Euphorion, 2008 (Anul 19, nr. 202-213)

2008-01-01 / nr. 1-2

- E 1 y— A *1 rri^rV^-— 1 ş 1 B 1 li 1â''/iij] r"'jf ji i «. J j / T^rU'TJ:> V 'j '•*#*»* w-.» 1 j". . " — I m.^.L.-îţr' * A <TkA 1 Dl «A--»*"* 1 ~ n Nu sint istoric literar. Iar, după modesta-mi, dar mereu corecta, părere, optzecismu! - ca fenomen literar și socio-cultural - a luat sfîrșit în decembrie 1989. Deci e o treabă de istorici literari. Desigur, au rămas optzeciştii. Intre ei, ciţiva mari poeţi, cîţiva excelenţi prozatori. Deja, ca "bilanţ provizoriu, poeţii optzecişti sunt - de departe - cea mai strălucită generaţie din toată istoria literaturii române. Dar - iarăşi - nu-s istoric literar. Ci poet şi cugetător balnear. Mai mult, de mai bine de zece ani, mi-am dat demisia (împreună cu Al. Cistelecan & Virgil Podoabă) din generaţia '80. Așa încît, nu pot participa la ancheta voastră decît printr-un caragialian: "A se slăbi, Mitică (Cuioaru)!". Recapitulări... Optzecism-postmodernism: iată o temă tot mai dificil de abordat. A fost atât de mult dezbătută, reluată, repetată la noi până la senzaţia că se bate apa în piuă, încât nu prea te mai îndeamnă condeiul (electronic...) să te apropii de ea. (Cea mai recentă și, poate, mai sistematic-sintetică prezentare a postmodernismului o putem găsi în excelentele pagini semnate de Nicolae Leahu în revista Semn, nr. 4, din 2007). Ce se mai poate spune acum despre patern-fraternele raporturi dintre generaţia de la '80 şi postmodernii ubicui şi greu de identificat, totuși ? După îndelunga bătătorire a drumurilor și scorojirea vopselelor de pe indica­toarele cu pricina, rămânem, poate, cu ideea că "postmodern" e mai ales acel spirit (apărut după ce radicalismele avangardei istorice, atât în contestarea trecutului cultu­ral cât şi în afirmarea noutăţii­ de relativizare ironică a oricărei formule literare şi îmbrăţişare un pic ipocrit amoroasă a statuilor din parcurile imaginarului, de scădere a febrei sincronizării cu ultimele vociferări ale orei literare, pe un fond de scepticism ge­neralizat în ce priveşte posibilitatea unor alte înnoiri radicale ale expresiei etc. Invazia informaţională din ultimele câteva decenii n-a prea mai lăsat spaţiu pentru bătălii sângeroase cu "vechiul" şi pentru victoria până nu de mult dificilă şi nesigură a "noului": biruitorii modernităţii intră pe fereastra internetului gata învinşi, cedând... hipermoder­­nităţii. Pe orizontul acesta de murmur / vuiet textual, cum să mai reziste şi văduvele femei dace în faţa legiunilor cotropitoare ex toto orbe romano? P°9ina Brasajele devin inevitabile, hibridizarea e de la sine înţeleasă, "globalizarea" e în curs printre atâtea "sfârşituri" (dintre care n-a fost confirmat vreunul) - al istoriei, al artei, al gândirii "tari", ba chiar a excepţiei care este omul, încât nici o gaură de şarpe din spaţiul literar-cultural nu mai poate apăra vreo "puritate" stilistică, vreun cuib de cârtiţă scriitoare izolată în întunericul ei dogmatic.­­ Dar, dacă noul este aşa de mult relativizat, de ce s-ar mai sporovăi atâta în jurul valorii unice şi exclusive a ultimilor veniţi (ajunşi, între timp penultimi, antepenultimi etc.) ? şi totuşi, se "bavardează" în con­tinuare... La vremea ei, ceea ce ştim astăzi că există la noi ca "generaţie 80" a intrat în scenă îndeajuns de spectaculos pentru a semnala mai degrabă o (importantă) compo­nentă programatică neo- sau post-avangardistă. Ancheta, de neocolit, din ultimul număr al revistei "Echinox" din 1979, atesta prezența unor asemenea accente. Mai întâi în răspunsurile lui Mircea Cărtărescu, care vorbea atunci ca un adevărat strănepot al avangardei istorice, despre un " vacuum poetic " înainte de intrarea în scenă a noii ge­nerații - ecou târziu al unor rupturi radicale cu alte trecuturi şi cu un tip de literatură asimilat în grabă modernismului "înalt", purist, estetizant, manierist, livresc, atacat acum la generaţia anilor '60. Deplasarea dinspre literar spre existenţial, căutarea, aşadar, a unei noi autenticităţi a scrisului, gustul afişat pentru actualitate şi concretul vieţii cotidiene (vezi sloganul "coborârii poeziei în stradă"), ba chiar o afirmaţie făcută mai apoi de tânărul Cărtărescu cu privire la "maşina de scris" ca instrument la care se produce direct literatura, în ritmul mecanic care e și al epocii (acum, ar fi invocat, desi­gur, calculatorul și internetul), făcea ecou direct, aproape literal, exigențelor unor" inte­­graliști " de pe la 1925. Poemul trebuia sa înregistreze aluvionar-whitmanian cât mai multă și mai diversă "realitate", caracteristică de fapt tot unei modernităţi dinamice, desigur colorată cu nunaţe noi, căci trecuseră decenii de la îmbrăţişarea dintâi a civi­lizaţiei urbane şi maşiniste, de " fază activistă industrială "... Magda Cârneci, atunci sub pseudonimul Magdalena Ghica, invoca, la rândul ei, o similară angajare în real, - o " realitate până la sânge " - în viaţa cu toate dimensi­unile ei, revendicând pentru discursul poetic o abundenţă de fapte şi de limbaje echiva­lentă cu cea a noului puls al epocii. Iar prima sa carte de poeme urma să se intituleze Hipermateria... Ceea ce se reţinea ca accent particular era atunci - ca şi după aceea - mai ales această miză pe "real", pe limbajul mai democratic de fiecare zi - cotidianul era un o prezenţă mereu clamată­­, colocvialitatea expresiei, în orice caz înmulţirea registrelor expresive. O asemenea poziţie era, desigur, de judecat ca aducătoare de prospeţime în raport cu " neomoderniştii" - dar şi cu ceva mai vechile atitudini vizând o similară con­testare a " poeziei de cabinet", cu îndemnul de a respinge o poezie care " moare de prea poezie " şi de a reţine " sudoarea şi sângele celei mai recente istorii ", cum se exprima patetic un manifest bogzian din 1933, apoi, la "generaţia războiului", pentru care "maşina de cusut cuvintele în gând" trebuia să cedeze locul dramelor sângeroase ale momentului etc. Dacă "marile naraţiuni", marile "povestiri" despre lume erau din nou puse în chestiune, îndoiala îşi schimba, de fapt, nu atât obiectul (căci pentru fiecare mişcare novator - contestatară, "naraţiunea" de repudiat era câte un segment al Tradiţie sau chiar tradiţia culturală întreagă) cât contextul care-l definea, în zisa "postmodernitate", se contestau, de fapt, nişte absoluturi, nişte absolutizări extreme ale programelor ne­­gativ-novatoare, toate febrele înnoirii şi ale "progresului", admiţându-se brasaje şi coe­xistenţe de stiluri şi sensibilităţi - numai că, în mod tacit, ele erau "controlate" de o conştiinţă critică, interogate şi avertizate că nu pot fi primite în noile rame şi montaje textuale fără un asemenea examen: se treceau, totuşi, nişte frontiere... într-o lume de texte, comunicarea era firesc să se producă tot între texte, iar numita "intertextualitate" o sugera şi servea abundent, cu atât mai mult cu cât foarte "modernista" conştiinţă de sine a literaturii, autoreflexivitatea ei, nu apărea decât şi mai agravată la această nouă vârstă a scrisului. Se ştia, dincolo de apetenţele pentru "real", că trăim, în fond, într-o lume de litere şi cuvinte şi că în realul nostru e mult spectacol, cu măşti, decoruri, actori, că ne scriem şi rescriem mereu, că artefactul, simulacrul şi convenţionalul au parte egală în viaţa lumii de azi. Investiţia "ontologică" a scrisului era, astfel, serios concurată de conştiinţa că avem de-a face, scriind, cu o lume de hârtie, că producem lumi de hârtie, combinând şi recombinând texte, până la a ajunge la sen­timentul, nu toate încurajator, că nu facem decât să re­scriem... Textualismul era, aşadar, ca şi conturat în acest univers de sensibilitate organic asociată cu conştiinţa reamintită a convenţiei literare, acum acceptată, de bine de rău, ca inevitabilă, continuare in pagina 15 are întotdeauna dreptate, curtă, dar cit de măreaţăl trat în cabinetul de la etajul II, file orei şapte d­mineaţa. j P­roaspăt pătrunde pe geamu flui, eu privesc uşa albă tutul şi mă gîndesc "E binel" gratie. Unealta lui Dumnezeu, verde, de plastic, va sfîrşi-ni coşul d€ lăreţ destin! Dar cîtă grija, ce suflet­­ suri mai simple ca noi, mai adevăra pulim­ăsuţa de sticlă din faţă,­­ pe care stau întins... Nu şi cei trei­­ mov, aproape ofiliţi de pe birou. Nu. Trăiesc prea comp ca multe, mereu amînă... mine, Cel penetrat în cabinetul de li 3 la radio se transmit ştirile dimineţii Nu vor fi ceşcuţe fine de China nici petale de şotran pe un altar ! Broaşte ţestoase de Galapagos n maimuţe pitice dresate să cînte cî Nu vom alunga norii de ploaie rar şi nicio uriaşa sferă de foc nu va­­ ie vor înfige electrozi amari pe liml nici nu ne vor înmulţi pe alese în i '­mii cu alţii primară la miliardele sale de f­oe care să se vadă naştere simultan pe întreaga Nu ne vor vrea decî Iar noi, Ismizi tinere în labil căutînd disperat o ieşire din marele sub lumina orbitoare a milioane di­nlot nu ne vom trnsforma în hotărtte să se înalţe.­ spre cosmosuri mai c­ai, ca demni urmaşi ai gîndai ! Urle, postistonc şi p­­are­nte­­le Colorado n itorului ire bucătărie. • Alexandru Muşina etajul II noi. III. spre co ca demni un I. 1. IMI _ ___ □ • Ion Pop

Next