Euphorion, 1999 (Anul 10, nr. 94-105)

1999 / nr. 94-99

An I il X, g 11 m 3 i‘-:i 13 u n i i/c !o i, IflfK) . - - ’ ■ - - - / — E U P H U R I O N • Mircea Ivanescu Traduceri în engleză (explicaţii pentru poeta margaret harrell) cum a început lumea? cu sfîrîiala peştelui prăjindu-se în tigaia vecinului nostru cînd îşi pregăteşte el micul dejun, şi afară, soarele risipindu-şi batjocoritor scînteile pe valurile care se sparg pe ţărm - asta e modul lui - al soarelui -de a dăinui veşnic, în timp ce ziua noastră cea de toate zilele începe cu lumina fărîmiţată sfîrîind în tigaie, şi noi jinduim în taină nu după vreun nou - sau vechi - miracol al zilei, ci doar după răspunsul pe care să-l putem înţelege, adică lumea trezindu-se în zori cu prataturi mici, mulţumite (fu cu vreun bang, ci cu un politicos reprimat mic sughiţ, acceptînd o aventură mai omenească) mic dejun de peşte prăjit, şi, în picioare la fereastră evitînd să privim spre marea, care este eternă şi se sfărîmă, se sfărîmă, se sfărîmă pe nisipuri, unde odinioară era o fantasmă sveltă trecînd cu paşi mici, încercînd să înveţe cele trei cazuri de egalitate ale triunghiurilor, şi tăcerea asta insuportabilă pe care o purtăm peste umeri, aşa cum fac oamenii liberi în faţa mării, acceptînd batjocorirea regească a mării nesfîrşite, a soarelui care-şi sfărîmă razele în sfîrîitul molcom al tigăii vecinului ca şi cum am fi încercat totul vidul desăvîrşit - despre el se spune că ne conduce spre reîncarnare - şi pentru aşa ceva, ar fi important să ne alungim sub copacul sporovăitor, ascultînd jocul lent al luminii prin frunzele scînteind în umbre mărunte, aşa cum se leagănă peste mîinile tale cînd le ridici prin aer - şi eşti - ai putea spune (numai că în astfel de clipe, nu te mai gîndeşti, fireşte, la asemenea frivolităţi) eşti ajuns la o înălţime aproape tibetană pe drum spre stadiul acela unde, aşa se părea, tot ceea ce ar fi fost în măsură să-ţi ofere o existenţă mai fusese încercat cu adevărat - ştiai că dacă ai fi ascultat deajuns de atent ai fi prins prima şoaptă a vechii chemări - tot ce mai aveai de făcut ar fi fost să-ţi deschizi doar încet ochii - ca să-ţi rîdă lumina întreagă pe faţă - şi tu te ridici şi să mergi spre luminişul de acolo, din pădurea de afară, şi să-ţi scoţi pistolul de duel, atît de asemenea celui al lui Kestner, încît pentru posteritate să-ţi fie atît de uşor să-l scuze pe el de crimă. note - notă liminară, versurile de mai jos, sunt intenţionate drept un omagiu pentru poetul jan maensart, comemorat anul acesta de o fundaţie belgiană, în cadrul unor manifestări la care s-au asociat personalităţi literare din diferite ţări occidentale, care l-au preţuit ca pe unul din scriiitorii importanţi ai acestei jumătăţi a secolului nostru, primele două poeme, făcînd parte dintr-un ciclu de texte ale poetului omagiat pe care am avut posibilitatea să le studiem într-o versiune englezească, sunt însoţite de explicaţii pentru văduva poetului flamand, margaret Karrell ea însăşi o poetă de seamă, autoarea unui amplu poem - mai mult decît interesant nu numai prin aspectele sale “experimentale", ci şi prin deschiderile luminoase şi vibrante pe care le permite în psihologia creaţiei şi în speranţele dintotdeauna - ale poeţilor de a ajunge la o comunicare interumană prin şi dincolo de cuvinte şi imagini, notele de mai jos se referă la anumite faţete ale explicaţiilor de care e vorba, ele pornesc mai ales din textul Shakespearean care a determinat la un moment dat propriile noastre încercări. - “ ‘ tis a consummation/ devoutly to be wished" “e o împlinire / de dorit cu fervoare” (act 3, sc.1) (în continuare vom reproduce citatele doar în versiunea, oricît de aproximativă, proprie, originalul poate fi ușor identificat) - “și cu ele laolaltă vorbe cu o atît de dulce suflare alcătuită/ încît să facă toate lucrurile astfel mai bogate” 3.1. - “m-a prins de mînă, şi m-a strîns, o, tare,... şi-apoi se-ndepărtează cît si-ntinde braţul...” 2.1. - “şi acum să văd acea nobilă şi prea stăpînitoare minte a lui/ asemenea unor clopoţei suavi sparţi, şi disonanţi şi aspri” 3.1. ’ ' 9 - “şi bufonul mergînd prin grădină, /grădina căzînd în tăcere/ şi el şi-a chemat sufletul să urce-n lumină/ şi să se aşeze pe pervazul ferestrei ei...” yeats - scufia şi clopoţeii - “şi îşi căpătase vorbire înţeleaptă gîndindu-se/ la pasul ei liniştit şi uşor" (“it had grown wise - tongued by thinking/ on a quiet and light footfall’’ - yeats - cap and bells) - “şi au (clopoţeii, vorbele) au stîrnit un zvon precum greierii/ o sporovăială înţeleaptă şi dulce” " yeats - id. - "şi pătrundea în singurătatea lor/ o chemare, o podoabă ştearsă, un plînset/ pe jumătate lamentație, pe jumătate îndrăsneală necuvenită" (broke upon there solitude/ a call, a bleak decoy, a cry/ half weird lament, half ribaldry") waiter de la mare - the owl nespunîndu-le pe nume --------------------------------------------------------------------------------------------------------------------- și deci de asta-i era lui frică - dacă ar fi fost să-şi numească cel mai întortocheat şi tainic gînd, că acea parte din el însuşi, care ste o fărîmă a lui Dumnezeu să se codlească, şi el să rămînă un bufon lunatec, şi spart bîiguitor peste care să fi bătut prea mult luna - să-l lase fără gînduri - şi noi să nici nu ne mai amintim cine fusese cu adevărat el. (să-şi fi mărturisit gîndurile cele mai tainice ar fi fost să-şi ia riscul de a pierde acea fărîmă de puritate dumnezeiască pe care, fiecare din noi, o are în păstrare - căci noi uităm mereu că ceea ce-i atîta de pur pentru vorbe să aibe un sens, un sunet ca al muzicii, sau o rază de lumină atîta de rece, nu se poate schimba vreodată, niciodată nu va fi îmbolnăvită de acea boare palidă a gîndilui care face nişte laşi din noi - astfel încît, păstrîndu-ne cu invidie asemenea bănuieli ale simţurilor, ne zăvorim în minţi ţipetele pe care nu indrăsnim să le scîncim, şi stăm muţi, privind doar cu ochi reci spre luna îngheţată care străluceşte peste faţa noastră răsturnată - şi încă şi peste acea nelămurită spaimă, căreia el, şi odată cu el şi noi, nu-i spunem pe nume, - "şi astfel conştiiţa face nişte laşi din noi cu toţii - şi tot aşa forţa înnăscută a hotărîrii e-mbolnăvită cu palida boare a gîndirii" 3,1. T.