Evenimentul Zilei, iunie 2019 (Anul 28, nr. 8503-8522)

2019-06-18 / nr. 8514

«MC POFTIȚI LA CULTURĂ! 19 «le ri<»i­an SAII­ Cum a murit Eminescu? Nebunia, narcoticele și doi frați sinucigași !­­ LJ t este înnăscută, este eredi­tară. Se știe că la doi frați ai săi, morți sinuciși, a iz­bucnit nebunia înainte de a sa și că această nevropa­­tie se poate urmări în linie ascendentă. De altminteri aprofundează Titu Ma­iorescu­­, și în vremea în care spiritul lui era în vi­goare, felul traiului său fă­cuse pe amici să se teamă de rezultatul final. Viața lui era neregulată: adesea se hrănea numai cu nar­cotice și excitante; abuz de tutun și de cafea, nopți petrecute în citire și scri­ere, zile întregi petrecu­te fără mâncare, și apoi, deodată, la vreme neobișnuită, după miezul nopții, mâncări și băuturi fără alegere și fără măsură. Așa era viața lui Eminescu! - dezvăluie Maio­rescu. Și, imediat, o propoziție memora­bilă: „Nu această viață i-a cauzat nebunia, ci germenele de nebunie înnăscut a cauzat această viață”. Și, poate, acea moarte.. soarta multor alte legende, să dispară înaintea realității“ .Așa era viața lui Eminescu!" Care a fost, atunci, cauza alienării aces­tui bărbat mândru? Rigurosul Maiores­cu era atât de sigur pe el: „Dacă a înnebu­nit Eminescu, cauza este exclusiv internă, I­eri, 17 iunie (1889). Mihai Eminescu, poetul despre care s-a spus că a așezat limba română în tipare pro­prii, era condus pe ultimul drum de admiratori, prieteni și mai puțin prieteni, își sfârșise zilele pe 15 iunie, la doar 39 de ani, lăsând în urma sa o moștenire cul­turală incalculabilă, dar și o sumedenie de semne de întrebare pe care nici astăzi n-am reușit să le deslușim coerent. Mihai Eminescu a murit asasinat, lo­vit în cap cu un pietroi, la comanda duș­manilor poporului român - cum se vehicu­lează în anumite medii exaltate -, sau s-a stins din cauza derapajelor exagerate, a vieții dezordonate, totul altoit pe tulpina nesănătoasă a moștenirii genetice - cum susțin documentele epocii și personaje­le care i-au influențat destinul? Astăzi, aici, nu vom da curs unor teorii abracada­brante, delirante, care să capteze, fulgu­rant, interesul tacit al vreunui vânător de clicuri. Ne-am depărtat, pe această cale, prea mult de adevăr, de adevărul curat, nediluat în accesorii personale. U­0­ de ani i-a izbucnit nebunia Acum, aici, vom readuce în actualita­te și vom reevalua mărturia lui Titu Ma­­iorescu, intelectualul și omul politic care s-a numărat printre puținii susținători ai sensibilului poet ivit în pulberea Ipoteștiului, în urmă cu 169 de ani. De remarcat că autorul teoriei formelor fără fond nu se sfiește să comenteze deschis, într-un fragment dedicat poeziilor emi­nesciene, și imponderabilele vieții de zi cu zi ale celui care avea să devină, peste decenii, un mit național. „Născut la 15 ianuarie 1850 în Botoșani, primind prima învățătură în gimnaziul din Cernăuți, părăsind ,­ la 1864 școala pentru a f­i se lua după trupa de tea­tru a d-nei Fanny Tardini prin România și Transil­vania, părăsind și această trupă pentru a se arunca cu cea mai mare încordare în studii felurite la Viena, susținut acolo și la Berlin în parte prin contribuțiile unor amici literari, nu­mit între 1874 și 1876 re­vizor școlar și bibliotecar la Iași, destituit și dat în judecată de gu­vernul liberal, însărcinat apoi cu redacția ziarului Timpul, încălzit din vreme, dar mai intermitent, de farmecul unor femei, de la care au rămas în poeziile lui câteva urme de păr bălai, de ochi întunecați, de mâini reci, de un nu știu ce și nu știu cum, lovit în iunie 1883 de izbucnirea nebuni­ei, al cărei germen era din naștere, îndrep­tat întru­câtva la începutul anului 1884, dar degenerat în forma lui etică și intelec­­­tuală, apucat din nou de nemiloasa fata­litate ereditară, Eminescu moare la 15 iu­nie 1889, într-un institut de alienați. Firul scurt al soartei poetului, întins de Maio­­rescu și interpretat în note interesante - după cum vom afla mai departe -, este ur­mat de o observație valoroasă: „Ceea ce caracterizează mai întâi de toate perso­­ nalitatea lui Eminescu este o așa de covârșitoare inteligență, ajutată de o memorie căreia nimic din cele ce-și întipărise vreodată nu-i mai scăpa (nici chiar în epoca alienației declarate), încât lumea în care tră­ia el după firea lui și fără nici o silă era aproape exclusiv lumea ideilor generale ce și le însușise și le avea pururea la îndemână”. Naivitatea unui geniu Eminescu se hrănea adesea numai cu nar­cotice și excitante; abuz de tutun și de ca­fea, nopți petrecute în citire și scriere, zile în­tregi fără mâncare..." TITU MAIORELOJ Să reținem, așadar, înainte de toate, că Eminescu era lucid inclu­siv în perioada așa-zisei nebunii. Autorul „Luceafărului“ își con­struise un univers în care trăia după propriile legi, ajustând sau mulând realitatea imediată după realita­tea imaginată de el, considerată corec­tă, frumoasă, nepătată, deci ideală. Tot ce era caz individual, întâmplare externă, convenție socială, avere sau neavere, rang sau nivelare obștească și chiar soarta ex­ternă a persoanei sale ca persoană îi erau indiferente - mai apreciată, în reflecțiile sale, Titu Maiorescu. A vorbi de mizeria materială a lui Eminescu - șarjează lite­ratul - înseamnă a întrebuința o expresie nepotrivită cu individualitatea lui și pe care el cel dintâi ar fi respins-o. Adevă­rat, dacă ne gândim că Eminescu a refu­zat dezinvolt favorurile și recompensele oferite de o admiratoare puternică, regina Carmen Sylva. „Rege el însuși al cugetării omenești, care alt rege ar fi putut să-l dis­tingă?“, se întreabă și Maiorescu. Răspun­sul vine tot de la omul de stat: „Și aceas­ta nu din vreo vanitate a lui, de care era cu desăvârșire lipsit, nu din sumeția unei inteligențe excepționale, de care numai el singur nu era știutor, ci din naivitatea unui geniu, pentru care orice coborâ­re în lumea convențională era o supărare și o nepo­trivire firească“ Punct ochit, punct lo­vit. Eminescu a fost, pro­babil, un idealist, un nea­daptat, un visător. A tră­it risipindu-se. Și de ce nu i-am da crezare lui Maio­rescu? Exemple mai sunt în literatura noastră, năs­cută târziu. Și mă gândesc doar la Nichi­­ta, la Nicolae Labiș, la Sebastian... Con­cluzia maioresciană cu privire la chesti­unea nebuniei lui Eminescu mi se pare de bun simț, fără a eticheta-o drept inata­cabilă: „(...) Nu-l puteai prinde pe Emi­nescu cu interesele care ademenesc pe cei mai mulți oameni. Luxul stării materiale, ambiția, iubirea de glorie nu au fost în nici un grad obiectul preocupărilor sale. Să fi avut ca redactor al Timpului mai mult de­cât a avut, să fi avut mai puțin, pentru mi­­­cile lui trebuințe materiale tot atât era. Numai după izbucnirea nebuniei, în in­tervalele lucide, în care se arătau însă fe­lurite forme de degenerare etică, obișnuite la asemenea stări, devenise lacom de bani. Prin urmare, legenda că mizeria ar fi adus pe Eminescu la nebunie trebuie să aibă­ ­ urm GLC ROMANIA ARE SÂNGE DE ROCKER

Next