Evenimentul Zilei, mai 2006 (Anul 15, nr. 4436-4466)

2006-05-31 / nr. 4466

RSI MU I­­I HNIW MII______________________________________________________________________________________" Pa Evenimentul Ion Barbu (1895-1961) „Colo, dimineața mea / Viu altar îți miruia,/Ca Islande caste, norii / în dorită, harta orii, j­ngeri, șerpii ce purtai,, șerpii roșii, scurși din rai, / Și, cules, albastru benții / De pe ierbele Juvenții." Mircea Cărtărescu In. 1956) Scriitorii care contează Câți dintre autorii din manuale rezistă probei timpului? Iulian Comanescu A fost odată ca niciodată (de fapt, în ultimul pătrar al secolului al XX-lea) o Ro­mânie condusă de un principe străin, în care erau posibile întâlniri miraculoase precum acelea dintre Eminescu, Creangă și Caragiale. Lamen­tațiile de crocodil ale lui Miron Costin, scrântelile italienizante ale lui Heliade, prostul­ gust gotic al lui Bolintineanu, mediocritatea sclivisită a lui Alecsandri și nenumărate alte metehne ale literaturii române, care azi constituie chinul interminabil al școlarilor și deliciul specialiștilor, au devenit dintr-o dată istorie pe la 1870, când, în acolada colocviaței și fertilei „Junimi“, cei trei mari clasici au început să producă o literatură cu adevărat rezistentă la trecerea timpului și de o desăvârșire irezistibilă chiar pentru simplii cititori. Creangă ne-a inventat trecutul Ca și cărțile pe care le-au scris, autorii au destinul lor (postum). Eminescu a trecut prin stadiul de marotă a propa­gandei comuniste, iar Caragiale a fost re­dus la două-trei citate repetate papa­galicește în troleibuz. Atunci când com­plexele noastre de nație mică ne-au per­mis accesul la „țărănia“ lui, Creangă a de­venit un autor de povești pornografice. Insă nici modelele, nici timpurile și nici lipsa de haz a profesorilor de liceu care împuie capul școlarilor cu „Ce-ți doresc eu ție, dulce României nu au avut cum să altereze fascinația paginilor scrise de cei trei, între care se poate stabili o curioasă relație de rudenie spirituală, dincolo de prietenia concretă care l-a legat pe Caragiale de Eminescu și pe acesta de Creangă. Ultimul este rezervorul de trecut al României. Iar cum acest trecut ne lipsea și ne lipsește, dascălul din Humulești a făcut un lucru plin de bun-simț: l-a inventat. L-a inventat și l-a înnobilat cu rangul de fabulos, așa cum se vede în poveștile scrise într-o limbă cum nu va mai exista vreodată. Dacă țăranul Creangă ne-a născocit trecutul, al doilea mare din cei trei, oră­­șeanul Caragiale, ne-a inventat viitorul. Concizia, ingeniozitatea dramatică și mai ales precizia observației psihologice au făcut, din societatea românească modernă, o dilemă din care, cum chiar el a spus, „nu se poate ieși“ Cu Ion Luca istoria a devenit, cum spune Joyce, un coșmar din care nu ne putem trezi. Dar Caragiale ne face să râdem în somn. Eminescu, obsesia perfecțiunii Cel mai mare autor român a fost și cel mai oropsit de posteritate. Izul de tămâie sintetică asociat cu numele lui îl face azi mai puțin citit. Insă ecouri din opera lui Eminescu se găsesc, cum observa Florin Dumitrescu, în locuri cu totul neașteptate, cum ar fi versurile tâmpițele ale celor de la O-Zone („Dra­gostea din tei“). Puține sunt lucrurile care pot fi spuse pentru prima oară azi despre el. Obsesia pentru perfecțiune l-a făcut să publice doar în reviste, în timpul vieții, iar antumele i se datorează lui Titu Maiorescu, un alt nume „indispensabil“ pentru literatura română, care a întocmit un volum după debutul bolii psihice a lui Eminescu. Omul care nu avea niciun fel de iluzii asupra posterității („Iar deasupra tutu­rora va vorbi vreun mititel / Nu slăvin­­du-te pe tine... lustruindu-se pe el“) a fost mai apoi victima mașinăriei de pro­pagandă comuniste, care l-a transformat în precursor al leninismului, din cauza câtorva versuri din „împărat și proletar“. Un episod relatat de George Călinescu este emblematic pentru istoria postumă a poetului: după moarte, la autopsie, creierul poetului a fost uitat pe un pervaz, unde s-a alterat­ interbelicii, generația de geniu După Primul Război Mondial încep să apară marii interbelici. In anii ’20 se a­­firmă Arghezi, Blaga, Barbu, Mateiu Ca­ragiale, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și destui alții. Mai apoi, ștafeta este pre­luată de tineretul de dreapta, devenit ce­lebru prin exponenții lui ajunși în dias­pora: Eliade, Cioran și Ionesco. Ion Bar­bu și Emil Cioran sunt două cazuri apar­te: un matematician care a influențat de­cisiv mersul literaturii și un gânditor ca­re și-a câștigat celebritatea datorită sti­lului inconfundabil, dar în franceză. Șopârlele Epocii de Aur Comunismul a venit în România, de­sigur, cu presiuni ideologice. Autorii ro­mâni au adoptat mai multe strategii de evitare a acestora. Nichita Stănescu a făcut în mod genial ceea ce au făcut toți autorii din grupul moderniștilor. Ca să nu scrie despre PCR, s-au ocupat de me­tafizică, cosmos și alte lucruri mai puțin sensibile ideologic. Romancierii care nu s-au făcut portovoci ale sistemului au adoptat, în schimb, metoda „șopârlelor“, adică a aluziilor sau parabolelor antico­muniste ascunse în text. Dintre ei, prea puțini au reușit, ca Marin Preda, să spună povești în același timp realiste și viguroase despre schimbările sociale din vremea comunismului. In poezie, „șopârlele“ capătă carac­terul unor aluzii transparente la Mircea Dinescu, în a cărui personalitate curajul și talentul s-au întâlnit într-un mod fe­ricit și deloc banal pentru secolul al XX-lea. Lista „marilor“ din istoria literaturii române se încheie cu Mircea Cărtărescu; înainte de a deveni autor de bestselleruri, poetul a intrat în istoria literaturii române cu „Levantul“, o epopee postmodernă care încheie lista scurtă a marilor cărți scrise în română. Ion Luca Caragiale (1852-1912) ,C, Moft­­ru ești deviza și pecetea vremei jîioastre. Silabă vastă cu nețărmurit cuprins, în tine încap așa comod nenumărate înțelesuri: bucurii și necazuri, merit și infamie, vină și pățanie..." Emil Cioran (1911-1995) ,Eu știu că undeva în mine un diavol nu poate muri.“ Mihai Eminence (1850-1889) „Ah! garafa pântecoasă doar de sfeșnic mai e bună! / Și mucoasa lumânare sfârâind său! și-l arde / Și-n această sărăcie, te inspiră, cântă barde­­ / Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună." Nichita Stănescu (1933-1983) „Leoaică tânără, iubirea / mi-a sărit în față. / Mă pândise cu-ncordare / mai demult. / Colții albi mi i-a înfipt în față,­ m-a mușcat leoaica, azi, de față. „Eterni amanți, încinși ca niște buze / prin care jetul vieții rupe-afară, surzi la trosnirea lumilor confuze / mână în mână stau­ și buze-n buze PĂREREA SPECIALIȘTILOR în manualele școlare, există câteva sute de „mari“ scriitori români. Cu toții au importanța lor istorică, însă mult puțini dintre ei trec proba timpului. EVZ a vrut să afle de la specialiști câți și care ar putea fi aceștia,­­ Nicolae Manolescu, Nicolae Breban, George Bălăiță, Constantin Țoiu, Ileana Mălăncioiu, Mircea Cărtărescu­­­ Mihai Iovănel, Mihai Eminescu I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Mihail Sadoveanu, Ion Barbu, Marin Sorescu, Cristian Popescu, D.R. Popescu­­­ Dan C. Mihăilescu, Dimitrie Cantemir Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Liviu Re­breanu, Mircea Eliade, Marin Preda, Nichita Stănescu. „Ca să fii scriitor mare trebuie să intri în posteritate“ > Daniel Cristea Enache: „Trei mari scriitori români contemporani: Ileana Mălăncioiu, cea mai valoroasă poetă din literatura noastră postbelică, Nicolae Breban, autorul câtorva capodopere ale romanului românesc, și Lucian Raicu, criticul exilat la Paris cu câțiva ani înainte de Revoluție" : Marin Mincu, Ion Heliade Rădulescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, G. Călinescu, Nichita Stănescu,­­ Luminița Marcu: „Mari în termeni europeni nu sunt prea mulți. Eugen Ionescu, singurul care există în canonul occidental și în manualele de literatură franceză. Mircea Eliade, deși în străinătate nu e cunoscut ca scriitor de ficțiune, în interiorul literaturii române, cel mai mare este I.L. Caragiale“. » Ion Bogdan Lefter: „Literatura română are poate între 20 și 30 de mari scriitori. într-o selecție foarte severă i-aș indica nu neapărat pe toți cei 20-30, de la Eminescu, Caragiale, Creangă la Radu Petrescu sau Leonid Dimov, ci doar pe «capul de serie», pe Eminescu. L-aș adăuga pe E. Lovinescu, creatorul modernității noastre culturale ca viziune de ansamblu“. ROMANI Nominalizări Alexandru Ioan Cuza și lupta cu inerția „Domnia lui Cuza a stat sub semnul unei nerăbdătoare dorințe de a ajunge din urmă Occidentul, dar efortul domnului și al sprijinitorilor săi au întâmpinat rezistența forțelor conservatoare și inerțiilor colective“, spune istoricul Florin Constantiniu. Devenit domn al Moldovei pe 5 ianuarie 1859 și, ulterior, pe 24 ianuarie, al Țării Românești, Cuza­ unificatorul a avut curajul de a pune în practică o reformă agrară defavorabilă marilor proprietari de pământuri. Domnitorul a dus o politică externă abilă, slăbind presiunea exercitată de marile imperii vecine asupra noului stat românesc. Meritele lui Alexandru Ioan Cuza au fost însă umbrite de o viață privată dezordonată și de calitatea modestă a colaboratorilor săi, iar pe 11 februarie 1866 a fost silit să abdice. (Petre Bădica) 8 I Miercuri, 31 mai 2­0­0­6 I Evenimentul zile TVR Tu hotărăști cine intră în galeria valorilor naționale Propune cel mai mare român al tuturor timpurilor. Decupează talonul și trimite-l în plic la TVR, Calea Dorobanților 191, București­­ pentru „Mari Români” Data limită de trimitere: 1 iulie Partener oficial Evenim­entul Judecă fiecare răspuns. Kl#L­­MH| ferrnumM­3ANII '66 „Reconstituirea“, un film șocant 1 OAQ (•••) Știam ca primul tur se trage IVOO într-o vineri. Am lăsat să treacă câteva zile și marțea urmă­toare am ajuns I Sinaia, unde se reconstituia „Reconstituirea“ Nuvela cu acelaș titlu a lui Horia Pătrașcu, care a inspirat lui Lucian Pintilie tema uni film, reconstituie Mai exact, încear­că reconstituirea unui incident, reprobabil în fapt, dar inițial fără consecințe grave, ai cărui autori au fost doi tineri muncitori, a doi prieteni, proaspeți bacalaureați ai liceului seral din Caransebeș. (...) în decorul bufetului „Pescăruș" ■ ridicat din scânduri verzi pe un mont al dealului - Sergiu Huzun punea lumina. (...) Tavanul, tapetat cu staniol, apoi dublat de un al doilea plafon de becuri așezate unul lângă altul, părea pavoazat... („Cinema“, nr. 9, septembrie) I L I ÉJ IPIM si j* DEBUT. „Reconstituirea“ a fost pentru George Mihăiți și Vladimir Găitan „punctul zero“ al unor cariere de excepție 4 ANII ’70 Dragomiroiu, o nouă Maria Tănase TINEREȚE. Maria Dragomiroiu, așa cum arăta la ora debutului 1 CS *7 /I Altfel stau lucrurile cu MmÆÊ al concurenta „Florii din grădină" Maria Dragomiroiu, despre care se spune că ar fi o... Maria Tănase. (...) Cred că Maria Dra­gomiroiu poate fi considerată o urmașă a Măriei Tănase, în măsura în care activitatea ei artistică nu se limitează numai la preluarea repertoriului marii sale predecesoare, ci la continuarea operei începute de aceasta. Trebuie deci ca Maria Dragomiroiu să-și alcătuiască un repertoriu al său, inedit și, neîndoios, pus în slujba incontestabilului ei talent. O reflectare pasivă a creației Măriei Tănase, o simulare a acestei creații n-ar face decât să estompeze talentul tinerei soliste... („Flacăra“, nr. 47,16 noiembrie) 3ANII ’86 Pretextele unui scriitor „pupător“ <g Q­­% * N-am stat de prea multe ori în 1701 preajma tovarășului Nicolae Ceaușescu. L-am ascultat, în schimb, de nenumărate ori (...) fiind captivat de patosul său firesc, de curajul cu care a introdus (...) idei noi și înnoitoare... Nu am deloc sentimentul că am devenit un simplu lăudător de meserie, cum au pretins pe aiurea unii „clevetitori de profesie“ (cum vor pretinde și de data aceasta), nu cred că devii „lăudător de profesie“ dacă vorbești despre ceea ce există, despre o ambianță din care te-ai împărtășit și te împărtășești, datorită căreia ți-ai putut împlini cele mai cutezătoare gânduri. Nu poți (și nici nu trebuie) să nu omagiezi un om pe care s-a sprijinit și se sprijină țara... ( Ion Lăncrănjan, „Scânteia“, 25 ianuarie) Rubrică redactată de Daniel Tomesci

Next