Euphorion, 2006 (Anul 17, nr. 178-189)
2006-01-01 / nr. 1-2
EUPHORION •Ion Mureşan•Gheorghe Grigurcu întoarcerea fiului risipitor dar nu s-a întîmplat să treacă nici un om de la noi prin Kirkuk şi nu am avut pe cine să trimit scrisorile. Iar acum sunt aici, şi-s gata să vă-mbrăţişez! Ce ar putea fi canonul? Canonul: un termen în vogă de câtva timp, sugerând enorm, rigiditatea, solemnitatea. Conotaţia sa liturgică întăreşte impresia întunecată, ca de veşmînt monahal ce ne-o produce. Dar nu o dată aparenţele înşeală. Departe de-a reprezenta o redută a conservatorismului, un catehism al stagnării, cartea lui Harold Bloom, Canonul Occidental (1994), care a propulsat conceptul pe meridianul nostru, nu e decît o speculaţie foarte degajată, mustind de fermenţi polemici. Textura sa e incitantcontradictorie. Afirmîndu-se împotriva aşa-zisei „şcoli a resentimentului”, id est a politizării, a criticii feministe, a literaturii pentru homosexuali etc., proclamă totodată necesitatea posturii rebelă: „eul individual se defineşte totdeauna împotriva societăţii”, în locul unei Carte a valorilor tradiţionale, cuprinzând o normare a pagina esteticului, se iveşte o perspectivă agonală, a luptei pe viaţă şi pe moarte între creatori, .Canonul fiind un rezultat al unei asemenea încleştări, „lista supravieţuitorilor unui război care durează de trei mii de ani”, în Iocul unei consecvente pledoarii pentru revenirea la repere solide, incontestabile, găsim opinia potrivit căreia autorii sunt admişi în teribila listă în temeiul originalităţii lor, a „insolitului”, şi „imprevizibilului" pe care le pot aduce. Aplicaţiile vădesc şi ele un inconformism deconcertant. Socotit „centrul absolut al Canonului”, Shakespeare apare tratat, printr-o licenţă cronologică, înaintea lui Dante, acesta oarecum depunctat valoric. Franţa ar dispune de un singur autor canonic, un soi de monstru produs din alipirea lui Montaigne de Moliére. Apreciat drept un scriitor compozit, Goethe ar fi inferior unui Milton și unui Wordsworth. în genere literaturile neolatine sunt situate cu un etaj mai jos în raport cu cele anglo-americane. în chip bizar, Tolstoi e analizat nu în legătură cu marile sale romane, ci cu o singură povestire. Morala? Totul e posibil în numele Canonului. Spre a reveni la nota monastică de la începutul prezentului comentariu, e ca şi cum n-am afla în faţa unui aşezămînt bisericesc cu un aspect de o impunătoare austeritate, înlăuntrul căruia călugării se dedau unei vieţi extrem de libere... Aşadar Canonul e un concept vag, polimorf, asemenea, de pildă, postmodernismului. Ambele au o coajă sobră, academică şi un miez ce se destramă în nenumărate interpretări, în inserţii analitice centrifuge. A încerca să acoperi cu ele realitatea fenomenului literar devine o operaţie riscantă. Nu e oare în fond naivă, dacă nu frivolă, cerinţa lui Harold Bloom (un june îl confunda cu... Leopold!) de-a înfăţişa „un catalog de autori acceptaţi”? Acceptaţi de cine? Cînd? în baza căror criterii? Cu cîtă energie generalizatoare? Cu ce impact public şi pe cîtă vreme? Constatăm în jurul nostru un continuu proces de „canonizare” şi „decanonizare”, mai simplu spus de înălţare şi de cădere a unor reputaţii scriitoriceşti, mai rar „recanonizate” după eşec, în cadrele unor circumstanţe istorice, ale unor mentalităţi, ale unor determinări generalculturale. E practic cu neputinţă a impune un asemenea „catalog" întrucât acesta e supus intemperiilor timpului ce-i schimbă rapid configuraţia aidoma unui peisaj de nori. Tot ce putem face e să consemnăm un moment sau altul al evoluţiei gustului şi conştiinţei literare, cu triplă proiecţie, asupra propiului său prezent, asupra trecutului şi întrucîtva asupra viitorului. Consemnare ce se produce - să subliniem cu tărie-,prin prisma unei personalităţi critice mai mult ori mai puţin (adesea drastic) diferenţiată de alte personalităţi al domeniului. La ora actuală asistăm la o substituţie interesantă. Conceptul de revizuire, statuat în critica românească, după cum prea bine se ştie, de către E. Lovinescu, dar în vectorul său imperativ şi în dinamismul conţinut, se vede înlocuit cu cel de canonizare, uşor snob, cu o nuanţă de divagaţie. Severitatea formală e dublată de o oportună (pentru unii) imprecizie (deplasare laterală). Apare şansa unei elasticităţi cu fizionomie scientizantă, a unei eschive cu alibiul unei abordări în duh obiectiv. Ce e, la urma urmei, Canonul cu care ni se propune să operăm? Cum ar putea fi definit? Din păcate, nu altminteri decît o năzdrăvană unitate de măsură ce s-ar referi în acelaşi timp şi la dimensiune şi la greutate şi la formă şi la culoare. Ne întîlnim în textele curente cu Canonul modernist, cu Canonul interbelic, Cu Canonul generaţionist, cu Canonul Arghezi, cu Canonul Manolescu ş.a.m.d. Ce să înţelegem de aici? Ce e, în definitiv, Canon şi ce nu e canon în cîmpul nelimitat, infinit variabil şi indicibil ispititor al literelor? Aflăm, dintr-un articol al d-lui Marin Mincu, că un confrate „admite determinări variate de tip istoric, ontologic, ideologic, sociologic, filosofic şi chiar «estetic» şi «axiologic» în definirea conceptului, atunci cînd este vorba de «instituirea noii perspective canonice»” şi, pe deasupra, „se foloseşte de tot felul de eschive silogistice pentru a se debarasa de ultimele două criterii: de cel estetic şi mai ales de cel axiologic”. Situaţie tipică! (A s€S consulta volumul, apărut sub îngrijirea d-lui Marin Mincu, Canon şi canonizare, Pontica, 2003). Evident, nu ne dăm seama cît va dura campania Canonului. Nu avem nimic împotriva termenului, ne e chiar simpatic, cu alura sa exotic gravă, cu nuanţa sa, fie şi cochetă, de penitenţă, însă, Doamne, cum îl putem utiliza în atmosfera de inflaţie în care a ajuns? Ce înţeles i-am putea concede cînd i s-au dat atîtea? Libertatea conştiinţei şi a fanteziei (inclusiv critice) se împiedică de imprecizia pedantă, de libertinajul cu aer de mironosiţă al Canonului. O îmbulzeală de sensuri ce se calcă în picioare ar reclama, întîi de toate, o discuţie care să aibă ca obiect rezolvarea confuziei, stabilirea unui consens. Detaşarea unei accepţii care să scoată Canonul din mixtura unei epoci, Ideologii, doctrine, scriitori, critici, amestecaţi în căciulă cum bileţele, din care, extrăgînd unul, nu ştii dacă ai cîştigat sau ai pierdut. Dar nu putem a nu ne întreba: în mediul de relativism ireductibil (natural) în care ne aflăm, e cu putinţă o asemenea soluţie? - fragment -„Curvă, curvă nenorocită vino să vezi ce se întîmplă în ţară!” în zece ani atît v-a lăsat inima să-mi scrieţi în scrisoarea ce mi-aţi trimis-o pe un om din Dej. Şi că voi aveţi o circiumă cu vad bun, că fratele meu s-a însurat, că şi-a deschis şi el un bar undeva în zona gării, la capătul,străzii Decebal. Iar eu v-am scris zeci de scrisori cu litere tremurate de dragoste, căci scriam pe hîrtie de parcă ciopleam în piatră și fiecare literă era un lac mic plin cu lacrimi din care inima mea bea ca o păsărică: „Dragă tată și buna mea mamă, aici în Persia vremea e bună iar persanii-s oameni muncitori şi cinstiţi” V-am povestit ce bine merg afacerile mele cu capre, că m-am însurat la Teba cu femeia Artystona, femeie curată, gospodină şi iubeaţă, cam cum sunt unguroaicele la noi în Ardeal. Şi că după un an nevasta mi-a murit Aşa că m-am mutat la Kirkuk. Aici dulcea floare a norocului mi s-a deschis căci am prins de veste despre o boală de vaci ce-a lovit cirezile sciţilor, şi o vară şi o toamnă am belit cu mîna mea boi şi vaci pe maluri de ape clocite (greu se ia pielea de pe mortăciuni, greu renunţă moartea la forme). In sare am adus piei la Kirkuk şi le-am npurat ca pe castraveţi şi-n coajă de lemn cîinesc le-am argăsit. Şi ţin minte ca astăzi că am adăugat undeva în scrisoare: „Mulţi cai poartă numele meu de-a lungul Tigrului şi Eufratului, căci hamurile pe care le fac atelierele rinele sunt renumite, și capsele de alamă-s ca păpădiile. Cataramele au cuie cu cap de şarpe - mi se pare c-am scris - și pe toate e imprimat numele meu, și că-s la a zecea femeie". Așa v-am scris, în fiecare săptămînă, J □ □