Euphorion, 2004 (Anul 15, nr. 154-165)

2004-01-01 / nr. 1-2

Emilian Galaicu-Păun AUTOPORTRET CU OCHELARI DE CEAI munch cu braţ de schelet, c-o ureche tăiată, van gogh, self-portrait c-un ochi scos, victor brauner... moartea ca o pînză freatică-n ramă de os, grunduită cu came, -n chenarul de doliu al şevaletului, mă-nfăţişează pe măsură ce-i caut privirea­ se uită în mine: "ce ai?" (febră? ani? vîrsta lui eminescu?) ființa-n scădere, cum ai scutura termometrul. Ia celălalt capăt al gestului, mîna turnînd în pahare statui de negrese în lipton yellow label tea, niște cabine de sticlă, paharele, -n care negresele mele fac duș, li se vede-n săculeţe de 2 g, quality nr. 1, sarcina, toate cu gemeni, şi nici una din ele nu-i stearpă, fiecare în curgerea ei de cascadă cu părul lăsat greu pe spate, din creştet la tălpi, şi eu, trestie (gînditoare) de zahăr, răsfrîntă-ntr-un ochi de fecioară din care curcubeul se-aruncă pe spate în celălalt ochi ca un arc de pince-nez, ceai cu lapte, fecioara, într-o dungă, de tuș, curcubeul, această moarte, ochii ei - două a cîte cincizeci de coniac date-odată peste cap - de culoarea teinei, dau geană prin geană de parcă-ar pocni a mînie din degete:",ce-ai să-i faci"... în vederea ei - n-aș mai da ochii cu dînsa! - mi-am pus ochelari de ceai, nu te uita cum, întins pe podele, cu ochii în pod - drujba şirăi spinării își face de lucru, tăind în came vie păduri de mesteceni de-un stat de om, gatenul sîngelui le despică în scînduri de-o palmă în care, la ceas de vecernie, bate toaca, de zor, mgăciunea lui Iisus, zisă­ a inimii - înfăţişez o privelişte înrămată în pleoapele tale, c-un om, mort de mic copil după femei în ediţia pru­tceps­ cărţi cu umerii de manechine, ce-şi schimbă bandajele de infuzie seara de seară cum şi-ar jupui de pe văz ce-a futut din priviri a cetit peste zi: „dacă treci de treişnouă, la 40 moartea se uită la tine prin lentilele de alcool, înrămate în cearcăne, ale lui lennon". un om cămia,­­aşa cum arată, temna i-a înlocuit proteina. N­-ai să vezi decît o arătare, -ntre patm pereţi, şlefuită de lecturi - orice pagină de corectură devine­ o hîrtie de şmirghel o umbră-amncată (de idee?) pe-asfalt care, orice i-ai face şi drege, oricum nu se simte în pielea sa în contu­l de cretă; decît o proiecţie in aeternum, în negm-alb, surdă la verweile doch, du bist so schön! * o oglindă ce-şi pune pe faţă un văl (de ceai) negri plimbată de-a lungul unui straniu peisaj abraziv pe fundalul sonor al lui Joplin (1943-1970) (paranteză deschisă: de-o seamă cu mama, în viaţă; în anul cînd veneai tu pe lume, ea tocmai pleca, nu-i nici o legătură-ntre-aceste date, poate doar­­ eu, am închis paranteza), pe ramura gestului, sîngele & carnea ca un mărţişor agăţat în pom în ultima zi a lui martie­­ 2003, cînd de ziua poetului moare poeta - după ce l-a purtat la piept mama (se cheamă că-mi fac autoportretul, scriind despre umbrele dragi - aurel, cristian, ioan horaţiu, Iustin, mariana - asemeni acelui pictor renascentist, care-şi portretiza în şedinţe nocturne clienţii, la flacăra luminărilor bine înfipte într-o pălărie - un adevărat policandru - pe care n-o scotea de pe cap decît pentru­ a schimba luminările arse, consumul de lumină - atît! - dînd valoarea tabloului, altfel spus, arderea de tot intră în preţul lucrării, adică, la treişpe, opt, şase, doi, cîteva luni de ani-lumină - şi numărătoare nu s-a încheiat - de la trecerea lui aurel, cristian, ioan horaţiu, Iustin, mariana, scriu pe linia stingerii, io, caligraful de umbre), sub inimă, am venit am văzut am închis în strîns, ochii pagina MMI *0, rămâi, ești atât de frumoasă! - Goethe, Faust, II act 5. Ruxandra Cesereanu Delirionismul sau manual concentrat despre cum sǎ nu râmîi blocat în realitate De multă vreme mi s-a părut mult mai adecvat termenul de delirionism în locul celui de (neo) onirism. Cred că ideea de delir, pentru dimensiunea esenţială a literaturii pe care o scriu, este mai exactă. Pentru că onirismul este strict legat de vis, în timp ce delirionismul conţine şi visul, dar şi altceva, o alterare mult mai intensă a realităţii, un vis mult mai traumatizat (şi traumatizant) decît cel obişnuit, un vis sfîşiat, întrerupt, divat. Fireşte, nu am să neg niciodată influenţa pe care onirismul a avut-o asupra mea. Dar aceasta nu a fost o influenţă la nivelul scriiturii şi al stilului, ci la nivel conceptual. Favoritul meu, Leonid Dimov, pe care l-am văzut adesea ca pe o Alisă în Ţara Minunilor, m-a învăţat destule despre tehnica delirului, dar a fost vorba despre o învăţare intuitivă, fiindcă Dimov nu a folosit niciodată termenul delir în textele sale teoretice. De la el am învăţat mai degrabă cum să povestesc, cum să aromez epic poemele. De la marii romantici am învăţat cum să transcriu şi să controlez spaima fatasmelor intrate în carne. De la Dimov am învăţat, în schimb, cum să mă bucur de fantasmele intrate în carne şi să le dau drumul pînă la capăt. Un alt tip de delir (deşi nici în acest caz nu s-a fost folosit niciodată termenul ca atare) am întîlnit la Angela Marinescu. Dar aici, nevroza poeziei a fost cea esenţială, iar nu imaginaţia debordantă, ca în cazul lui Dimov. Aşa cum este lesne de înţeles, delirionismul, aşa cum îl delimitez eu, nu se opreşte la literatura pe care o scriu, ci vizează ideea de manifest. Pentru că delirionismul este şi tehnică, dar şi stare aproape de transă, şi schismă, dar şi breşă de unire cu circuitele lumii, tocmai prin sciziune, frîntură, ruptură. Prima trăsătură a delirionismului ar fi, deci, clivajul. Tehnic vorbind, se înţelege că este vorba despre o ruptură atît la nivelul epicii (poveştii), cît şi la acela al imaginii. Dar clivajul presupune alunecare, iar acest fapt este esenţial. Imaginile nu se rup pur şi simplu unele de altele, ci se frîng alunecînd unele peste altele, amestecîndu-se. Este un cocteil fierbinte, fără gheaţă, sulfuros. Cum pentru mine numerele, de pildă, nu au avut niciodată prea mare importanţă artistică (dar nici vitală), ci doar imaginile, se înţelege, cred, că alunecarea aceasta a imaginilor şi suprapunerea lor prin frîngere vizează un efect bulversant. Clivajul din delir este, poate, forma cea mai pură a imaginii flagrante, încă nefinisată, neşlefuită, dar foarte vie. Asta este ceea ce mă interesează. Sună ciudat, probabil, dar delirionismul presupune sau pedalează şi pe metafizică. Tocmai fiindcă înglutinează transa, o presupune, o conţine, delirionismul încearcă o comuniune cu Dincolo, dacă nu în sens religios limpede, atunci măcar într­­unul parţial. Nu este vorba de divin în sens teologic, ci de o metafizică a altceva-ului. Din punctul acesta de vedere, delirionismul este înrudit, în felul său şi păstrînd anumite limite, cu şamanismul. Transa, atît de dragă delirionismului şi mie, tocmai la acest lucru foloseşte, la a oferi o împărtăşanie şi cuminecare cu altceva de Dincolo. Nu absolutizez acest Dincolo, dar nici nu doresc să îl relativizez: el ţine, cum am spus, de un metafizic pe care transa şi delirionismul îl conţine în chip firesc, fără a se forţa, fără a cosmetiza ceva. Şi, uneori, chiar fără a primi un răspuns de Dincolo. Este un metafizic somatizat mai degrabă, inconştient, aluvionar, şi deloc unul canonic. Acum voi explica care este structura unui poem delirant, deşi am mai făcut-o şi cu alt prilej (a se vedea serialul «Atelier de Creative Writing», din cadrul Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, de la Cluj, publicat în revista Steaua, de la numărul 10/2002 pînă la numărul 12/2003). Mă opresc îndeosebi asupra poemului delirant, pentru că delirionismul este palpabil mai ales în poezie, cel puţin în demonstraţia mea. Astfel, metafora şi imaginea potrivită pentru poemul delirant este aceea a submarinului scufundat şi inundat. Centrul poemului, buricul lui, este undeva în măruntaie, pe acolo pătrund şi se varsă cele două conducte: una a raţiunii şi conştiinţei, cealaltă a inconştientului. Mişcarea este de sus în jos. Dar conducta raţiunii trebuie să fie întotdeauna secundară, minimală, lăsînd conducta inconştientului să joace rolul esenţial, în timp ce prin conducta raţiunii coagulează în poem idei şi sentimente, prin conducta inconştientului se varsă exploziv, în magmă, fluxul imaginar. Dacă supapele raţiunii au limpezimea lor de cristal, cele ale inconştientului sunt alunecoase, confuze, dar puterea lor tocmai de aici izvorăşte. Fragmentarismul ori, dimpotrivă, curgerea nămoloasă a inconştientului sunt compensate de ordinea raţională care subzistă în orice poem delirant. Nu din creier ori inimă (suflet) se naşte poemul delirant, ci din măruntaie, chiar dacă nici inima, nici creierul nu dispar întru totul, ba, dimpotrivă, mereu sunt forţate să secondeze măruntaiele. Poemul­ submarin este inundat puţin cîte puţin; uşile blocate sunt copleşite pe rînd de apă, compartimentele se umplu treptat, iar, la sfîrşit, echipajul aflat în încăperea de comandă este surprins de potop şi înecat. Această structură a poemului-submarin redă, în măsura în care este posibil, modul în care conducta inconştientului trebuie lăsată liberă şi nestrangulată. Imaginea perfectă a poemului­­submarin este aceea în care întregul echipaj pluteşte înecat. De-abia în acest moment s-ar putea spune că poemul delirant s-a realizat pe sine însuşi. Cîteva lucruri mi se mai par esenţiale pentru definirea delirionismului: acesta este micul azil de alienaţi care există în fiecare din noi, dar nu oricum, ci prin resemantizarea nebuniei, dacă pot spune astfel. Este vorba despre o nebunie macerată care, prin şi după consumarea ei, poate primi înţeles (sens). Din punctul acesta de vedere, delirionismul este o convulsie şi o fulguraţie difuză, alergică la dresaj, dar, în acelaşi timp, depanată. De aici tehnica vîrtejului, a trombei, a tornadei, taifunului, uraganului etc. Trauma imaginilor, suprasinestezia, asociaţionismul toxicoman, somnambulismul bruial fac, apoi, că ceea ce se întîmplă în cadrul delirionismului să semene cu o diaporamă abuzivă. Conglomeratul dintre ficţiune şi realitate este esenţial, delirionismul neintenţionînd să absolutizeze ficţiunea, să se împotmolească în ea. Nu în ultimul rînd, delirionismul încuibează şi un fel de ezoterism, dar unul ininteligibil, intuibil doar. Delirionismul ar putea fi o memorie multă vreme refulată şi­ apoi defulată prin transă; dar despre ce memorie să fie vorba? Aşa cum văd eu lucrurile, este o memorie primară, prenatală, recuperată tocmai prin supapele inconştientului. Mă întorc acum la componenta principală a delirionismului, anume­­ transa. Aceasta este o stare tare: nu este transa şamanică în care comunici cu morţii ori cu spiritele înţelepţilor (deşi transa delirionistă este înrudită cu aceea şamanică, aşa cum am precizat deja), ci o transă mai generală şi, în acelaşi timp, mai intens individualizată. Prin ea, pe de o parte te contectezi la un fel de priză cosmică, iar pe de altă parte comunici cu tine însuţi. Căci delirionismul este, în primul rând, calea, prin transă, către noi înşine. Fiind ceea ce este, delirionismul nu poate avea o strategie clară. El nu înscenează, de pildă, nu teatralizează şi nu conţine ludic decît în mod aleatoriu. Nu există ceva programatic în delirionism, pentru că el nu are o dimensiune militantă. Este nativ şi instinctual, cum s-ar zice. Este prenatal. g Anul jVI * J—2 'i-jfinuriE^/ f^bru-Ji'i^^UUA U N

Next