Evenimentul, aprilie-iunie 1900 (Anul 8, nr. 56-125)

1900-04-01 / nr. 56

SERIA n-a ANUL*AL­*VIII-lea No. 56 UN NUMĂR 10 BANI ABONAMENTE = înainte pe un an . . • Lei 24 „ „6 luni ... „ 12 -țt „ 3 luni . . . „ 6 - In streinfttate un an . . „ 36 -Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN SĂMBATA 1 APRILIE 1000 Aruncim­i, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond Lei 4­­50­25 Manuscrimrile vechii nu se inapoiesc Un număr vechi 30 bani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. 111 N­ IV O aniversare Hri­a’a împlinit un an de cină a dispărut din lume Lascar Ca­­targiu. Mine ne vom ocupa pe larg de persoana istorică a a­celuia care nu mai este , azi voim numai să amintim urma adîncă, pe care ilustrul mort a lasat-o în istoria noastră nați­onală. Numele lui va sta ală­turea de cele mai ilustre ale is­toriei noastre,—căci e cel mai ilustru din timpurile noastre, t&i ne centristam, căci cel ce ne-a p­ărăsit a fost mare—foarte mare. EVENIMENTUL. SSITU­AȚI­A Ia,ajunul încetărei activi­­taței parlamentului, e bine, e instructiv chiar, să exami­năm în trăsături generale, si­tuația guvernului conserva­tor, atît față cu Tronul cît și față cu Țara. E de prisos, credem, are­­în prospata în memoria tutu­rora, halul deplorabil în ca­re se găseau administrația și finanțele statului, acum un an, cînd partidul conservator a primit puterea, pustiu, jaf și mizerie pretutindene, iar pe de­asupra, un an agricol dintre cei mai nefastî, înco­rona opera. Bărbații politici cari primi­seră o atît de grea situație, găsiră în chiar dificultățile cu care se înbracau, puterea de a subveni zeului prin lea­curi eroice, și avurăm ast­fel ocazia să asistăm la o prive­liște care nu s’a mai presen­­tat încă ochilor lumei noa­stre politice, de cînd practi­căm regimul constituțional. Ni s’a dat să vedem un guvern care, hărțuit de la primii pași, nu numai de ad­versarii lui firești, dar chiar și de acei cari se pretindeau a fi carne din carnea parti­dului conservator, nu s’a o­­prit de la­ ori­ce măsură, ce i s’a părut eficace a cicatriza ranele, și a mers drept îna­intea lui, fără să se emoțio­neze de jigniri individuale, de interese personale lezate, și de perderea popularității, așa cum popularitatea se în­­țelegea până azi la noi. Cu riscul de a-și atrage pentru moment blestemele ce­lor atinși, guvernul conser­vator a creat venituri prin impozite, pe care a căutat să le facă cît mai suportabile, a realizat economii prin micșo­rări de salare și desființări de posturi, ce nu puteau să aducă vatamare m­agiilor pu­blice, și a isbutit astfel să al­­cătuească un buget bazat pe prevederi, ca să zicem așa, re­ale, iar nu pe fantasmagorii ce constituiau totdeauna baza echilibrărilor—sau mai bine, a deschilibrărilor—financiare cu ștampilă colectivistă. Dacă guvernul conserva­tor n’ar fi făcut de­cît numai atît, încă e, mai mult de­cît mult, spre a binemerita de la recunoștința publică. Actele, de­și în aparență inpopulare, pe care le-a se­­verșit guvernul actual, au restabilit ordinea în finanțele statului și au redat lumei ro­mâne încrederea, perdută prin destrăbălările la care s’au de­dat colectiviștii, și cărora nu credea nime că li se vor găsi un remediu. Aceasta e opera de căpite­­nie a partidului nostru, în decursul a unspre­zece luni de vreme, de cînd el a primit respunderea celei mai neno­rocite dintre situațiunî. • Să mai vorbim de o sumă de alte reforme, modificări de legi etc? Găsim inutil. Colectiviștii cred că dacă scriu la gazete prăpăstii și dăngănesc din vechea chitară hodorogită a frazeologiei de­magogice de la pașoptul lui Firfiric și a lui Bec­icoco, a­­poi aceasta e de ajuns ca să amețească publicul și să-l ur­­luiască întru atît, încît să iee de evanghelie proza finanțu­­lui Palady de la Secolul, sau a vre­unui alt berechet de la Voința,­­Adevărul, Independance și altele. In zadar. Statisticele ministerului de instrucție ar trebui să con­vingă pe înărăviții colectiviști, că de vre-o două­zeci și mai bine de ani, școlile publice au fost freguentate de sutimi de școlari, cari azi sunt oa­meni și alcătuesc în majori­tate păturele electorale. Prin urmare, a căuta și azi să bui­măcești cu baliverne, un pu­blic relativ cult, cum făceai odinioară cu acel pe care’l esploatai acum 30 de ani, e dacă nu o cogeamite prostie, dar în tot cazul, un lucru ri­dicol. ACTROFOIT Invențid fără samăn.—Sfîrșitul surzeniei.—Un inventator român.—Descrierea apratului.—Experimentări interesante la conservator.—Amănunte. D. Albert Costrișanu, a făcut o in­venție minunată. Această descope­rire e menită să facă a dispare infirmitatea cea mai crudă și cea mai obișnuită, surzenia. Nenorociții, cari au avut cruda spartă să fie ast­fel loviți, sunt niște morți, cari au aparență numai de viață. Ei se mișcă în lume, fără a putea lua parte la multe din plăcerile și e­­moțiile pămîntești. Grație d-lui Cos­trișanu, a cărui nume va fi de-acum bine­cuvîntat de întreaga omenire, ei vor reveni la viața deplină. Principiul pe care se bazează aparatul descoperit de d-sa e ur­mătorul : O combinare a unei serii de diferite metale electrod­e, grație căreia a reușit să producă o forță electrică determinată și permanentă. Din acest aliaj a compus, apoi, un mic aparat auditiv, care e absolut identic cu aparatul auditiv natural și-i îndeplinește funcțiunile fiziologi­ce în chipul următor: timpanul fabri­cat din aliajul de mai sus este pus în contact electric cu nervul auditiv. Aparatul se adaptează cu ușurință la conductul auditiv extern, fără a se putea observa la exterior; grație lui, un surd capătă auzul cel mai fin. In sala conservatorului s’au în­trunit ori mai mulți oameni de știință și profesori de muzică, in­vitați de inventator ca să experi­menteze aparatul. El s’a aplicat mai multor elevi și eleve și toți au fost unanimi a recunoaște că grație lui se cîștiga o extremă perceptibilitate auditivă, muzicală, chiar la cei cu auz mai puțin fin. D. Costrișanu a aplicat apoi apa­ratul domniei sale cunoscutului sur­­do-mut B. Z..., invitat înadins la această ședință. Această experi­mentare a fost cea mai interesantă și mai instructivă. In întâiul mo­ment tînârul a rămas stupefact, apoi a început să articuleze cuvinte ne­înțelese și bizare, voind, se vede, a arăta nedumerirea sa, căci pentru prima oară în viața lui a auzit vorba, o sensație necunoscută abso­lut pentru dînsul. Peste cîte­va minute a început să imiteze cu u­­șurința cîte­va cuvinte, nu tocmai ușoare, precum : muzica, femei, po­ezia, știința etc. Pe ș însă, și pe­­ nu-l poate pronunța distinct. După aceasta i s-a cîntat o frază de muzică veselă, pe flaut, la auzul muzicei, ex-surdo-mutul a în­ceput să rîdă cu lacrimi și să joace cu entusiasm. Desemnul aparatului se expune la librăria Th. Maximovici. Despre acest aparat s’a făcut o comunicare și colegiului medico­­tiziologic din Berlin. Adică, de ce n’am comite o mică indiscreție , Costrișanu e pseudoni­mul subt care se ascunde un savant din orașul nostru, care, precum , știe, s’a pus deja în relief prin lucrări interesante, privitoare la ultimele descoperiri ale foto-electricitatei numit bectimiș se vinde cu 60 lei, or, din acest kilogram regia fabrică 1000 țigări de specialitate, care sunt vîn­­dute cu 100 lei. Hîrtia și cartonul celor 1000 țigarete abia costă 5—6 lei. Deci, o diferență de 34—35 lei. Aceeași proporție există și la cele­lalte țigarete. Putem anunța că s’a făcut deja o propunere ministerului de finanțe pen­tru exploatarea bogatelor noastre mi­ne la sare. Propunerea este ameți­toare, aproape abracadabrantă, căci se vorbește despre cucerirea nu nu­mai a unor țări, ci a unor continente întregi pentru sarea Statului român, despre beneficii nu de milioane, ci de zeci și sute de milioane pe cari le-ar putea realisa Statul roman. Dar tocmai fiind că propunerea este așa de amețitoare, ea nu întimpină o de­osebită atenție. Suveranul însuși e pe de­plin convins de destoinicia bărbaților carei compun ac­tualul guvern și de aceea ve­dem, că toate asalturele, pe care le dau unele personagii marcante la Palat, rămân fă­ră efect, ba chiar se întorc contra asaltatorilor. Opera regeneratoare a par­tidului conservator nu e ter­minată. Aceasta o știe și Țara și Tronul, și de aceea, atît Țara cît și Tronul susțin și secundează remarcabila mun­că a guvernului. Aceasta’i situația. Monopolurile Statului. EPOCA de azi dă cîte­va amă­nunte asupra acestor izvoare de bo­găție națională. Iatăi monopolul hârtiei. La 1 Sep­tembrie intră în aplicare noua lege votată de corpurile legiuitoare în a­­ceastă privință. La fabrica de tutun „Belvedere” se fac deja pregătirile pentru insta­lațiile necesare noului monopol. Hîrtiile de țigară vor fi furnizate Statului în topuri. Ele apoi vor fi tăiate la „Belvedere“ și vor fi le­gate în cărticele mai mari sau mai mici. Vor fi trei calități de hîrtii: cali­tatea I superioară, calitatea II și ca­litatea III pentru țară. Toate cali­tățile vor fi examinate chimicește, Statul garantînd că ele nu sunt vă­tămătoare sănătăței. In ce privește hîrtiile actualmente în comerț, ele vor fi răscumpă­rate Stat și supuse unui exa­men chimic. Hîrtiile higienice vor fi întrebuințate, iar cele nehigienice, care se află în comerț în cantități mari,vor fi arse la Belvedere. Se ridică plîngeri în contra urcă­­rei prețului tutunului, în special în contra scumpirei tutunului întrebuin­țat de țarani. Să dăm o explicație în această pri­vință. Actualmente tutunul de 20 grame de calitatea IV-a conține între 7—8 grame coceni și praf. Cu începere de la 1 Aprilie însă această calitate nu va mai conține nici coceni nici praf, așa că în realitate consumatorii vor fi în cîștig. In privința celor­lalte calități să se observe un lucru, țigaretele sunt aproape îndoit mai scumpe de­cît tu­tunul. Statul cîștigă la țigarele cu peste 60 la sută mai mult ca la tu­tun. De pildă: kilogramul de Tutun DILETANTISM In discuția de la Senat, pe care Constituționalul o poreclește victorie morală,—cine nu știe că junimiștii sunt modești,—d. Take Ionescu a dat o formulă, care va rămînea, înaintea unui diletant de geniu, prefer pe un lucrător mediocru. Ca și cum d. Ma­­iorescu ar fi ținut să dee­ caracterul veridicităței acestei butade, d-sa, ple­­cînd de la Senat s’a dus la univer­sitate. Și pe cînd își scotea tacti­cos mănușile, își așează ia o parte moderna clepsidră de aur și-și pre­gătea începutul lecției, înainte să a­­jungă la obiectul lecției sale, făcu o mică digresie arătînd vanitatea și minciuna politicei, —aluzie la fai­moasa sa victorie morală,—și carac­terul serios a științei filosofice, care urmărește, „prin opoziție“ adevărul. Nu-i așa că dilentatismul e fru­mos ? Nu-i așa că Talleyrand sau Montrond au avut dreptate : vorba a fost dată omului ca să-și ascundă gîndirea ? La Senat violent, aprins, pătimaș, stigmatizind și înfio­­rind pe adversari. O clipă, în urmă, în față lui Schopenhauer, vezi că a­­prinderea nu prea cadrează cu se­­initatea­ filozofică, că frazele bom­bastice, pline de vînt retoric, sunt vanitas vanitatum și pe zisa lui Kant ciiț­ elegia Eclesiastului. Tot Take Ionescu a vorbit cu­­vîntul adevărat. IO ÜAIU Serbările Școlare Serbările Școlare ce vor avea loc a­­nul acesta de 10 Mai, vor întrece probabil pe toate cele din anii tre­cuți. Pentru ca aceste serbări, să-și poa­tă atinge scopul și reușita cerută, mi­nisterul instrucțiunei a făcut cunos­cut tuturor directorilor și directoare­lor școalelor secundare ca să pre­pare corurile din timp cu imnurile și cîntecele naționale, asemenea și maeștrii de gimnastică se prepare toate jocurile prevăzute în regulamentu școlar în această privință. Exercițiile de coruri combinate și jocuri de oină și alergări se vor în­cepe a face de 3 ori pe săptămînă pe platoul Copoului imediat după săr­­bătorile Paștelor. Tradarea lui Sturza, da un transilvănean D. Nicolae Novac a publicat la Lipsca o broșură importantă, intitulată : După zece ani de luptă națională. Însemnată din multe puncte de vedere, ea merită o analiză amă­nunțită Până cînd vom face-o, extragem capitolul privitor la acțiunea nefastă a pri­­mului-ministru Sturdza asupra transilvăne­nilor. Guvernul conservator se retrage, fără veste, în toamna anului 1895 de a cîrma regatului român, iar Regele Carol însărcinează cu formarea unui guvern liberal pe Dimitrie Sturdza. După dovezile cele mai luminoase de demență a noului ministru pre­ședinte al României, ori­ce altă so­­luție de a înlătura primejdia, stîrnită de Dimitrie Sturdza, ar fi împins turbarea acestuia pănă la ultima ei limită: trebuia o măsură radicală în contra lui și ea aduse nimicirea lui Dimitrie Sturdza prin însuși Dimitrie Sturdza! Iar cît de ușor era de găsit această măsură se vede și din aceste vorbe lu­­minose ale broșurii lui Bánffy Dezső : „Goluchowsky și Bánffy au știut prea bine că cestiunea transilvană aruncă valuri așa de mari in­ România, numai fiind­că este exploatată de Dimitrie Sturdza în scop de a lua puterea de la conservatori, dar că în­dată ce va ajunge guvernul In mînîle lui Sturdza și ale partidului său­ liberal și ces­tiunea transilvană va ajunge în tîrgul ve­chiturilor“. In adevăr, a fraților romîni, dacă v’ați întreba voi între voi, din toa­te rușinele noastre din urmă, care este cea mai mare, care să nu fie legată de numele lui Dimitrie Sturd­za ?—voi veți răspunde între voi : n’a fost rușine mai mare nici cînd ne-a exploatat ca să ia puterea, n’a putut o rușine mai mică nici cînd ne-a trădat, ca să rămînă la guvernul țârii . Sinceritatea lui Dimitrie Sturdza pentru causa noastră, cînd o susținea, nu era mai mică, în conștiința noas­tră, de cît la realitatea faptelor lui din urmă contra causei noastre, era cu aceiași inimă emancipator al nos­tru, cu care fu în urmă distrugător al nostru. Dar cînd ne plăcea să’l slăvim ca emancipator al nostru, căci această extremitate se potrivia visă­rilor noastre copile, nu ne gîndiam că realitatea din urmă va fi și ea o extremitate, care exclude deșertăciu­nea visărilor copilăriei noastre poli­tice : cu cît ni se arăta mai necunos­cută realitatea întristătare, cu atît cre­dința noastră era mai mare întrînsul. Numai Dimitrie Sturdza n’a visat nici cînd jura că e unit cu noi pănă la moarte, ca să zdrobim pe Unguri, nici cînd se uni el cu Ungurii ca să ne zdrobiască pe noi. De aceia cînd fu chemat la guvern toată lumea vă­zu realizarea unor dorințe: el își a­­junse scopul: era prim-ministru; re­gele României înlăturase, prin aceas­ta, o mare primejdie. Ungurii—măr­turisește însuși Bánffy Dezső—erau siguri că va lucra la distrugerea noas­tră , iar noi (erau așa de mari spe­ranțele noastre), noi ne vedeam au­tonomi, liberi, curînd uniți, pentru vecie, cu mama noastră România. (VA URMA). PARADOXALE ZIUA MINCIUNII Intăiu April,—rzi de plină libertate, serbătoarea minciunii... Legendele sunt fără de număr pentru explicarea ce se dă acestei datini strămoșești de a „păcăli“ în ziua de 1 April și datina există la toate națiunile. Volume întregi po­sedă literatura franceză pentru co­mentarea filologică, etnologică, reli­gioasă chiar, a faimosului „Poisson d’avril“. Adevărul adevarat însă nu-1 cunoaște nimeni și cu drept cuvînt fabulistul român se întreba odinioară: Nu știu, zeu pe ce temeiuri Ziua 'ntăi a lui April, S'a menit de obiceiuri A fi zi de amăgiri. Amăgirea cea mai mare este în­săși afirmarea că numai ziua iităi de April se consacră minciunii... E, poate unica zi cînd minciuna este o­­ficial îngăduită, mărturisită fără în­­conjur; ea se arată atunci ca o su­verană în haină de mare paradă“, surîzînd mulțimea din înălțimea tro­nului său; dar de fapt nu domnește ea pururea, nu este­ ea cea mai ne­lipsită dintre toate formele și mani­festările vieței omenești ? Minciuna! Sub nenumăratele ei chipuri și numiri, falsul, sinceritatea neadevărul, prefăcătoria sunt pretu­tindeni nu numai obicinuite, dar și necesare în modul nostru de a fi. Vă închipuiți oare—căci lucrul în­trece limitele imaginației — lumea noastră lipsită de minciună de la în­ceput pănă în zilele noastre. Noi în­șine n’am fi ceea ce suntem ; rela­­tațiile de la om la om ar fi esențial diferite de cele de acum ; istoria o­­menirii, evoluția ei, ar fi avut cu to­tul altă înfățoșare, cărțile noastre ar fi cuprins cu totul altceva de­cît as­tăzi,—fie în literatură, fie—pănă la un punct în știință; hotarele dintre state ierau altele de­cît acele exis­tente, structura cr­erului nostru s’ar fi deosebit enorm de structura cere­bralilor de astăzi. Filosofii au aerul de a studia min­ciuna, reservîndu-i capitole speciale în manuale de etică; dar nu sunt ei însuși în limitele cunoștințelor și pri­­ceperei lor făuriți in făgașul strivt al temerei ori al instrăinărei de a­­devăr ? „Minciuna, zice Schopenhauer in ale sale­­ „Paralipomena“, izvorește din năzuința cui­va de a-și intinde domnia voinței asupra indivizilor stră­ini, de a nega voința lor pentru a scoate pe a sa mai mult în relief. De aceea minciuna izvorește din ne­dreptate, răutate,­­cruzime...“ Vedeți,—vorbe mari de mare filo­sof, dar prea puțin deslușitoare. Căci unde începe și unde sfîrșește minciu­na în viața de toate zilele ? Unde începe și unde sfîrșește ea în morală? Unde începe răul și binele ei, folosul și nnefolosul, îngăduitul și nepermisul? Nimeni nu poate tăgădui că nu s’a slujit cînd­va de arma minciunii în lupta pentru trai, dar nici nu-și simte cugetul impov­orat că totdea­una a vroit răul prin intrebuințarea iei. Noi am găsit în marele vocabular limbistic verbul „a minți“ corespun­zător unei anumite ordine de a gîndi și de a rosti gîndirea, am găsit prin urmare minciuna existînd, la în­­demîna tuturor, îndeplinind o misi­une socială. In legăturile noastre cu oamenii, minciuna ni s’a indicat ca un mijloc nelipsit și un element de căpitenie. Și iată cum se micșurează partea noastră de răspundere. Nici în arta de a minți noi nu mai pu­tem inventa nimic, totul există, totul s’a făcut înaintea noastră. Acum cîte­va zile cu ocazia mor­ții bătrînului ambasador francez Be­­nedetti s’a repetat cunoscuta istorie a depeșei de la Ems, faimoasa de­peșă falsificată de Bismarck în 1870 pentru a face inevitabil războiul fran­­co-german. Pentru aceeași faptă—un fals de­venit istoric—Germanii au idolatri­zat pe celebrul cancelar. Francezii, firește, l’au înfierat cu porecla de criminal. N’a fost aproape același lucru în actualul războiț­ Anglo-Boer și n’am văzut pe Chamberlain—care are la activul său un procedeu aproape a­­semănător cu acel al lui Bismarck­­rînd pe rînd lovit și osîndit în chiar propria lui țară, după cum roata no­rocului se întorcea în favoarea sau in paguba Englejilor ? Aceste două mari exemple ar ca­racteriza ceea ce se numește minciu­na diplomatică, — pleonasm evident, căci diplomația însă­și este sinoni­mă cu neadevărul. Dar minciuna socială, minciuna po­litică, minciuna casnică, minciuna es­tetică, minciuna sentimentală, min­ciuna... științifică? S’ar cere volume—nu o fugitivă schiță de reflecții—pentru analiza do­cumentată a fiecării specii de mai sus, fără a mai socoti finețele psiho­logice legate de instinctul minciunii, precum ar fi, bună­oară, problema pusă de arta unui Alphonse Daudet în a sa „Mincinoasă“, cunoscută în de-ajuns amatorilor de literatură. Ce poate fi însă, pentru a nu a­­minti numai o specie, minciuna... științifică, numire în aparență ex­trem de paradoxală ? Este consacrarea eternă a minciu­nii necesare, a minciunii de folos,— aplicarea străbunului dicton : po­­pulus vuit decepi,—mulțimea vrea să fie amăgită. Spinoza insistă mult asupra­­„ele­mentului pozitiv“ cuprins în ideile false. De cînd lumea ceea ce numim știință pozitivă, este numai un șir de idei, de concepții, care se dezmint și se înlocuiesc una pe alta, îmbră­­cînd rînd pe rînd pomposul nume de adevăr, însuși înțelesul unui cuvînt întru atîta se schimbă, vicit rămîne etern întemeiată îndoiala poetului care-și zice cu întristare: — Unde voi­ găsi cuvîntul ce ex­primă adevărul? A vorbi de „o zi“ consacrată min­ciunii—este un paradox în toată for­ma, cînd ar fi paradoxul de a crede că poate lipsi vr’odată minciuna din­tre noi. Căci tot ce putem născoci, de exemplu, pentru „a amăgi“ ori „a păcăli“ pe cine­va într’o zi anu­mită este luat, copiat numai, din via­ța noastră de toate zilele—și pressa, care în special „pîndește“ pe ’ntîiul April e dovada palpabilă că nu min­țim afirmînd că minciuna e esenția­lă în activitate și manifestarea noa­stră. Singurul chip de a înșela feliul nostru de a fi, ar fi ea macar într’o singură zi să nu rostim nici­ o min­ciună. Dar în acea zi ar trebui să nu vorbim, să nu scriem, să nu gîndim, să nu credem­ nimic.... Pînă atunci înnotăm în marele ocean al minciunii și toate străduin­țele noastre de a minți numai la o anumită dată sunt zadarnice. Cu to­ții ne cunoaștem unii pe alții și fie­care e în drept să aplice tuturora iro­nia mușcătoare a satiricului nostru. Va mirați cum de minciuna Astăzi nu vi se mai trece. Domnii mei . Pentru că ea are trecere în toate zilele, în toate țările, în toate for­mele. As.

Next