Era Nouă, 1891-1892 (Anul 3, nr. 105-157)
1891-10-06 / nr. 105
2 LIA NOUA Comitetul teatrului din Iaşi, a doua capitală, este o sarcină din cele mai plăcute, crezînd poate că în şedinţele acestui inalt comitet nu se discută decît chestiile cele mai gingaşe de estetică şi de dramaturgie. Dar nimic mai departe de adevăr, decît această părere,—dacă există. In timpul acelor zece luni cît am fost in comitet, aceea ce am văzut că preocupă exclusiv pe aceşti artişti, întreţinuţi de stat pentru a cultiva „arta dramatică in toate ramurile ei“, au fost interesele curat băneşti, şi numai aceste, in mod strîns şi fără nici o pricepere, adevărată macar pentru dînsele. Căci orcine poate să înţăleagă, că în starea actuală a lucrurilor, şi abstracţie făcînd de lege, care impune intrucîtva pe una din aceste doue direcţii, singur numai doue moduri de a procedă sînt cu putinţă pentru societari . Să cheltuească subvenţia pentru a face îmbunătăţiri, şi apoi sa muncească serios pentru ca, redobîndind favoarea publicului, să şi sporească veniturile, sau să se mărginească in aceea ce dă statul şi comuna, căutînd pe de-o parte, prin tot soiul de intrigi şi milogeli, să sporească subvenţia şi pe de altă parte luptîndu se ca s’o economisască pentru dinşii, adică să nu dea bani nici pentru costume, decoruri, orchestră şi requisite, nici pentru gagişti, cari cheltueli ar reduce pentru moment, porţia fiecăruia in plăcinta bugetară. Mai târziu se va vedea pentru ce, fiind date împrejurările, acest din urmă mod de a proceda a trebuit să se impue unor oameni, improvizaţi actori, fără nici o pricepere pentru artă şi fără nici o cultură. Acum deodată e nevoe să arătăm cum se aplică acest sistem dăunător pentru toată lumea, şi pentru stat care dă bani degeaba şi pentru public care nu poate veni la teatru, şi pentru societari înşiş, cari trăesc ca vai de dinşii, din mila budgetului, întocmai ca infirmii de la Galata. Mai întâi, pentru a caracteriza modul cum societarii înţeleg aş spori mijloacele de trai, trebue să se ştie că subvenţia a fost pană acum in urmă numai de 20.000 de lei. Profitând însă de gălggia ce o făceau unii politiciani in favoarea Moldovei, şi de slăbiciunea şi indiferenţa cu care se administrează la noi banul public, actorii noştri, au alergat pe la mai marii zilei, au strigat în gura mare că Moldova e in pericol, şi, în sfîrşit, li s’a sporit la adevăr subvenţia anuală la 40.000 de lei, adică cu zece mii de lei mai puţin decît în Bucureşti. De-atunce se înţelege că Moldova e fericită, pănă la o nouă ocazie. Un alt mijloc de cîştig fără muncă pe care societarii îl întrebuinţază pe o scară întinsă şi în dauna publicului, este desbrăcarea trupelor streine care se întîmplă să treacă pe la noi prin Iaşi. In asemene împrejurări nenorocitul director sau impresariu trebue să stea la tocmală cu gospodarul societăţei, care începe să-i înşire diferitele paragrafe: despăgubire pentru sală, chirie pentru scaune, pentru sobe şi pentru decoruri, căci aceste sînt ale societăţei, mobilele se plătesc de-o parte, precum şi requisitele, şi serviciul de pe scenă, şi aşa nu toate pănă cînd sărmanul om ne mai ştiind încotro s’apuce, capitulează oftînd în faţa preţului total, care este astfel alcătuit încît la rîndul seu trebue să urce preţurile pentru a putea să reziste. Pentru a arata cît de mănoase sînt asemene procedimente, este destul să spunem că în stagiunea trecută, profitul net pe care l-au dat cele 24 de representaţii ale societarilor a fost numai de vreo 5000 şi cîteva sute de lei, pe cînd în acelaş timp ei au perceput deja trupele streine vreo 3000 de lei, fără ca să-şi dea nici o osteneală. Şi nici nu trebue să se uite unele împrejurări cari au modificat întrucîtva rezultatul obicinuit al lucrurilor: mai întăi, stagiunea trecută, a fost, pentru representaţiile societarilor, una din acele bune, căci cu doi ani in urmă, în mai multe săli, nu s’au făcut decît 50 bani la cassa, cheltuelile fiind în acelaş timp de 150 de lei pe sală Pe lingă aceasta, societarii nu dispuneau de sală decît în doue săli pe săptămînă, şi apoi, în toată stagiunea nu au fost decît doue trupe, trupa d-lui Doru şi d-na Barsescu, care singură a lăsat pentru trei representaţii ale sale, un profit net care a trecut peste 0 mie de lei, deducendu-se şi cheltuiala coroanei de 70 de lei ce i sa oferit. Visul societarilor este, se înţelege, să poată avea teatrul lor, pe care apoi să-l închirieze după cum ştiu ei, şi să nu-şi mai bată capul să facă amasament publicului, după cum îmi zicea într’o sală un societar de clasa intăi, vrînd să-mi vorbească o lindi mi deosebită Dar, a spori subvenţia prin intrigi şi a desbrăca trupele străine nu este de ajuns. Trebue ca banii astfel cîştigaţi, să treacă în buzunarele acelor cîtorva societari cari exploatează situaţia. Fiind ştiut însă din experienţă că publicul nu vine la teatru, orce cheltuială, cît de mică, trebue să fie privită ca o răpire a drepturilor acestor societari, şi combătută cu înverşunare. Şi întocmai aşa să şi procedează. Costume, decoruri şi requisite nu se cumpără sub cuvînt că nu este unde să se păstreze, dar banii se împart societarilor, care-i mănîncă în linişte zicînd că-s manca lor şi aşteptind zidirea teatrului celui nou, pe care statul trebue să-l înzăstreze. Când e vorba de a face angajamente insă, comicii aceştia cari alcătuesc societatea dramatică, devin cu adevărat dramatici. Bătrinul Mentor al societăţei, cu voacea tremurîndă, declară că ar fi bine să se angajeze de vre o două sute de lei bieţi, şi restul banilor să se împartă. Iar filosoful trupei îi pretinde să nu dai lefuri mai mari de treizeci de lei, la elevi, pentru că el ştie că n’au unde se duce, şi fiind nevoeşi, vor fi siliţi să primească. A trebuit să i se spue acestui artist cu sentimente gingaşe, că comitetul ca autoritate, are datoria de a plăti oamenii după meritele lor şi in raport cu subvenţia pe care o dă statul instituţiei, şi că nu se poate injosi să speculeze asupra nevoilor unor tineri, cari şi incep cariera, şi cari mine vor fi şi ei societari şi fac parte prin urmare şi ei din societatea dramatică, din instituţia in ajutorul căreia vine statul. Lucrurile devin insă cu totul tragice cînd e vorba de a se angaja vre-un artist mai de valoare, căci pe lîngă interesul tuturor cari trebue să crească, se înţelege, in raport cu leafa care e mai mare, apoi se mai amestecă şi invidia particulară a acelora cari joacă roluri similare. Fiecare se fereşte, pe cît poate, de a-şi aduce un rival care ar putea să învedereze inutilitatea. De aice un intreg sistem de calomnii la adresa candidatului, un haos intreg de contraziceri, din cari nu poţi eşi decît silindu-i să-ş arăte părerile inscris, pentru a fi sigur că pănă peste un ceas nu şi le schimbă. Tot ce se zice şi tot ce se face porneşte dintr’o vădită rea-credinţă, cu scopul de a se inpedeca orce cheltuială, aşa că din toate angajamentele cari s’au discutat in anul acesta, unul singur—şi acesta este desigur caracteristic — a fost primit cu aprobări unanime — angajamentul sufletului, căruia i s a sporit salarul şi i s’a dat şi un ajutor, in stagiunea aceasta, care se anunţă să fie cu deosebire roditoare. Pănă aici insă, lucrurile merg incă relativ bine, pentru că cel puţin toţi secietarii sînt uniţi fie incontra guvernului pentru a spori subvenţia, fie incontra trupelor străine pentru a le desbraca, fie incontra publicului pentru a nu-i da nimică in schimbul sacrificiilor ce face statul, fie incontra gagiştilor pe cari-i speculează fără ruşine. Desbinarea tragică, punctul culminant al acestei drame adevărate, este rivalitatea dintre societari insis, căci trebue să se ştie că din subvenţie se dau oarecare lefuri, îngrijitorului averei sociale, regisorului şi directorului de scenă. Fiecare insă voeşte să ingrijască de averea socială, fiecare vrea să fie director de scenă, cu o sută de lei pe lună. Şi toţi au cuvintele lor: unul că e mai bătrîn, altul fiindcă se zice mai harnic, celalalt că e mai cuminte. Ce să facă nenorocitul comitet? Alege pe unul, se inţelege! Revoluţia e gata! Secretarii inprumută fracurile de la gagişti, şi aleargă, la Domnul ministru, şi dacă se intîmplă să fie Domnul Poni la minister, îi primeşte, şi-i ia chiar in serios, pe acei şapte sau opt comici cu musteţele rase. Dar iată că se apropie şi catastrofa• Subvenţia e mîncată, fondul de rezervă e redus de la zece mii, la doue mii de lei. Ce să mai caute pe la comitet? Ai plăti scump să vezi o faţă de societar in acele timpuri de restrişte. Dar curînd soseşte şi subvenţia de primăvară ! Paserile călătoare, cocostârcii dramatici au venit iarăş la cuiburile lor, şi se adună iuprejurul lăzei de fer, pe care o privesc cu rînd şi cu lăcomie. O adevărată idilă ! Ce să mai zic de respectul ce-l au pentru artă şi de modul cum înţeleg să-şi facă datoria? Dar arta e numai o belea. O parte din societari mai ocupă şi alte funcţii şi privesc teatru ca lucru secundar. De alte zizanie intre acei cari nu-s decît actori şi se ţin de teatru, şi funcţionarii