Euphorion, 2000 (Anul 11, nr. 106-117)

2000 / nr. 106-108

UH 0,7/01’/" Iustin Panta .. părul ca nopţile de despărţire şi surghiun, dar chipul ca ziua desfătării, sinii ca două sfere de fildeş ce răspîndesc lumină, umbletul lin ce dă de ruşine antilopa şi unduios aducind la disperare sălciile, şoldurile grele care o imbie să stea culcată, gleznele subţiri ca virful de lance..." O mie şi una de nopţi scriind despre feminitate mă simt un adevărat gentleman - pentru că pe un gentleman nu-l pot interesa decît cauze pierdute. Pe de altă parte feminitatea este lanţul acela care-l ancorează pe bărbat de pămînt - fără de care el şi-ar lua zborul ca un zmeu nestăpînit, ar deveni ori ridicol, agăţat de vreun stîlp de telegraf, ori superb în tentativa lui irefutabilă de-a accede spre înalturi. înţeleg feminitatea ca pe acel ceva care face corp cu o fiinţă intimă mai profund decît culoarea pielii ei, decît picioarele-i oricît de zvelte, decît propriu-i sex, decît carnea. Este o stare de spirit, deodată impunătoare, decisiv debordantă; are ca simptome surîsul, în general gestul irepetabil, unic şi totuşi atît de firesc, degajat într-o splendoare aiuritoare, fireşte, creator. Feminitatea este, după părerea mea, în aceeaşi relaţie cu feminismul în care se află monarhia cu republica. Pe de o parte sîngele nobil şi comportamentul aristocratic, manierele seniorale dar şi vicleşugurile dinastice, pe de altă parte o democraţie populară şi deseori neghioabă, un egalitarism bovin şi doar teoretic (nu există egalitate şi nicidecum echivalenţe nicăieri pe suprafaţa globului nici între fiinţe, nici între obiecte), o cultură accesibilă maselor dar profund superficială şi de cele mai multe ori sportivă, caricaturală. Văd în feminism nu o soră, ci un fel de frate mai mic al comunismului, aceeaşi înverşunare faţă de “strugurii” la care nu se poate ajunge, o tentativă de masonerie întoarsă pe dos, aceeaşi detestare a ăstui fel de societate secretă dar numai şi numai datorită faptului că niciodată nu vor putea ajunge în ea. Mai deduc din acest feminism şi un fel de spirit, curios, gregar dar în acelaşi timp cu un adînc complex minoritar, totul decurgînd dintr-o prostie, recunosc, mai specială, care culminează cu un soi de canibalism, pentru că feministele şi feminiştii îmi par asemenea amazoanelor care nu se luptă cu un duşman autentic, negativ, ci între ele însele, pentru că duşmanul feministei este femeia. Aşa cred eu: ceea ce feminista urăşte cel mai mult nu este bărbatul grobian, asupritor, leneş, beţiv, curvar etc., ci o delicată, o minune de faţă “ce dă de ruşine antilopa”. Mai este feminismul, bag de seamă şi un soi de principiu care, pînă la transpiraţie, reclamă drepturi dar, concomitent, cam uitînd de obligaţii... îmi este imposibil să-mi închipui feministe marile femei: Eva, Fecioara Maria, Euridice, Ioana D’Arc, Ana lui Manole, Calipso, Isolda, Penelopa, Cătălina, Anna Karenina, Veturia Lipan, Julieta ş.a.m.d. sau iubitele, mamele sau soţiile noastre de oameni normali. încă un lucru care mă îngrijorează pînă la a mă speria este faptul că, nu ştiu cum se face, dar am eu senzaţia asta cum că feminismul exclude maternitatea lăsînd loc unei emancipări găunoase şi fără obiect. Pe de altă parte, curvele, prostituatele, nu cred că sunt feministe - ştiu ele de ce... Am mai spus asta, şi încă o mai cred: femeia este contractul bărbatului cu Dumnezeu, iar o femeie inteligentă nu se compară niciodată cu un bărbat, ci tot cu o femeie, comparaţia întotdeauna funcţionează numai în interiorul algoritmului, capitolului de discutat. Nu poţi compara capra cu varza, nici literele cu cifrele - doar copiii te mai întreabă uneori: Ce-ţi place mai mult, maşina asta sau soarele? Făcînd astfel de comparaţii false, defecte, se ajunge ineluctabil la monstruozităţi probate de comunism, de pildă: femeia pe escavator, mineră, strungară (strungăriţă? - nici limba nu-ţi acceptă oriunde şi oricum femininul) etc. Feminismul, sau egalitatea bărbatului cu femeia distruge cavalerismul. Păi cum să mă duc eu la piață cu aleasa inimii mele ca să cumpăr, bunăoară cartofi, zece kilograme de cartofi, și în virtutea principiilor de mai sus eu car spre casă cinci kilograme, iar ea tot atîtea, că doar sîntem egali... Eu nu respect femeia. O admir, o iubesc, o cînt, dar nu o pot respecta, mi se pare un lucru mult prea proletar pentru superbia ei (dacă aceasta există). Nu respect nici bărbatul. Eu respect omul, îl respect pe Maniu, deasemenea pe Brătianu, pe Emily Dickinson, pagitUX pe lorga, pe Ampere, pe Einstein, îmi respect părinţii, pe Hagi îl respect - este un fotbalist foarte bun şi ne-a adus satisfacţii. Dar nu pot respecta o femeie pentru simplul motiv că este femeie, aşa cum nu pot respectă nici un bărbat doar pentru faptul că este bărbat.Nici un obiect nu poate fi respectat doar pentru că este obiect. Un ceas de exemplu, este respectat pentru că merge bine, este din aur etc., nu pentru că este ceas şi are două limbi inegale şi un cadran. Acelaşi lucru îl pot spune şi despre vîrstă: eu nu respect vîrsta, ci performanţele individului de pînă la împlinirea respectivei vîrste). Căci altfel ce să respecţi la femei şi bărbaţi? - ficatul, rinichii, bila, intestinele, ovarele sau testicolele? Sînt prea multe ca să nu fie plictisitoare şi, fireşte, irecuperabil muritoare. Poate că la fel de util ar fi de luat în seamă problema cuplului - a acestui cuplu cu care sîntem contemporani şi care, ca în poveste parcă s-a dat peste cap şi s-a transformat în cu totul altceva... Bărbatul, ca şi femeia, a căpătat conotaţii nebănuite pînă acum, într-un sfîrşit de secol şi mileniu care se dovedesc a fi, din acest punct de vedere, unul al destrămării şi divorţului. Puţine absurdităţi pot depăşi idiotismul savant pe care-l susţin cei care-şi declară şi apără înfrîngerile prin «ne-am despărţit, dar am rămas prieteni». După cum ştim prietenia presupune o înţelegere armonioasă, o comunicare, o complementaritate chiar, o susţinere reciprocă şi o legătură impenetrabilă, de asemenea o bucurie majoră a prezenţei celuilalt. Prietenia este opusul despărţirii. Prietenii adevăraţi nu se despart niciodată. Prietenia este dată, întocmai ca bunul-simţ, doar cîtorva, celor aleşi, pe cînd despărţirea deseori presupune incompetenţă sau de cele mai multe ori prostie - este la îndemîna tuturor mediocrilor. Mai mult - eu nu cred în prietenia dintre bărbat şi femeie, aceştia doi îmi pare că sînt într-un minunat război, lung cît însăşi istoria omenirii. Un război, desigur, de data aceasta, în accepţiunea lui de sărbătoare. □ N