Era Nouă, 1890-1891 (Anul 2, nr. 53-104)

1890-11-25 / nr. 60

ERA N­O­U­A 3 cuvinte, care se învaţă, daca ai aceea ce se numeşte talent. Astfel, cine nu se crede chemat de a rivaliza cu divinul Rafael sau cu ne­întrecutul Ruysdael după cîteva lecţi­­uni neînţelese de pictură ? Care doamnă sau domnişoară nu se are îndestul de avansată pentru a da concerte—după ce a isprăvit studiele lui Czerny ? Şi cine oare nu se crede îndeajuns de invaţat pentru a scrie la gazetă, dacă a isprăvit un minimum de patru clasa gimnaziale ? Acolo insă unde această manie de a se arata cu orce preţ, a­­tinge culmea, este un teatru. Toată lu­mea ştie să declame şi să joace comedia. Şi să nu credeţi că acei cari au pre­tenţia de a se înfăţoşa publicului caută să se iniţieze treptat in technica artei sce­nice, incepînd cu lucruri uşoare şi ur­­cînduse treptat pănă la cele mai grele. Nu ! Tînăra sau tînărul plin de viitor— tinerii avînd un trecut fireşte mărgenit au de obicei un viitor foarte mare—in­­cep deodată cu ce este mai greu şi mai trudnic. Tot una­ i pentru dînşii. Lip­­sindule direcţia şi simţurile lor pro­prii nefiind incă indeajuns de subţiere pentru ca să poată deosebi nuanţele şi să pătrundă inţălesul unei opere, toate li se par in artă deopotrivă de grele şi deopotrivă de uşoare. Şi inadevăr, dinc totul se reduce la invăţarea mecanică a cuvintelor, nu poate să fie nici o deose­bire intre operele diferite ale poeziei. Materialul fiind acelaş pentru toate, nu acesta poate să le deosebească, ci cu­prinsul lor, partea lor­ ideală. Şi tocmai aceasta este propria misiune a artistului care interpetează, de a face să pătrun­dem înţelesul operei, căutînd să nuanţeze astfel materialul incit ideea poetului să apară întreagă, cu toate amănuntele ei. Ce se intîmplă însă de obicei ? Lipsiţi de orce cultură mai serioasă, incepăto­­rii noştri cred că pot să declame tot ce le stă in cale, fără a se mai gîndi mult dacă aceea ce voesc a interpreta nu e prea greu pentru dînşii, sau in genere nepotrivit pentru scenă. Şi astfel se face că una din operele lor de predilecţie este chiar Glossa lui Eminescu. • Nici iid­ine­a ei limbă Recea cumpen’a gîndirei înspre clipa ce se schimbă Pentru masca fericirei Ce din moartea ei se naşte Şi o clipă ţine poate. . . . Şi aşa mai departe, fără insă ca publi­cul care aplaudează, in bătat de armonia versului, să fi pătruns înţelesul acestor cugetări adinei. Tînărul artist insă, care nici el nu-şi dă samă de conţinutul cu­vintelor ce rosteşte după cum o dove­desc atît intonaţiile cit şi mimica sa gre­şită, primeşte aceste aplause, ca o dova­dă a talentului şi a farmecului dicţiei sale. Cum­că asemene bucăţi, care se a­­dresează in mod imediat cugetărei, şi nu­mai in mod mediat simţirei noastre, nu se prea pot declama,—aceasta nici nu-i trece prin minte macar. Şi cum voiţi să-şi pue aseminea întrebări supărătoare? Nu-1 vedeţi cit pare de voios cînd zice: Vremea trece, vremea vine. Cuvintele se strecoară prin crieful seu fără ca să deş­tepte nici o idee, nici o simţire. Acolo insă unde se vede mai bine incă superficialitatea cu care se tratează chestiile de artă la noi in ţară, este in modul cum se interpretează o altă poe­zie de Eminescu, Satira a II-a. Aşa de-o pildă, unii se opresc la scri­soarea pe care unul din fiii falnicului Domn o trimete dragei sale de la Argeş mai departe. Şi să ştii că-s sănătos, Că, mulţămind lui Christos, Te sărut, Doamnă, frumos. Ceilalţi, voind să fie mai conformi cu originalul recitează opera întreagă. Amindoue aceste moduri de interpre­tare insă par de­opotrivă de greşite, dacă stai să analisezi şi să ţii socoteală de le­gile artei. Acei dintâi, oprinduse asupra unui incident neînsemnat şi atrăgînd asupra acestuia intreaga luare-aminte a audito­rului, slăbesc efectul puternic pe care-l lasase descrierea bătăliei de la Rovine şi astfel, nesocotesc insăş ideea poetului, care, după cum rezultă din economia în­tregului, a voit să ne Înfăţoşeze trecu­tul glorios şi să-l prezinte, in măreţia sa, prezentului mic si netrebnic. Pentru a ajunge la acest rezultat insă, e peste putinţă de a ne opri asupra in­cidentului gingaş de la urmă, de­oarece nu acolo se află încheierea firească a o­­perei. Trebue dar să mergem mai de­parte ; se naşte întrebarea unde anume trebue să ne oprim şi dacă opera poate să fie recitată in intregul ei după cum o fac alţii. Relativ la această satiră a lui Emi­nescu, noi ştim că vn sinul societăţei li­terare „Junimea“ s’a născut chiar dela inceput discuţia asupra chestiunei de a se şti dacă partea a doua, cu aluziunile ei politice, treimea să fie publicată, sau nu. Punctele atinse acolo se păreau u­­nora de un interes prea puţin general, prea trecător, pentru ca să fi putut dura inafară de marginile strimte ale actua­lităţii. Opera insă a rămas aşa cum a fost scrisă şi noi credem că e bine să fi ramas aşa Căci inprejurările in a­­dever se prefac şi oamenii se uită, dar aceea ce este caracteristic intro operă de artă, rămîne pururea adevărat, cu deosebire numai că cu timpul, noi privim lucrurile din punctul de vedere curat artistic, fără ca apreciarea noastră să fie turburată de amestecul intereselor noas­tre din lumea real-practicâ. Căci aceea ce se judecă in vremea noastră din punctul de vedere al adevă­­rului faptelor reale, atinse intro operă de artă, mai târziu se judecă din punc­tul de vedere curat artistic. Ce ştim noi despre demagogul Cleon, şi ce ne interesează pe noi să ştim in­­trucît adevăratul Cleon a sămănat cu acel pe care ni-1 prezintă Aristophane. Aceea ce ne interesează astăz este tipul demagogului, pururea adevărat. Desigur insă că contimporanii nu pu­teau să judece lucrurile cu aceiaş obi­ectivitate. Pentru a reveni la satira a III-a, noi credem clar că a fost bine de a se pu­blica in intregul ei, se naşte insă în­trebarea dacă e tot aşa de bine de a se recita pănă la sfîrşit. Fiecare artă îş are estetica ei pro­prie de care trebue să ţinem samă mai ales atunce, cînd două ramuri deosebite ale artei se întovărăşesc in vederea re­­alizărei unui efect comun. Nu tot ce scrie şi cum scrie un poet, fie chiar Shakes­peare, pentru scenă, se poate reprezenta cu succes. Logica inspiraţiei proprii şi legile artei sale deosebite îl fac pe poet să nesoco­tească adeseori cerinţele artei scenice. Mai târziu, cînd o piesă se joacă, adecă atunci cînd efectul scenic este lucrul de căpetenie, sînt părţi întregi, foarte fru­moase dealtmintrele ca poezie, care să iasă la o parte. Unitatea efectului şi re­peziciunea desnodămîntului cer neaparat acest sacrificiu. Ţinînd dar samă şi de cerinţele sce­nei, noi credem că in aceea ce se atinge de satira a treia, toată partea care incepe cu versul: Au prezentul nu ni-i mare?... pănă la sfirşit, nu trebue să se reci­teze, şi aceasta anume pentru două motive foarte puternice. Mai intăi, atingîndu-se in această parte nişte interese actuale din lumea reală, este firesc lucru ca cei mai mulţi să ju­dece opera din punctul de vedere al a­­devărului faptelor reale aici zugrăvite şi nu din punctul de vedere al artei, al modului cum a fost înfăţoşate. Căci rea­litatea se impune tuturor, dar numai foarte puţini pricep idealul, mai ales atunci cînd cu ocazia contemplărei sale propriele in­terese reale par a fi in joc. Cînd se vor­bește de uriciunea fără suflet, fără cu-

Next