Euphorion, 1998 (Anul 9, nr. 82-93)

1998 / nr. 82-84

-AntihHfrntrmnrnhtinttrfOOQ U Gabriel Stănescu mntk. I jm m ncă din zorii acestui secol istoriografia românească a înregistrat o nouă accepţiune a conceptului de naţiune. Vechiul naţionalism, aparţinând secolului trecut, se ghida după concepţia liberalistă şi individualistă a cărei ideal era libertatea individuală, în lucrarea “Românismul, catehismul unei noi spiritualităţi" (1936), C. Rădulescu-Motru teoretizează noul tip de naţionalism, având ca punct de plecare credinţa că fiecare naţiune “formează o existenţă de sine stătătoare”, cu o istorie şi un destin propriu. Caracteristica acestui nou naţionalism este însuşi caracterul său spiritual, pe care Motru îl desemnează prin termenul “românism”. Conform teoriei sale, românismul evoluează în trei direcţii. Prima direcţie ar fi reabilitarea spiritului creştin (în special al ortodoxiei), care dă naştere imperativului mesianic; a doua direcţie este dată de reabilitarea tradiţiilor şi a instituţiilor româneşti; a treia direcţie este reprezentată de caracterul biologic şi etnic al poporului. Românismul lui C. Rădulescu-Motru o afirmă de altfel el însuşi - nu e nici fascism, nici rasism, nici antisemitism, ci “un jurământ de credinţă în statornicirea pământului şi a veacului românesc”, “o promisiune solemnă în întărirea organizaţiei de familie” dar şi “o politică de selecţionare a valorilor”, altfel spus valorificarea darurilor ereditare ale neamului. Avem deci de-a face cu un naţionalism constructiv, românismul echivalând astfel cu împlinirea vocaţiei fiinţei româneşti în planul vieţii politice, economice şi spirituale. C. Rădulescu-Motru nu este singurul gânditor interbelic care a văzut în naţionalism conturarea unei noi spiritualităţi. Ce înseamnă această nouă spiritualitate? “Pentru noi - scrie Motru - spiritualitatea este complexul de idei şi sentimente, în special complexul de interpretări simbolice, prin care societatea unei epoci îşi justifică credinţa într-o ordine perfectă şi efemeră, pe care ea este sortită a o realiza pe pământ.” Pornind, probabil, de la imperativul eminescian potrivit căruia noi, românii “trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei”, promoţia Nicolae Iorga a fost animată de primatul spiritualului, mai bine spus de depăşirea “economicului” prin “spiritual" (Nae Ionescu), încă din 1909 Iorga lansase lozinca luptei naţionale şi sociale a generaţiei războiului prin cuvintele: “România este a Românilor, a tuturor Românilor şi numai a Românilor”. Ce se înţelege prin aceasta? Strădania de a pune în valoare specificul românesc, autohtonismul care stă la baza statului şi al civilizaţiei româneşti, într-un fulminant serial de patru articole publicate în Cuvântul 1930, Nae Ionescu se implică în dezbaterea teoretică privind naţionalismul, insistând asupra definiţiei a două noţiuni, mai precis asupra distincţiei ce trebuie făcută între cea de “român” şi cea de “bun român”. O analiză de ordin semantic dar având implicaţii de ordin politic şi religios. Concluzia la care ajunge Nae Ionescu este că românismul este implicit legat de ortodoxie şi că - pe de altă parte-în constituirea realităţii românismului intră ca notă şi componentă ortodoxia. După acest raţionament catolicii, precum şi elementele alogene îşi pierd calitatea de români. De ce? Pentru că a fi român e o stare de fapt, în timp ce noţiunea de “bun român” este una relativă, care închide în sine un element de valorificare morală. Iată un rezumat original al tezei năiste în varianta Petre Ţuţea: “Articolul e genial. Zice, domnule, un ovrei sau un neamţ, oricine, care e soldat viteaz, care e un cetăţean corect, îşi satisface obligaţiile faţă de fisc, faţă de stat şi de popor, care nu e trădător şi care e credincios idealurilor româneşti, e bun român. Şi o javră cu cioareci - care e o javră extraordinară - ăla e român. Ăsta e “bun român” şi ăla e “român”. Concluzia lui Ţuţea este că pentru Nae Ionescu conceptul de român “ nu era nici etic, nici social, era ontic. Eşti român sau nu eşti. Te naşti român, nu te faci român". întrebat cum explică opţiunile politice de dreapta ale celor mai înzestraţi intelectuali din generaţia sa, Ţuţea răspunde că românismul “a însemnat să fim noi înşine (...) A fost un orgoliu naţional. Fiecare popor vrea să fie el însuşi. Şi am vrut şi noi, ăştia de dreapta, să fim români”. Pentru el, ca şi pentru generaţia de la 1930 a fi naţionalist nu însemna a fi antisemit, pentru că acest fapt ar echivala cu un gest anticreştin, în fapt atitudinea naţionalistă are ca punct de pornire exacerbarea puterii naţiunii, o practică întâlnită la toate popoarele. De aceea nu cred că ar putea deranja pe cineva afirmaţia aceluiaşi Ţuţea, care mărturisea cu orgoliu: “Sunt român, şi ca român, mă socot buricul pământului. Că, dacă n-aş fi român, n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german. Adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie. Că altfel n-am cum să ies. Tot ce gândesc devine românesc”. După unele afirmaţii, extrema dreaptă a apărut ca o replică faţă de influenţa nefastă a bolşevismului rusesc, expresie a extremei stângi. Naţionalismul formulat de Eminescu este unul “absolut”, de la care se revendică întreaga gândire interbelică, începând cu Iorga, supranumit de Ţuţea “părintele dreptei”. Tot putea face o justă disociere între cuzism, care este “fundamental antisemit” şi regionalism, care nu a avut un caracter antisemit, cel puţin în prima etapă a fiinţării sale, ci un caracter naţional religios creştin. De aceea, ajungând în acest punct al discordiei, nu mi se pare nicidecum nefiresc gestul lui Mircea Eliade de a adera la revoluţia spirituală iniţiată de Mişcarea Legionară, atât timp cât ea îşi propune mântuirea neamului, prin eroism şi sfinţenie, crearea unei Românii noi şi a unui popor nou. “Cred în această biruinţă pentru că, înainte de toate, cred în biruinţa duhului creştin” afirmă Mircea Eliade în răspunsul său la ancheta ziarului “Buna Vestire” din 1937. Explicaţia?: “O mişcare izvorâtă şi alimentată de spiritualitatea creştină, o revoluţie spirituală care luptă în primul rând împotriva păcatului şi nevredniciei nu este o mişcare politică. Ea este o revoluţie creştină”, în timp ce revoluţiile contemporane au un caracter politic, “revoluţia legionară este spirituală şi creştină”, în timp ce revoluţiile din epocă urmăreau cucerirea puterii de către o clasă socială, sau de către o singură persoană, revoluţia legionară îşi propunea drept ţel suprem “mântuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu (...). Noua spiritualitate are în centrul ei omul nou, născut “dintr-o vastă prefacere lăuntrică" şi caracterizat printr-o “adevărată trăire şi fructificare a libertăţii”, într-o epocă în care domnea corupţia, arbitrariul, dictatura personală, spiritul mercantil, nesinceritatea, România se afla în faţa unui naufragiu istoric de proporţii, în pragul unei catastrofe civile. Se simţea nevoia unei reînoiri spirituale radicale care să salveze naţiunea de mediocritatea vieţii sociale şi politice şi să prefacă “în valori spirituale de universală circulaţie bogăţiile sufletului românesc” (“Buna Vestire", an I, 1937). Profesiunea de credinţă a lui Mircea Eliade, departe de a fi socotită “o rătăcire” sau o “greşeală de tinereţe”, reflectă exact spiritul în care generaţia de la 1930 era pregătită pentru revoluţia creştină, iniţiată de Mişcarea Legioară. Din păcate, ea a eşuat în a doua etapă a existenţei sale, după asasinarea lui Corneliu Codreanu, îndepărtânduse de la principiile iniţiale ale spiritualităţii creştine prin apelul la violenţă. Potrivit afirmaţiei lui Petre Ţuţea, legionarismul, fiind un naţionalism absolut, “nu putea ieşi câştigător deoarece avea la bază o eroare, naţionalismul integral, care era impracticabil.” în ceea ce-l priveşte pe Eliade însuşi, cine urmăreşte publicistica sa din epocă, va constata că problematica naţionalismului va constitui un leit motiv care a generat în planul scriiturii ceea ce în muzică poartă numele de variaţiuni pe aceeaşi temă. In articolul “Criza românismului” (1935) Mircea Eliade nu face decât să reia teza despre românism a lui Nae Ionescu: “Suntem români prin simplul fapt că suntem vii". Afirmaţia nu implică o atitudine naţionalistă, ci este o simplă constatare, o realitate. Eliade înţelege nu să discute în jurul noţiunii de românism, ci să adâncească înţelesurile sale, să găsească astfel valorile sale universale, să “vadă” roadele creaţiei în cadrul românităţii. Legitimarea românismului are loc în măsura în care acesta este creator; creaţia este aceea care îl preocupă pe Eliade. De aici şi comparaţia românismului cu un organism viu, în plină desfăşurare. Vrând-nevrând ne întoarcem la prefaţa semnată de Nae Ionescu la romanul lui Mihail Sebastian De două mii de ani (1934), socotită de către unii comentatori ca fiind antisemită: “Naţionalitatea este, deci, o stare organică. Cu cât un om este mai viu, cu atât el e şi mai naţional"; apartenenţa la o comunitate “nu e un act de voinţă individuală”, ci “o stare naturală”. Pornind de la concluzia năistă, Eliade optează, la rândul său, pentru un naţionalism cu implicaţii culturale, îi motivează atitudinea un Eminescu, un Haşdeu, un Iorga, un Pârvan, pentru că au gândit şi creat româneşte valorile noastre spirituale. Ca valori ce aparţin tradiţiei, acestea nu pot fi eludate, ci asimilate; nu pot fi renegate, dar pot fi completate, criticate, duse mai departe. Un alt aspect al problemei ar fi acela că naţionalismul nu e de esenţă verbală, demagogică, ci o stare de spirit. Pe de altă parte autorul nu priveşte unilateral creaţia, reducând-o la cea de ordin cultural. Dimpotrivă, el acordă credit faptelor, nu politicii, pentru că fapta este instrumentul de creaţie al majorităţii: "Nu toţi sunt datori să creeze cultură, în schimb sunt datori să creeze un echilibru interior făptuind”. Peste doi ani Eliade va reveni asupra subiectului în articolul “Naţionalismul” (1937), afirmând în spirit eminescian că naţionalismul “este un act de creaţie spirituală”. Văd aici, în acest articol, împlinirea imperativului cerut de Eminescu, potrivit căruia “trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunărei; aceasta e singura misiune a statului român şi oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop, pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncii străbunilor noştri...” Aşadar naţionalismul are un rol creator de valori spirituale prin care naţiunea se impune celorlalte naţiuni. “Un naţionalism - afirma Eliade - nu devine universal prin renunţarea la formele lui specifice. Dimpotrivă, devine universal atunci când valorifică într-un mod original existenţa, creând un sens nou. De data asta Eliade defineşte naţionalismul în sens blagian, pornind de la definiţia omului creator de cultură, într-o convorbire cu Blaga, Eliade afirma că “noi românii avem misiunea de a crea un om universal, altul decât cel întrupat de greci sau de Renaştere”. Am văzut că pentru Nae Ionescu problema sufletului românesc este una ontologică, înainte de a fi istorică. Naţionalismul creator, aşa cum este văzut de Mircea Eliade, a cunoscut în epoca interbelică contribuţii cu totul remarcabile privind probleme de ordin istoric, adică privind destinul neamului, începând cu Iorga, cel care se ambiţiona să scrie istoria integrală a românilor, şi sfârşind cu Nichifor Crainic, Simion Mehedinţi şi Cioran. Epoca aceasta este animată de sentimentul istoriei, o istorie care “se face” şi nu care “se consumă” cum afirmă Eliade. România însăşi vrea să trăiască sub semnul istoriei, adică al “unui destin spiritual”. Cine reciteşte “Itinerariul spiritual” (1927) azi, va accepta judecata lui Şerban Cioculescu care constata cu îndreptăţire că Eliade consideră ortodoxia nouă ca pe un fel de aristocraţie rezervată elitelor, şi de aceea crede într-o renaştere spirituală prin ortodoxie. în articolul “Simplu comentariu” publicat în 1935 Eliade vorbeşte despre extraordinara forţă de creaţie a neamului, incompatibilă cu politicianismul îngust, profesat de politicieni fără vocaţie: “Există ceva în România pe care nici o gafă politică şi nici o tragedie istorică nu o va putea suprima. Există forţa creaţiei, există această vână bogată şi peste putinţă de secat. Lumea ni s-ar fi părut infinit mai tristă şi ticăloşia politicii noastre mult mai dezastruoasă dacă n-ar fi această forţă de creaţie, pe care o simţim pulsând şi manifestându-se în jurul nostru (...). Căci orice poate pieri în lume, şi lumea ar putea părea încă frumoasă dacă înapoia unui neam veghează elitele creatoare”. Dacă Motru este naţionalist fără a fi şovin şi fără a accepta punctul de vedere al extremei drepte, Mircea Eliade este adeptul unui naţionalism creator care exclude antisemitismul. Atât Eliade cât şi Cioran, de altfel, sunt animaţi de un soi de mesianism care presupune o reînoire spirituală în primul rând. Nimeni nu poate deduce antisemitismul din dorinţa românului de a crede în el