Era Nouă, 1893-1894 (Anul 5, nr. 211-263)

1893-10-17 / nr. 211

9 --------****-— ERA NOUA atacă şi astăzi pe d. Take Ionescu, fără a’şi da samă cit sunt de absurde şi ri­dicule asemene acmaţiuni. Daca in adevăr s’ar fi găsit un mini­stru care să injosască pană intratît in­­crederea suveranului şi inalta sa demni­tate, fără îndoială că faptul odată des­coperit trebuea să aibă consecvenţele sale naturale. Şeful statului nu ar mai fi pu­tut­ avea un minut macar alături cu el un asemenea consilier. De ar fi fost prim ministru Radu Mi­­hai, de ar fi fost Angelescu la resboi, Dimancea la Culte, Beldimanul Adevă­­rură la Finanţe şi ieşanul nostru Scor­­ţescu la Externe, şi încă lucrul ar fi fost prea grav pentru ca ministerial să nu ia act de cele întâmplate şi să nu de­­saprobe faptul, alungând din sinul seu pe un ase­me­nea coleg. Cum ? Regele primeşte să mai aibă în jurul seu un asemena om, şi îi mai dă încă joc de onoare la solemnitatea botezului principelui Carol ? Şi Ministe­rul cunoscând descoperirea făcută de Vo­inţa Naţionala sufere o asemene igno­minie ? Dar ce a devenit simţul moral al a­­cestor oameni ? Ce putere fărmăcătoare are dl. Take Io­nescu pentru a impune Suveranului a­­ceastă umilinţă şi colegilor săi o decă­dere morală în care-i angajată demnita­tea, naţională a ţarei ? Este destul să ţină cineva sama de această consideraţie pentru ca să înţe­­leagă lesne că toată acuzaţiunea scornită în contra d­-lui Take Ionescu este pur şi simplu o răutate ridiculă. Au voit să-i dea o lovitură h­otărîtoare pentru a’l trânti la pământ. In loc să’l scoboare, acestă lovitură îl va înălţa. RAPORT GENERAL PE ANUL ŞCOLAR 1892—93 (Extras din „Bulentinul oficial“ al Ministerului culte­lor şi instrucţiunei publice). (Urmare). XIII. Cu limba franceza lucrul stă cum nu se poate mai ren. Nu ştiu dacă sunt în toată ţara câte­va şcoli în care să se facă cu ade­vărat treabă bună. Unde profesorul din cursul inferior este activ şi cu bună metodă (şi am găsit în câte­va locuri modele vred­nice de toata lauda), cel din cursul superior este slab şi necompetent sau desgustat, şi vice-versa, când cel din cursul superior ar putea ajunge la rezultate satisfăcătoare, îi vin din cursul inferior elevi cu desăvârşire nepregătiţi care-l pun in neputinţă de a merge înainte şi a se ţinea strict de programă. Cât pentru gimnaziile clasice şi cele reale, precum şi externatele secundare de fete, se pot arăta cu degetul acele în care se învaţă ceva. In cele mai multe se citeşte într’un mod îngrozitor, şi cunoştinţele gramaticale ale elevilor sunt reduse la cea mai simplă expresiune. Adevărul e că insuficienţa corpului didactic pentru această limbă este mai bătătoare la ochi decât pentru toate cele alte materii. Este evident că universităţile noastre şi şcoa­­lele centrale de fete nu pot produce profe­sori şi profesoare de limba franceză. Mai în­­tăiu pentru că studiile în licee sunt prea sla­be şi la universităţi nu există anume catedre de limba franceză. S’au­ creat ce-i dreptul, din anul trecut, două asemenea cadetre la şcoalele normale superioare din Bucureşti şi Iaşi. Dar chiar cu aceste catedre, şi chiar dacă s’ar crea la amândouă universităţile noastre catedre speciale de limba franceză— ceea ce este neapărat şi va trebui să se cree­ze numai­decât—încă tot nu vom avea profe­­fesori buni pentru această limbă. Licenţiaţii noştri vor poseda de sigur cunoştinţa limbei şi a literaturei, poate şi un accent mai mult sau mai puţin corect, dar nu vor fi nici o dată în stare să susţină o convorbire sau sa scrie o pagină cum se cade, pentru că li lip­seşte practica zilnică şi deprinderea de a cu­geta în această limbă. Dacă vroim să avem profesori români de franţuzeşte, pentru şcoalele noastre secundare de băeţi şi de fete, ar trebui să se trimită în Franţa, pentru un an sau doi, tineri licen­ţiaţi dela noi şi absolvente a şcoalelor cen­trale, sau a şcoalei normale super­ioare de fete, care se va întemeia după noua lege asupra învăţământului primar, şi aceştia sub anume condiţiuni, să fie datori a se perfec­ţiona exclusiv în limba franceză. Tar alege anume şcolile din Franţa, unde ei să fie ad­mişi, şi unde să poată căpăta ceea ce li lip­seşte, adică înlesnirea vorbi­re­i şi a scrierei corecte. Până când însă vom putea dobândi un ast­fel de personal didactic, care de­sigur nu se poate improviza în câţi­va ani, va trebui să se modifice de urgenţă articolul din legea de la 1879, asupra concursurilor, care cere can­didaţilor pentru catedrele secundare de limbi moderne titlu de licenţă sau doctorat. Nu încape îndoială că un licenţiat sau doctor în litere din Franţa nu va veni să fie profesor la liceele sau gimnaziile noastre. Sunt însă francezi cu studii suficiente de limbă, pe care deosebite împrejurări i-au adus în ţară, şi care sunt sau ar putea deveni buni profesori de fraţuzeşte, cunoscând în acelaşi timp şi limba românească, măcar atâta cât li trebue spre a putea fi înţeleşi de elevi. Un exem­plu recent bine cunoscut d-voastre, domnule Ministru, ne poate încuraja să intrăm pe a­­ceastă cale, care ar fi poate cea mai neme­­rită, cel puţin pentru un timp. In tot cazul aceste persoane vor fi supuse unui examen sau concurs, şi numite numai în urma aces­tei încercări. XIV. Cât pentru personalul actual, el este în cea mai mare parte incapabil din toate punc­­tele de vedere, compus mai mult din supli­nitori, oameni înaintaţi în vrâstă, care, după ce au trecut prin tot felul de cariere, fără să reuşească, sau nu mai sunt în stare să facă altă­ceva, găsesc câte un protector influent, şi acesta stârneşte să li să dea o catedră în învăţământul secundar. Au ei sau nu, cât de puţină aptitudine didactică, de aceasta nu se ocupă nimenea,­­ destul că sunt Francezi, sau dacă sunt, Români—căci se află şi de aceştia—ajunge că au petrecut mai mulţi ani în Franţa, sau în altă ţară unde se vor­­besce franţuzeşte, pentru ca ei să fie ipso facto sacraţi profesori de această limbă. Negreşit ei sunt numai suplinitori, dar su­­plirea se prelungeşte în curs de m­ulţi ani, şi constitue­ chiar un drept, căci de dânşii nu te poţi atinge, fără să nu fii acuzat că eşti om fără inimă care arunci pe strade bătrâni ce şi-au consacrat tinereţea pentru luminarea a numeroase generaţii de copii. Ce fel este însă această luminare, o ştiu numai cei ce au avut nefericirea să treacă prin manele lor, sau acei care i-au văzut de aproape în eser­­ciţiul meseriei şi au putut aprec­ia roadele muncei lor. Nu e oare timp să se pună capăt acestei stări de Fururi şi să nu se mai facă din in­strucţiune un adăpost de nevoiaşi, infirmi şi nevolnici ? Cu asemenea profesori nu numai că elevii nu învaţă absolut nimic, cum de la sine nu se poate înţelege, dar contractează şi deprinderi rele, devin neascultători, indisci­­plinaţi, luători în râs. Incapabili de a-şi ţinea ordinea în clase, ei aleargă la directori sau la diligenţi, care în fie­care zi se văd inun­daţi de plângerile şi reclamaţiile lor. A-i înt­locui pe toţi de­odată nu e cu putinţă, căci nu e cu cine. Trebue a alege prin urmare pe cei mai absolut necompetenţi. Dar nici înlocuirea aceasta nu se poate face în con­­diţiuni de perfectă siguranţă de succes. Atâta numai este neîndoelnic că ori cari vor fi în­locuitorii, ei tot vor fi mai buni de­cât ac­tualii suplinitori. XV. Sunt dator însă, domnule Ministru—şi-mi împlinesc cu plăcere această datorie—de a face o excepţie, în ceea ce priveşte propune­rea limbei germane. Pe cât limba franceză este slab predată, cum am arătat mai sus, pe atât germana face mai pretutindenea in- / semnate progrese, comparativ cu timpul ce i se acordă în liceele noastre. Aceste pro­grese se observă în general şi la externatele de fete, nu însă şi la gimnaziile reale, care, trebue s’o mărt­risesc, mai toate au o esis­­tenţă şubredă şi plină de anomalii de tot soiul. Dacă ţinem samă de greutatea limbei germane, de natura ei cu totul deosebită de aceea a limbei române şi franceze, şi de tim­pul scurt ce se consacră în licee pentru în­văţarea ei, nu se poate să nu recunoaştem capacitatea şi meritele corpului didactic res­pectiv. Câte­va din estem­atele secundare încă au profesoare destoinice şi active, care ajung la rezultate destul de mulţumitoare. Trebue insă să ne gândim la gimnaziile reale care au mai toate suplinitori cu o sla­bă pregătire, şi să se ia din vreme messuri, pentru a asigura pe viitor recrutarea unui personal apt şi capabil. Dacă vrem ca acest personal să fie din ţară, va fi nevoe să se dea limbei germane în licee o mai mare în­tindere, lucru neapărat urgent şi din punctul de vedere al folosului practic,—să se creeze la universităţile noastre catedre în care elevii să poată continua studiile începute, şi apoi, pentru a se perfecţiona, ei să fie trimişi în Germania, să se facă într’un cuvânt, ceea ce am avut onoare­a Vă propune mai sus pen­tru limba franceză. Nici nu se poate explica pentru ce în liceele noastre limba germană nu este pusă pe aceeaşi treaptă cu cea fran­ceză, nici pentru ce în externate şi în şcoa­lele centrale i se consacră cinci ani, iar în licee numai trei, scopul pentru caretele se învaţă fiind, după cum cred, absolut­­ acelaş. Anul acesta s’a făcut încercare şi cu limba engleză, şi elevii, de­şi puţin numeroşi, au ară­tat multă aplicare şi gust pentru studia­­rea ei, ceea ce este de un bun augur pentru viitor. XVI. Din gimnaziile reale am zis că prezintă tot soiul de anomalii. Aicea in adever se vede, mai bine decât ori­unde, pripirea cu care s’au înfiinţat mai multe şcoli secundare, fără să se fi gândit cineva nici dacă se sim­ţea o neaparată nevoe de dânsele, nici dacă se afla la îndămână un personal învâţătoresc suficient şi capabil. Aceasta explica numărul peste măsură de mare al suplinitorilor la şcoalele noastre secundare. Din 999 de ca­tedre, afară de seminarii, 414 sunt suplinite adică aproape 41.5­ V6, şi numai 583, ocupate de titulari. Este în destul de cunoscută me­toda întrebuinţată şi ea a fost pusă în prac­tică mai cu multă dărnicie şi nechibzuinţă în privinţa gimnazii­lor reale. De aceea cele mai multe dintr’însele au o existenţă ane­mică şi precară, vegetând de azi până mâne, şi aruncând pe fie­care an în societate o su­mă de tineri, râu pregătiţi, cu cunoştinţi foarte mărginite, şi fără altă perspectivă de­cât aceea de a se adăposti când­va sub ari­pele oblăduitoare ale bugetului, fie acel al statului, fie al judeţului sau al comunei. Şi în mod fatal lucrul trebue să fie astfel, de vreme ce tocmai ce-i mai esenţial şi mai neapărat, adică corpul didactic, lipseşte aproa­pe cu desăvârşire. Salarele fiind aici mai mici

Next