Euphorion, 1991 (Anul 2, nr. 10-21)

1991-01-01 / nr. 10

Pag. 2 /, NEGOIŢESCU: MIHAIL VILLARA: Frunzele nu mai sunt aceleaşi a trecut mai bine de patru de­ A­cenii de la apariţia, în editura Cultura Naţională, a unui ro­man al cărui titlu şi al cărui autor nu există sub nici o formă pentru publicul nostru actual. Această absenţă din conştiinţa publică se datorează în parte fap­tului că autorul romanului în cauză nu era scriitor de meserie şi nici nu a continuat să se ocupe de literatură, dar mai ales împrejurării că el era un om politic de vază dintre cei care au înfruntat cu mare curaj, în­dată după război, pe comuniştii ce se străduiau să pună mina, prin abuz şi violenţă, pe condu­cerea ţării, pe care de altminteri el a şi fost nevoit atunci să o părăsească, pomenirea sa fiind interzisă de la acea dată în România. E vorba de Mihail Viliara şi de romanul lui. Frunzele nu mai sunt aceleaşi, publicat în 1946. Sub adevăratul său nume Mihai Fărcăşanu, el mai dăduse tipa­rului, nu cu mult înainte, o importantă lucrare teoretică, intitulată Monarhia socială. Frunzele nu mai sunt aceleaşi este un roman scris la persoana întîia şi pare mai degrabă me­morialul unui tînăr român, care şi-a pregătit doctoratul în ştiinţe sociale la Londra şi apoi la Berlin, în epoca premergătoare celui de al doilea război mondial. Nimic documentar în acest me­morial, căci figura celor două mari oraşe unde zăboveşte autorul lui ne este doar sugerată prin atmosferă şi nici de­cum zugrăvită spre cunoaş­tere, iar situaţia politică din Anglia şi Germania acelor vremuri este şi ea numai întrevăzută pe fundalul atmosferic al consemnării şi rememorării. Nume de personalităţi şi evenimentele istorice din acea perioadă lipsesc cu desăvîrşire, în afară de noţiunile de fascism, hitlerism, capitalism, socia­lism, ca din întîmplare o dată sau de două ori aruncate pe vreo pagină răzleaţă. Data exactă a acţiunii poate fi lesne în schimb stabilită, dato­rită menţionării Olimpiadei de la Berlin, care tocmai atunci avea loc, dar despre care nu aflăm aproape nimic, existenţa ei integrîndu-se şi dizol­­vîndu-se de asemeni în atmosfera mai generală şi vagă. Nici despre viaţa universitară din Lon­dra sau Berlin (profesori, cursuri, librării) nu căpătăm vreo informaţie — totul mărginindu-se în această privinţă la preocupările intelectuale ale unui grup de tineri, dintre care face parte şi naratorul, adăpostiţi în aceeaşi pensiune ori întrunindu-se în micul bar din Bloomsbury. Chiar şi bibliotecile publice, sălile de concert şi mu­zeele frecventate de aceşti tineri, apar mai mult ca teren de aventuri erotice şi sentimentale, decît ca instituţii de cultură. Tinerele femei abordate şi cunoscute, în general englezoaice ori germane, după cum e vorba de Londra sau Berlin, pe cînd ei s-au adunat aici din toate colţurile glo­bului pămîntesc, sunt aproape toate îmbuibate de lecturi, dar în orice caz femei uşoare. Şi totuşi, fără a contrazice mediul acesta gelatinos şi pito­resc, sfera de interes intelectual a naratorului e nu numai extrem de cuprinzătoare, privind deo­potrivă literatura, eseistica, filozofia, arta şi mu­zica, dar şi foarte înaltă şi exactă, reprezentînd o chintesenţă a vieţii spirituale interbelice: oricît însă de numeroase şi de pretenţioase ar fi numele autorilor şi operelor ce intervin în discuţie, totul se aşează firesc în expunerea narativă, departe de orice pedanterie, ceea ce dă memorialului o tonalitate autentică, precum şi o reală distincţie. Cantitatea intelectuală compensează aici cantitatea de frivolitate, cu care nu intră în concurenţă, ci îşi găseşte un echilibru. Frivolitatea constă în beţii crîncene şi erotism împins pînă la obsesie şi deşănţare, dar iarăşi, totul în ordinea naturii şi normalului, căci nimic excepţional şi nimic mor­bid nu se insinuiază, tocmai acolo unde tinereţea ar justifica excesele. Cu atît mai semnificativ, cu cît atmosfera şi unele personaje aduc aminte cîteodată în mod frapant de unele personaje şi de o anumită at­mosferă din scrierile lui Mateiu Camgiale, deşi ne aflăm la o considerabilă distanţă, chiar şi în Soho, de lumea Crailor de Curtea veche, nu însă şi, în Berlinul acesta, de Berlinul misteriosului erou matern, deloc balcanic, ba dimpotrivă. Cu atît mai semnificativ, am spus, deoarece, tineri fiind, personajele din romanul lui Mihai Viliara nu poartă povara — dulce sau amară — a unui trecut, şi nici nu stau sub pecetea vreunei taine — taină ce de altfel nu ar impieta asupra tinereţii. Unul din amicii naratorului, de pildă, ne este prezentat în culorile antipatice cu care auto­rul Crailor înzestrează pe Goe Pirgu, indiscretul şi libidinosul, abhorat şi totuşi trebuincios celui ce-l detestă , bine­înţeles, acum în ambianţa londoneză, metropolitană şi cosmopolită: „Maurice îmi mînca o m­are parte din timp. Metisul ăsta se lipise de mine ca un scaete. Oricît îl sgîlțîiam tot mai rămînea ceva. Ziua mă acompania la Golden Tortoise și la Marchizul de Cornouailles, seara juca șah. Cînd aveam rendez-vous-uri cu femei îmi dădea tîrcoale. Știam că-1 voi găsi prin îm­prejurimile dramei și că mă va pisălogi cu între­bări. Cum a fost, cine a fost, în ce fel? etc. Cu fragmentele astea de conversaţie îşi pregătea nopţi de voluptate erotică. Visa la combinaţii turbate în care ar fi participat şi el. Ajunsese în ultima vreme chiar un fel de asociat al meu, dezavan­­tajîndu-mă din cauza gurii lui idioate, cu buze groase și respingătoare. Cafeniu cum era, îl pre­zentam însă ca pe un cîine din Madagascar. — Vă prezint cîinele meu — anunțam eu. — Cum vă place boul meu? se bîlbîia el. Se făcuse obraz­nic. Acum însă ne mai lăsasem de aventuri și ne apucasem de băut. Beam de stingeam. Această nouă tehnică îi dase chiar lui Maurice o senină­tate sceptică, viguroasă. Beţia ne maturiza văzînd cu ochii, stricîndu-ne stomacul şi ficatul şi îngro­­şîndu-ne creerul“. Eficient de bună seamă, stilul acestui memorial nu cunoaşte sticlirile de valori spurcate cu care îţi ia ochii şi îţi aţîţă imaginaţia marele Mateiu, dar eficienţa lui provine din ele­ganta pondere a intelectului. Atmosfera se creează cu simplitate, cuvintele degajează doar ceea ce singură inteligenţa sensibilă îngăduie, simţurile păstrîndu-şi buna-cuviinţă: „Drumurile serii în Londra! Le am în mine ca pe unul din cele mai mari bunuri ale vieţii, în ceaţa uşoară a nopţii apropiate, impresiunea de aventură a străzilor care se desfac înainte, pînza mişcătoare a luminilor, ameţeala subtilă a vîrtejului. Uneori la vreo în­crucişare de străzi rămîn în loc cu o tristeţe inexplicabilă şi subită în piept. Un miros spe­cial de benzină mi-a deşteptat în suflet viziunea proaspătă a unui colţ din Londra, imagine care a intrat prima dată prin simţurile mele atente“. Este stilul menit numai să poarte pe limpezimea sa climatul spiritual: „La Preussische Staatsbi­bliothek, nu existau mai mult ca în altă parte, raţiuni pentru o activitate ordonată şi intensă. Din contră, vecinătatea cărţilor şi fîşîitul inutil al hirtiilor îţi dădeau senzaţia că elaborezi în timp ce lîncezeai privind lumina difuză strecurată prin înalta cupolă sau urmărind mişcările stîngace ale vreunei candidate la diplome universitare. Pe de altă parte eram înconjuraţi de atracţiuni centri­fuge, sala revistelor, a manuscriselor şi operelor muzicale sau refectoriul de jos unde se putea fuma şi discuta prelung, bînd o cafea infamă. Sfînta lene, recomandată de Nietzsche, nu ne-ar fi pă­răsit nici un pas, dacă Axei, cu figura lui cea mai severă, nu ne-ar fi reamintit obligaţiile de onoare, luate unii faţă de alţii. Era animat de ceea ce Bourdaloue numea „le zéle de la per­fection des autres şi nu scăpa nici un prilej de a ne predica“. Din rolul de personaje feminine, care asigură naratorului o experienţă plăcută şi superficială, ca trecere a vremii pentru cel ce nu concepe să se angajeze, să-şi piardă libertatea de a simţi şi a gîndi (el se autoanalizează în acest sens), din boema fumurie prin care plutesc conturele pa­lide ce se cheamă Doreen, Myra, Mary, Alisson, Miranda, Wilhelmina etc., se încheagă spre fine o tragică poveste de dragoste, asemănătoare în parte celei din romanul Adio arme de Hemingway. Prilej pentru îndrăznețe pagini de analiză a psi­hologiei masculine, a căror cruzime atinge nu o dată intensităţi remarcabile: „Mă întrebam cum aş fi putut scăpa din această teribilă întîmplare, cum aş fi putut scăpa de Soledad. Atitudinea mea o făcea să aibă îndoieli continue. Credea că voi părăsi Germania à l’Improviste şi o voi lăsa singură în această stare desperată, în fond şi acum era singură. Simţea­că nu poate conta pe mine, că nu am sufletul necesar pentru un gest drept. Avea clipe cînd se descoperea complet părăsită şi viaţa ei de copil era atît de îndoită încît vroia să moară. Noaptea cînd rămîneam singur mi-o închipuiam sinucigîndu-se, luînd otravă sau aruncîndu-se în Spre ea şi gîndul ăsta îmi dădea oarecare linişte — deşi încercam să rezist unor asemenea viziuni. Simţeam că ar fi fost o soluţie. Aş fi scăpat de remuşcarea prezentă care mă rodea şi aş fi avut numai perspectiva unor melancolii nepericuloase“. Recunoaştem la Mihai Villara acel gen de introspecţie bine susţinut în literatura noastră anterioară de Camil Petrescu, de Anton Holban sau de Gib Mihăescu şi condus pe aceeaşi linie de intelectualitate sigură, aptă prin urmare să suporte burghiul dubiilor morale. Şi în acest sens, memorialul său constituie un document. O aşezare românească, situată la periferii asiate. Ridicată pe un pă­­mînt „stropit de sîngele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870 şi 14 martie 1888 ş.cl., ş.cl.“ Deasupra acestei slăvite ţărîne se întinde cerul da­­co-roman, nimbat din împărăţia fără amurg a luminii creştine; sub auspicii atît de ilustre, s-a in­ventat aici un sistem de iluminare ieftin şi practic, cu ajutorul licu­ricilor (lampyris resplendes). Lo­cuitorii Moftangiei pretind că „un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte: vrăjmaşii lui sunt numai şi numai realităţile al­tor neamuri“. Aşadar, nu e de mi­rare că sunt în mare parte agita­torii veseli ai unor iluzii golite de sens moral, interşanjabile, dăruind şi absorbind în egală măsură pro­miscuitatea afectivă a unei pla­titudini viclene. Centrul conştiin­ţei este situat în afara persoanei lor, detectabil la crîşmă, sau, după caz, la carnaval. Centrul incon­ştienţei lor se află aşezat într-un soi de minim ontologic, numit moft, în care oricine devine um­bra unui nimeni şi toţi laolaltă o însumare de umbre/nimeni, even­tual plasticizate prin sonor — a­­dăugînd, adică, urechi, tîmple, bu­ze şi alte rînduri de epiderme, sosii auditive ale aceleiaşi voioase şi carnivore imposturi, nedesprin­­se din bidimensionalitatea spectra­lului. Pentru unii, ei constituie, prin excelenţă, mahalaua, cuvînt deco­dificat în toate nuanţele posibile, desemnînd de la „o pasionalitate derizorie în care pînă şi faptul morţii nu e decît un impuls spre crîşmă, spre chef“ pînă la arti­ficiul ideii de topos. în majorita­te, locuitorii Moftangiei nu recu­nosc aceste meditaţii cizelate cu sîrguinţa unor mentalităţi adiacen­te şi, practic, nu-l interesează. Po­por clasic, căruia nu-i lipseşte o mitologie în perpetuă reciclare, res­pectiv Moftologia Olimpului Ro­mân, ei judecă prin analogie şi nicidecum prin logică. E şi un non­sens, acesta, logica, în cadre men­tale de receptare a realităţii fluide, captate de aparenţă, jalonate de retractări solvabile în imediatul detectabil. Ca orice aşezare care se res­pectă, Moftangia are şi un per­sonaj reprezentativ: Mitică. „Băiat potrivit în toate“, fiu legitim al unei istorii lesne de formalizat, spirit originar, inventînd gesturile şi duhul băşcălios al unei genera­ţii ce cu atîta bravură şi întot­deauna la sigur demontează tragi­cul. Alert şi întotdeauna în re­plică, la vînătoare de lei sau mîn­­cînd cu lăcomie ca să se apere de moarte, Mitică îşi pregăteşte, gri­juliu, pînă şi testamentul: „şi cînd voi fi mort, monşer, nu doresc pen­tru ca să mi se cînte altceva de­cît Deşteaptă-te, române!“ Şi a­­tunci cînd se întîmplă — căci vai, sîntem cu toţii vremelnici — şi bat clopotele şi se lasă cortina“ pe care se vede desenul alegoric al viitorului patriei încongiurat de nori naţionali... tricolori“, revedem într-o aşezare românească sala unui bufet, într-un bal mascat de mahala. Forfotă, muzică, strigăte, dans cu petrecăreţi paralizaţi de spaima devenirii dar grozăviţi de alcool, gurmanzi, vicioşi şi vicleni ştiindu-se supravegheaţi de forţe de ordine pentru a nu depăşi nişa u­­nui spaţiu blocat de pulsiunile raiului autohton, transgresat în transa bufoneriei, „la mese întin­se / la făclii aprinse / la cuvinte bune“. Filmul, dacă film este ima­ginea unei lumi în două dimen­siuni, continuă, regizat odată cu dansul halucinant de dezmăţ obe­dient unei centrări duplicitare, pla­sate acolo unde fiecare îşi tră­ieşte p­rin celălalt propria-i ra­tare, decădere şi teamă. Ca orice peliculă care se respectă, există și un personaj principal: Mitică. Un băiat nici prea-prea, nici foarte­­foarte, așezat într-un minim on­tologic surprins, desigur, de spiri­tul lui inventiv ca un moft. Mai apoi, cînd se lasă cortina, revedem o lume bidimensionată — în care limbajul decerebral a­­pare unora ca o a treia dimensiu­­ne —, o lume în care tot ce se poate construi e un haos vesel, un vîrtej al hormonilor pentru a pre­figura cu memoria din măruntaie carnavalul jafului pașnic. O scîn­­teie ar părea că ar ‘aprinde păien­jenişul acestei sarabande inferna­le, dar pentru asta păienjenişul ar trebui să fie lipsit de sevă, şi este fără sevă, dar la lumina flă­cării nu se mai vede! Şi filmul continuă, şi umbrele, şi pămîntul stropit cu sîngele martirilor, şi menajeria isterică de animozităţi egalitare, şi sosiile ce nu doresc, monşer, pentru ca să li se cînte altceva decît la mese întinse, la făclii aprinse, înapoia cărora se întrevede o adevărată diapauza care conservă un pseudo-antropos, umbrele/nimeni perpetuînd o simplă energie con­servativă şi această imagine a Mof­tangiei care nu îndeplineşte un des­tin, ci o funcţie. Vladimir MUNTEANU Mof­tangia Anticorida, de Jerome. Hill Anul II, nr. 1

Next