Euphorion, 1991 (Anul 2, nr. 10-21)
1991-01-01 / nr. 10
Pag. 2 /, NEGOIŢESCU: MIHAIL VILLARA: Frunzele nu mai sunt aceleaşi a trecut mai bine de patru de Acenii de la apariţia, în editura Cultura Naţională, a unui roman al cărui titlu şi al cărui autor nu există sub nici o formă pentru publicul nostru actual. Această absenţă din conştiinţa publică se datorează în parte faptului că autorul romanului în cauză nu era scriitor de meserie şi nici nu a continuat să se ocupe de literatură, dar mai ales împrejurării că el era un om politic de vază dintre cei care au înfruntat cu mare curaj, îndată după război, pe comuniştii ce se străduiau să pună mina, prin abuz şi violenţă, pe conducerea ţării, pe care de altminteri el a şi fost nevoit atunci să o părăsească, pomenirea sa fiind interzisă de la acea dată în România. E vorba de Mihail Viliara şi de romanul lui. Frunzele nu mai sunt aceleaşi, publicat în 1946. Sub adevăratul său nume Mihai Fărcăşanu, el mai dăduse tiparului, nu cu mult înainte, o importantă lucrare teoretică, intitulată Monarhia socială. Frunzele nu mai sunt aceleaşi este un roman scris la persoana întîia şi pare mai degrabă memorialul unui tînăr român, care şi-a pregătit doctoratul în ştiinţe sociale la Londra şi apoi la Berlin, în epoca premergătoare celui de al doilea război mondial. Nimic documentar în acest memorial, căci figura celor două mari oraşe unde zăboveşte autorul lui ne este doar sugerată prin atmosferă şi nici decum zugrăvită spre cunoaştere, iar situaţia politică din Anglia şi Germania acelor vremuri este şi ea numai întrevăzută pe fundalul atmosferic al consemnării şi rememorării. Nume de personalităţi şi evenimentele istorice din acea perioadă lipsesc cu desăvîrşire, în afară de noţiunile de fascism, hitlerism, capitalism, socialism, ca din întîmplare o dată sau de două ori aruncate pe vreo pagină răzleaţă. Data exactă a acţiunii poate fi lesne în schimb stabilită, datorită menţionării Olimpiadei de la Berlin, care tocmai atunci avea loc, dar despre care nu aflăm aproape nimic, existenţa ei integrîndu-se şi dizolvîndu-se de asemeni în atmosfera mai generală şi vagă. Nici despre viaţa universitară din Londra sau Berlin (profesori, cursuri, librării) nu căpătăm vreo informaţie — totul mărginindu-se în această privinţă la preocupările intelectuale ale unui grup de tineri, dintre care face parte şi naratorul, adăpostiţi în aceeaşi pensiune ori întrunindu-se în micul bar din Bloomsbury. Chiar şi bibliotecile publice, sălile de concert şi muzeele frecventate de aceşti tineri, apar mai mult ca teren de aventuri erotice şi sentimentale, decît ca instituţii de cultură. Tinerele femei abordate şi cunoscute, în general englezoaice ori germane, după cum e vorba de Londra sau Berlin, pe cînd ei s-au adunat aici din toate colţurile globului pămîntesc, sunt aproape toate îmbuibate de lecturi, dar în orice caz femei uşoare. Şi totuşi, fără a contrazice mediul acesta gelatinos şi pitoresc, sfera de interes intelectual a naratorului e nu numai extrem de cuprinzătoare, privind deopotrivă literatura, eseistica, filozofia, arta şi muzica, dar şi foarte înaltă şi exactă, reprezentînd o chintesenţă a vieţii spirituale interbelice: oricît însă de numeroase şi de pretenţioase ar fi numele autorilor şi operelor ce intervin în discuţie, totul se aşează firesc în expunerea narativă, departe de orice pedanterie, ceea ce dă memorialului o tonalitate autentică, precum şi o reală distincţie. Cantitatea intelectuală compensează aici cantitatea de frivolitate, cu care nu intră în concurenţă, ci îşi găseşte un echilibru. Frivolitatea constă în beţii crîncene şi erotism împins pînă la obsesie şi deşănţare, dar iarăşi, totul în ordinea naturii şi normalului, căci nimic excepţional şi nimic morbid nu se insinuiază, tocmai acolo unde tinereţea ar justifica excesele. Cu atît mai semnificativ, cu cît atmosfera şi unele personaje aduc aminte cîteodată în mod frapant de unele personaje şi de o anumită atmosferă din scrierile lui Mateiu Camgiale, deşi ne aflăm la o considerabilă distanţă, chiar şi în Soho, de lumea Crailor de Curtea veche, nu însă şi, în Berlinul acesta, de Berlinul misteriosului erou matern, deloc balcanic, ba dimpotrivă. Cu atît mai semnificativ, am spus, deoarece, tineri fiind, personajele din romanul lui Mihai Viliara nu poartă povara — dulce sau amară — a unui trecut, şi nici nu stau sub pecetea vreunei taine — taină ce de altfel nu ar impieta asupra tinereţii. Unul din amicii naratorului, de pildă, ne este prezentat în culorile antipatice cu care autorul Crailor înzestrează pe Goe Pirgu, indiscretul şi libidinosul, abhorat şi totuşi trebuincios celui ce-l detestă , bineînţeles, acum în ambianţa londoneză, metropolitană şi cosmopolită: „Maurice îmi mînca o mare parte din timp. Metisul ăsta se lipise de mine ca un scaete. Oricît îl sgîlțîiam tot mai rămînea ceva. Ziua mă acompania la Golden Tortoise și la Marchizul de Cornouailles, seara juca șah. Cînd aveam rendez-vous-uri cu femei îmi dădea tîrcoale. Știam că-1 voi găsi prin împrejurimile dramei și că mă va pisălogi cu întrebări. Cum a fost, cine a fost, în ce fel? etc. Cu fragmentele astea de conversaţie îşi pregătea nopţi de voluptate erotică. Visa la combinaţii turbate în care ar fi participat şi el. Ajunsese în ultima vreme chiar un fel de asociat al meu, dezavantajîndu-mă din cauza gurii lui idioate, cu buze groase și respingătoare. Cafeniu cum era, îl prezentam însă ca pe un cîine din Madagascar. — Vă prezint cîinele meu — anunțam eu. — Cum vă place boul meu? se bîlbîia el. Se făcuse obraznic. Acum însă ne mai lăsasem de aventuri și ne apucasem de băut. Beam de stingeam. Această nouă tehnică îi dase chiar lui Maurice o seninătate sceptică, viguroasă. Beţia ne maturiza văzînd cu ochii, stricîndu-ne stomacul şi ficatul şi îngroşîndu-ne creerul“. Eficient de bună seamă, stilul acestui memorial nu cunoaşte sticlirile de valori spurcate cu care îţi ia ochii şi îţi aţîţă imaginaţia marele Mateiu, dar eficienţa lui provine din eleganta pondere a intelectului. Atmosfera se creează cu simplitate, cuvintele degajează doar ceea ce singură inteligenţa sensibilă îngăduie, simţurile păstrîndu-şi buna-cuviinţă: „Drumurile serii în Londra! Le am în mine ca pe unul din cele mai mari bunuri ale vieţii, în ceaţa uşoară a nopţii apropiate, impresiunea de aventură a străzilor care se desfac înainte, pînza mişcătoare a luminilor, ameţeala subtilă a vîrtejului. Uneori la vreo încrucişare de străzi rămîn în loc cu o tristeţe inexplicabilă şi subită în piept. Un miros special de benzină mi-a deşteptat în suflet viziunea proaspătă a unui colţ din Londra, imagine care a intrat prima dată prin simţurile mele atente“. Este stilul menit numai să poarte pe limpezimea sa climatul spiritual: „La Preussische Staatsbibliothek, nu existau mai mult ca în altă parte, raţiuni pentru o activitate ordonată şi intensă. Din contră, vecinătatea cărţilor şi fîşîitul inutil al hirtiilor îţi dădeau senzaţia că elaborezi în timp ce lîncezeai privind lumina difuză strecurată prin înalta cupolă sau urmărind mişcările stîngace ale vreunei candidate la diplome universitare. Pe de altă parte eram înconjuraţi de atracţiuni centrifuge, sala revistelor, a manuscriselor şi operelor muzicale sau refectoriul de jos unde se putea fuma şi discuta prelung, bînd o cafea infamă. Sfînta lene, recomandată de Nietzsche, nu ne-ar fi părăsit nici un pas, dacă Axei, cu figura lui cea mai severă, nu ne-ar fi reamintit obligaţiile de onoare, luate unii faţă de alţii. Era animat de ceea ce Bourdaloue numea „le zéle de la perfection des autres şi nu scăpa nici un prilej de a ne predica“. Din rolul de personaje feminine, care asigură naratorului o experienţă plăcută şi superficială, ca trecere a vremii pentru cel ce nu concepe să se angajeze, să-şi piardă libertatea de a simţi şi a gîndi (el se autoanalizează în acest sens), din boema fumurie prin care plutesc conturele palide ce se cheamă Doreen, Myra, Mary, Alisson, Miranda, Wilhelmina etc., se încheagă spre fine o tragică poveste de dragoste, asemănătoare în parte celei din romanul Adio arme de Hemingway. Prilej pentru îndrăznețe pagini de analiză a psihologiei masculine, a căror cruzime atinge nu o dată intensităţi remarcabile: „Mă întrebam cum aş fi putut scăpa din această teribilă întîmplare, cum aş fi putut scăpa de Soledad. Atitudinea mea o făcea să aibă îndoieli continue. Credea că voi părăsi Germania à l’Improviste şi o voi lăsa singură în această stare desperată, în fond şi acum era singură. Simţeacă nu poate conta pe mine, că nu am sufletul necesar pentru un gest drept. Avea clipe cînd se descoperea complet părăsită şi viaţa ei de copil era atît de îndoită încît vroia să moară. Noaptea cînd rămîneam singur mi-o închipuiam sinucigîndu-se, luînd otravă sau aruncîndu-se în Spre ea şi gîndul ăsta îmi dădea oarecare linişte — deşi încercam să rezist unor asemenea viziuni. Simţeam că ar fi fost o soluţie. Aş fi scăpat de remuşcarea prezentă care mă rodea şi aş fi avut numai perspectiva unor melancolii nepericuloase“. Recunoaştem la Mihai Villara acel gen de introspecţie bine susţinut în literatura noastră anterioară de Camil Petrescu, de Anton Holban sau de Gib Mihăescu şi condus pe aceeaşi linie de intelectualitate sigură, aptă prin urmare să suporte burghiul dubiilor morale. Şi în acest sens, memorialul său constituie un document. O aşezare românească, situată la periferii asiate. Ridicată pe un pămînt „stropit de sîngele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 fevruarie 1866, 8 august 1870 şi 14 martie 1888 ş.cl., ş.cl.“ Deasupra acestei slăvite ţărîne se întinde cerul daco-roman, nimbat din împărăţia fără amurg a luminii creştine; sub auspicii atît de ilustre, s-a inventat aici un sistem de iluminare ieftin şi practic, cu ajutorul licuricilor (lampyris resplendes). Locuitorii Moftangiei pretind că „un neam nu poate avea vrăjmaşi în propriile sale defecte: vrăjmaşii lui sunt numai şi numai realităţile altor neamuri“. Aşadar, nu e de mirare că sunt în mare parte agitatorii veseli ai unor iluzii golite de sens moral, interşanjabile, dăruind şi absorbind în egală măsură promiscuitatea afectivă a unei platitudini viclene. Centrul conştiinţei este situat în afara persoanei lor, detectabil la crîşmă, sau, după caz, la carnaval. Centrul inconştienţei lor se află aşezat într-un soi de minim ontologic, numit moft, în care oricine devine umbra unui nimeni şi toţi laolaltă o însumare de umbre/nimeni, eventual plasticizate prin sonor — adăugînd, adică, urechi, tîmple, buze şi alte rînduri de epiderme, sosii auditive ale aceleiaşi voioase şi carnivore imposturi, nedesprinse din bidimensionalitatea spectralului. Pentru unii, ei constituie, prin excelenţă, mahalaua, cuvînt decodificat în toate nuanţele posibile, desemnînd de la „o pasionalitate derizorie în care pînă şi faptul morţii nu e decît un impuls spre crîşmă, spre chef“ pînă la artificiul ideii de topos. în majoritate, locuitorii Moftangiei nu recunosc aceste meditaţii cizelate cu sîrguinţa unor mentalităţi adiacente şi, practic, nu-l interesează. Popor clasic, căruia nu-i lipseşte o mitologie în perpetuă reciclare, respectiv Moftologia Olimpului Român, ei judecă prin analogie şi nicidecum prin logică. E şi un nonsens, acesta, logica, în cadre mentale de receptare a realităţii fluide, captate de aparenţă, jalonate de retractări solvabile în imediatul detectabil. Ca orice aşezare care se respectă, Moftangia are şi un personaj reprezentativ: Mitică. „Băiat potrivit în toate“, fiu legitim al unei istorii lesne de formalizat, spirit originar, inventînd gesturile şi duhul băşcălios al unei generaţii ce cu atîta bravură şi întotdeauna la sigur demontează tragicul. Alert şi întotdeauna în replică, la vînătoare de lei sau mîncînd cu lăcomie ca să se apere de moarte, Mitică îşi pregăteşte, grijuliu, pînă şi testamentul: „şi cînd voi fi mort, monşer, nu doresc pentru ca să mi se cînte altceva decît Deşteaptă-te, române!“ Şi atunci cînd se întîmplă — căci vai, sîntem cu toţii vremelnici — şi bat clopotele şi se lasă cortina“ pe care se vede desenul alegoric al viitorului patriei încongiurat de nori naţionali... tricolori“, revedem într-o aşezare românească sala unui bufet, într-un bal mascat de mahala. Forfotă, muzică, strigăte, dans cu petrecăreţi paralizaţi de spaima devenirii dar grozăviţi de alcool, gurmanzi, vicioşi şi vicleni ştiindu-se supravegheaţi de forţe de ordine pentru a nu depăşi nişa unui spaţiu blocat de pulsiunile raiului autohton, transgresat în transa bufoneriei, „la mese întinse / la făclii aprinse / la cuvinte bune“. Filmul, dacă film este imaginea unei lumi în două dimensiuni, continuă, regizat odată cu dansul halucinant de dezmăţ obedient unei centrări duplicitare, plasate acolo unde fiecare îşi trăieşte prin celălalt propria-i ratare, decădere şi teamă. Ca orice peliculă care se respectă, există și un personaj principal: Mitică. Un băiat nici prea-prea, nici foartefoarte, așezat într-un minim ontologic surprins, desigur, de spiritul lui inventiv ca un moft. Mai apoi, cînd se lasă cortina, revedem o lume bidimensionată — în care limbajul decerebral apare unora ca o a treia dimensiune —, o lume în care tot ce se poate construi e un haos vesel, un vîrtej al hormonilor pentru a prefigura cu memoria din măruntaie carnavalul jafului pașnic. O scînteie ar părea că ar ‘aprinde păienjenişul acestei sarabande infernale, dar pentru asta păienjenişul ar trebui să fie lipsit de sevă, şi este fără sevă, dar la lumina flăcării nu se mai vede! Şi filmul continuă, şi umbrele, şi pămîntul stropit cu sîngele martirilor, şi menajeria isterică de animozităţi egalitare, şi sosiile ce nu doresc, monşer, pentru ca să li se cînte altceva decît la mese întinse, la făclii aprinse, înapoia cărora se întrevede o adevărată diapauza care conservă un pseudo-antropos, umbrele/nimeni perpetuînd o simplă energie conservativă şi această imagine a Moftangiei care nu îndeplineşte un destin, ci o funcţie. Vladimir MUNTEANU Moftangia Anticorida, de Jerome. Hill Anul II, nr. 1