se fi aplecat prea multe capete de cititori, peste rândurile căreia nu știu de s’or fi încrețit prea multe frunți, și de rana închisă în slovă nu știu de s’ar fi strâns de mâhnire prea multe inimi. Vorbesc de dureroasele adevăruri pe care le aduce ca un biciu ce stă să plesnească „Revista de igienă socială“ a d-lui dr. G. Banu. Datele pe care le aduce revista au constituit pentru noi o atestare și ne-au dovedit în plus căldura unui suflet omenesc. Prin osârdia și dragostea de oameni ce ne-a întâmpinat — într’o formă de patetism în cifre mai mișcător decât orice stil — am ajuns să cunoaștem dureri adânci și mute, dureri de neînchipuit ce se mistue sub ochii noștrii, alături de nepăsarea noatră a tuturor; amărăciuni cunoscute întâmplător și superficial; mizerii la care nimeni nu știe să-și deschidă sufletul; chinuri care se numesc viață, vieți care trăesc sub soare fără a se putea bucurii: de lumina, de căldura, sau de lipsa lui, cărora nu le e îngăduită nici fericirea nădejdii. Și totuși se numesc vieți, dintr’un capriciu biologic, dintr’o fatală viere a naturii. Aș dori tuturor poeților cari divinizează femeia să coboare din norii viziunilor pe statisticile din paginile revistei de față, unde vor întâlni viața femeii mame, femeii lucrătoare, adică a ceea ce rămâne din femee dincolo de iubire. Și totuși aceste femei au avut cândva mâini catifelate — când îngăduia vârsta; poate că formele lor din adolescență au făcut să vibreze coarde de sensibilitate; poate chipul lor a hotărît cândva de rostul unei existente. Vor afla simple instrumente de muncă ce trebue să hrănească, mai întotdeauna, dacă nu un concubin, leneș, bețiv și păcătos, un soț care bea de necaz și din aceeași pricină o maltratează. Dar, nu, pentru poeți refugiul în amintire și în fantezie e mai potrivit; adevărata poezie nu poate trăi decât acolo. Ei nu vor putea decât să înduioșeze, inutil și fals. Se poate să fie numai o părere. Vom încerca să vorbim după date și concluzia firească să otragă oricine. Nu poate fi vorba de nici o mistificare, iar cine dorește tablouri vii verificări, să se abată un pic pe la mahalaua populată de tot felul de muncitori și chiar pe la sate. Sunt destule de văzut. Când a pornit la lucru d. dr. G. Banu și-a ales terenul de studiu în viața muncitorilor de tot felul și în special a femeii care muncește la rând cu bărbatul, mai din greu decât el. Dat fiind că pe lângă rolul ei de factor biologic (executor al legii perpetuării) și factor social educativ ( în familie) mai îndeplinește și pe cel de producător. Citiți revista și veți vedea că lumea aceasta nu e decât un spital de bolnavi iremediabili. De la vârsta pășirii în viață și până la încheerea ei, amărăciunea le e pâinea cea de toate zilele. Dacă avortul există ca procedeu al reputației onoarei, al reabilitării sau al simplificării vieții — aplicat științificește și fără zgomot — e’_ există și ca măsură impusă de viață și societate și de aceeași societate condamnat. Atunci când nu e mi s să salveze silueta salvează două ființe de la o înfruntare cu viața, sau aduce odihna cea mare. Toate mamele „denaturate“ apărute în fața justiției nu s’au întâmplat să fie decât amărâte de servitoare despre care nu se poate spune s au ținut prea mult la siluetă, lucrătoare rămase pe drumuri ispășind un „păcat“ prin împlinirea unei legi a cărei răpundere n’o pot purta. De la o vârstă destul de fragedă începe munca femeii; se adaugă, apoi, complicațiile dragostei, căsătoria legitimă sau nu, pe la 18 ani, munca, sarcina, avorturile, nașterile neprevăzute. Când în plus, nu există o legătură legitimă între soți, armonia familială e la discreția oricărei toane. La un procent de 47% căsătorii legitime 33 °/» nelegitime, stabilite în statisistica revistei, ce mai poți crede despre unitatea familiei, despre utilitatea ei, fără a mai adăuga alcolismul, boalele, mizeria? Când munca bărbatului și a femeii face la un joc, pe zi, 40 de lei, iar de fiecare gură revenind câte 8 lei — in cazuri din cele mai fericite — de unde să mai vie armonia, de unde sănătatea, de unde bunătatea. Să nu minuneze pe nimeni mâiniS întinse după pomană dela colțuri, răscolitorii de gunoae și ștreangurile atârnate de gât. Concluziile statisticii sunt mai mult decât înspăimântătoare , cu toate că nu se vorbește despre actele de disperare. Te întrebi cum mai poate fi viață. E de admirat stoicismul acestei lumi ignorate, când atâția ipohondri își curmă viața fiindcă le-a dat prea mult. Toate zilele anului robite muncii. Plus istovirea avorturilor — care ajunge uneori până la cifra îngrozitoare de 16 — plus grija pentru cei ce supraviețuesc, plus igiena dintr’o odae ce adăpostește 8 suflete, plus boala. Puteți face totalul? încercați! In asemenea condițiuni, viața devine un blestem, copiii o povară — flori ofilite înainte de viață, flori ce se scutură înainte de a se deschide. Ce vor deveni aceste vlăstare pe care statistica ni-i arată, la naștere, în procent de 48% în stare mediocră și 52fl/s relativ satisfăcătoare, concepuți de organisme uzate de avorturi, de boale, de alcool? Când sarcinile aproape atnuale seacă sânul, și așa inexistent; când mâncarea e adeseaori un lux; când fiecare naștere însemnează o povară, o accentuare a mizeriei. Cine trebue să înțeleagă toate acestea? Gândiți-vă că necazurile noastre sunt imaginare, sunt nimic, pe lângă adevăratele dureri descoperite într’o statistică. Cine trebue să audă? Cine trebue să înțeleagă? Căci numai socoteala n’a rezolvat nimic. Nu ne trebuesc cluburi poetice în care se învață ura! Nu ne trebuesc cluburi sportive ce înghit pentru un orgoliu fără sens sume fantastice! Nu asociații filantropice figurând numai cu firma! Ne trebuesc dispensare, ne trebuesc doftorii, ne trebuesc doftori, ne trebue dragoste și înțelegere, căci țara întreagă sufere, e bolnavă, pentru că așa vrea societatea, așa vrem noi, așa e rânduiala. Cine va auzi? Cine va înțelege că țara e o bolniță? Un om și-a făcut datoria să ne-o spună. S’a străduit să ne deschidă ochii și sufletele .Revista — cu filele din prevedere tăiate — n’a prea fost frunzărită de cei cărora le era adresată. Căci altfel s’ar fi văzut ceva. După ce veți citi numărul 7—8 din acest an al „Revistei de igienă socială“, puteți să vă complectați lămuririle oprindu-vă pe la câteva școli primare mai dese la periferie, ori prin coșmeliile cu pretenție de locuințe ale suburbanelor, unde fețele galbene și sfrijite, picioarele subțiri și desculțe și pielea întinsă pe oase vor alcătui un amsamblu de aspect destul de convingător. Mă rog, dintre toate somitățile cocoțate prin cine mai știe ce patronate de societăți, am dori să vedem o excelență patron de dispensare. Da, de dispensare. Ori asta nu e chiar așa de măgulitor? Oare, munca și gândul cel bun al d-lui dr. G. Banu să fie zadarnice? Ar fi prea dureros! Pășiți mai departe domnule doctor, căci se vede că dv. înțelegeți. D. Ursulescu PIERRE LOTI,I care ne coduce. La mormântul lui Aziade Este Aziade produsul imaginației lui Pierre Loti ? A existat ea oare intr’adevăr ? Pentru unii ea rămâne o enigmă; pentru alții, este un roman de dragoste scris de ilustrul maestru, atunci când simplu ofițer de marină și mai târziu comandantul vasului „Vantour” a locuit în diverse rânduri la Stambul și a avut prilejul să-l parcurgă și să-l exploreze în tovărășia câtorva prieteni turci. In timpul scurtei și recentei mele călătorii la Stambul am dobândit certitudinea existenței frumoasei circaziene a aceleia care i-a ispirat lui Loli această cap’o d’operă, Aziade, pe care a iubit-o cu pasiune și de care a fost iubit. Eu însumi am vizitat mormântul lui Aziade la Top-Gapou împreună cu un prieten gazetar care a binevoit să mă însoțească oferindu-mi astfel una din clipele cele mai emoținante din viața mea. Iată Top-Capou vine cimitir pierdut părăsit, departe de mișcarea și zgomotul orașului. Aici totul e pustiu, nu se găsește nici un fir de iarbă, nici măcar o floare de câmp care să aducă o notă veselă in această dezolare. In depărtare se zărește „Cernul de Aur” cântat de Loti: viziunea Bosforului este feerică. Ici colo - bărci cu pânze, ceea ce dă Stambulului înfățișarea lui de altă dată. Iată păzitorul care cunoaște locul . Am ajuns: iată mormântul. Aici se odihnește sărmana Ariade. O simplă piatră care nu se deosebeșt de celelalte, înălțată de o stelă funerară în marmoră pe care sunt înregistrate numele și data morței sale. Atâta tot. Cu evlavie am depus câteva flori pe care am avut grija să le aduc . Nu puteam să mă stăpânesc, să-mi opresc lacrimile, într’atât eram de emoționat, de răscolit cream. M’am precipitat spre eșire. In aceiaș seară, mă aflam la Pera, în casa unui fruntaș turc, ce fusese pritenul intim al lui Pierre Loti. Este un sexagenar distins, amabil, care ocupase pe vremuri posturi înalte și care trăește acum retras și liniștit... acceptă în fine și îmi răspunde numai după ce mă roagă să nu public niciodată numele și declarațiile sale. — Da, îmi spune el l-am cunoscut foarte bine pe Pierre Loti. Era în 1912, în plin război Balcanic. Turcii recuceriseră Adrianopol. Loti sosește la Stambul, cu intenția să revadă locurile cari îi erau dragi și unde a petrecut atâtea clipe fericite. Sultanul, ii pusese la dispoziție o trăsură a palatului, un bucătar, serviciul său în aur și argint... și o căsuță în vecinătatea Sultanului Selim, în genul construcțiilor turcești de altă dată care-i plăcea mult lui Loti. Am fost împreună aproape trei luni de zile, în care timp am vizitat toate împrejurimile, micile cafenele unde Loti fuma cu voluptate din narghilea... Am făcut împreună numeroase plimbări și excursii pe Bosfor. Intr’o zi — era la început Loti și-a manifestat dorința să revadă mormântul lui Aziade. Numai că nu-și mai amintea în ce loc se afla, nu știa de se afla la Edirne-Capoula la Top-Capou. Era un loc îmi spunea el, care domina „Cornul de Aur”. L-am însoțit în acele locuri ca să identificăm mormântul. După multe și infructuoase cercetări, am decis să anunț poliția ca să ne ușureze sarcina și mai ales fiindcă am ținut cu orice chip să mulțumesc pe marele nostru prieten. Poliția s’a pus pe lucru și după 24 de ore, a dat de urma mormântului. A doua zi, am pornit la drum, și în clipa când am ajuns la locul indicat, Loti a rugat pe acei care l’au însoțit să-l lase singur. Am rămas cu el. Abia făcuse câțiva pași că a și recunoscut mormântul aceleia pe care o iubise cu pasiune. S’a dus drept spre el... și din depărtare îi vedeam ochii înroșiți de plâns. Pierre Loti plângea ca un copil. — Dar Osman, dar Kadija, îi spun eu, ce au devenit? — Nu știu... nu știu nimic. — Ce gândiți despre Pierre Loti? — A fost un om admirabil, un mare artist, pentru care aveam o mare admirație. Un emotiv, o ființă hipersensibilă. N’avea nici un fel de imaginație, scria tot ce simțea. Convorbirea e sfârșită; îmi iau rămas bun de la gazda mea. Afară, noaptea e adâncă. La câțiva pași doar, regăsesc strada Pera, sgomotoasă ca un furnicar într-un decor de feerie. Un sgomot infernal, o atmosferă ciudată, ceva nedefinit mă impresionează și mă răscolește. Turcoaice frumoase și vesele trec nepăsătoare pe lângă mine. Ce contrast ! Vechiul Stambul nu mai decât o amintire. EMILE BOUÉRY Alegeri pentru organizațiile studențești din Ljubljana BELGRAD, 31. (Rador). — La Universitatea din Ljubljana s’au ținut ori alegerile anuale ale organizațiilor studențești. Lista catolicilor sloveni a obținut 408 voturi, față de 295 voturi obținute de lista naționalistă și de 221 voturi obținute de lista studenților democrați sloveni. Catolicii și slovenii obțin deci 44 la sută din totalul voturilor, față de 42 la sută obținute anul trecut.