Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)
1900-11-25 / nr. 235
SERIA II-a ANUL al VII-lea No. 235 ABONAMENTE nainte pe un an . . . Lei 24-„ „6 luni . . ii 12„ ., 3 luni ... „ 6 [a Etreiătate un an . . ., 88 -NI ® mm&f 10 toans ESDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN II NI >1 »IMPUI—HHM————M—»Ilim WIIW" ■V"I '’i'll'mn iOmiTrr/IHWIIii-rr--rn«M-Mii-in limmi nr .1 - - - ____________________ SAMBATA 25 NOEMBRIE 1900 Anunciuri, Inserții și Reclame pagina î linia garmondei 4»» PSî ÎS îs 2 ÎS ț? 53 53 56 si ^ ii ii ii 25 Manuscrisele ecehi nu se inapoiesc Un immar yeeiii 80 Mni ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. UN NUMĂR 10 BANI INSTITUTUL NOSTRU ANTIRABIC O TELEGRAMĂ.—INSTITUTUL ANTIRABIC.—MARELE SALE SERVICII.—INSTITUTUL DIN CAPITALĂ.—8000 LEI PE AN.INIȚIATIVA PRIVATĂ. --------------^OOâ-i-------------- A tăia și a desființa sunt verbele la ordinea zilei. Fiecare le conjugă pentru cine vrea. Desmințirile, chiar acele ce poartă cea mai oficiala pecete, lumea le primește cu mare greutate, fiindcă se crede că viitorul buget se va presinta foarte subțiat, în vederea nevoilor țarei și în vederea erei de cumințenie și de prudență în care țara se pregătește să intre. In pomelnicul instituțiilor menite Să dispară, pomelnic publicat în ziare de oposiție, figurează și institutul antirabic din Iași, modestul spital, care face cinste Iașului și care în 9 ani de existență, a dat cele mai frumoase roade. Această știre dată, precum am mai zis, de ziarele de opoziție, face parte, negreșit, din acel nămol de știri fantastice, știri ce au menirea de a ațîța spiritele și de a pune zvonul în lume că o luptă a fost dată contra tuturor instituțiunilor culturale din Iași Este aresc, ca după viața de socoteli greșite ce am dus-o pînă acum, să intrăm în reculegere și ca oamenii ce conduc țara să facă adunare cuminte, în loc de înmulțiri nepermise, cum s’au făcut, pînă acum. Nici unei gazete de oposiție, însă, nu-i este permis să creadă că a face economii bugetare, înseamnă a desființa și mai ales a desființa ceea ce este absolut necesar și absolut ieftin.♦ Institutul antirabic din Iași, a ost înființat, după stăruințele referatului doctor E. Rizu, în Iunie 891 și a împlinit, prin urmare, ani de existență. N’avem aproape instituțiune care î ntr’un interval relativ scurt ca acesta, să fi dat, în schimbul unei innvențiuni minimale, roade așa de fumoase. Pînă astăzi aproape 2000 de peroane, au fost tratate cu mare suces și bunul renume al institului a mers pînă acolo, că sătenii, cari, n de obștie,entelor și a au oroarea medic avieței de spital, se spresinta, de bună voie, la acest institut, de îndată ce sunt mușcați de clini. In afară de căutarea specială antirabică, institutul a mai efectuat aproape 1000 analize de urină și spate.* Ce a costat institutul acesta pe tot, ca ziarele de oposiție să creadă că se va găsi un ministru care să considere, institutul de prisos și subvenția prea mare și să-l clasifice între economiile imperioase? Ministrul internelor are, în bugetul său, afectată pentru spital, o sumă de 8000 lei, opt muni iei anual. Din acești aproape 700 lei lunar, institutul servește gratuit pe toți localnicii ce s’ar presinta, pe mușații din toată Moldova, dînd celor săraci, veniți din provincie, și cite 50 bani pe zi. * Institutul similar din capitală primește o subvenție de 16.000 lei pe lună, iar asistentul acelui institut primește 6000 lei anual, adică nu prea departe de toată subvenția institutului din orașul nostru. Este, prin urmare, neadmisibil, ca pentru o economie ce ar lăsa bugetul ministerului de interne în aceeași stare, să se desființeze, pe de o parte, o instituție ce face cinste țarei, aducînd imense servicii publicului și care ridicolă economie, pe de altă parte, ar produce serioase și justificate nemulțumiri. * Căci dacă ar fi sa se realiseze prognosticul enorm al ziarelor ce caută pete’n stele, dacă ministrul de interne și-ar descărca bugetul cu cît represintă salariile a 2 comisari de clasa I din capitală, pentru a lua țărei un institut folositor ca acesta de care ne ocupăm, inițiativa privată ar repara repede o asemenea greșală, căci Iașul și Moldova n’ar refuza să susție un institut, care ne-a făcut să nu ne mai îngrozim de teribila boală a turbei și căreia, pentru serviciile ce ne-a adus, noi îi datorim toată recunoștința. Dar—ceea ce spun ziarele de oposiție, nu se adeveresc, din fericire, așa de ușor. Și nu de la un guvern cumpătat, ne putem aștepta la regretabile nesocotinți. acest adică ECOURI Frumos caz dn ziar scrie următoarele: „un fumător cumpărînd un pachet de tutun a găsit înăuntru—tărițe. Cazul a fost adus la cunoștiința autorităților superioare“. Iată un caz în care cei în drept vor fi nevoiți să se amestece în tărițe: „ 1 Mîni-Monatnu Moșiile congregațiunelor preoțești din Franța, au o întindere generală de 48.689 ectare, reprezintând o valoare de 1060 milioane. Așa „mina-moarta“—halal ! Impersonal ! Te întâlnești cu cineva și acel cineva. Ți povestește la grozăvenii despre faptele cuiva, de ți se face părul măciucă. Ce-ți spune acel cineva ? Dar ce nu spune ? Că X a ucis-o pe nevastă-sa, că a făptuit sumedenii de escrocherii și cîte altele. Tu, mai recprindu-te de spusele lui X, cari te transportesară în lumea haiducilor, și întrebi : — Adevărat să fie ? Iar X Ți respunde, spre marea ta stupefacției: — Se zice monșer. Cînd credeai că dușmănia între liberali ajunsese acolo că au să dea dezminteală zicala că sîngele apă nu se face, se făcu pace între frați și, in pacea lor, porniră lupta contra conservatorilor. Uniți—aveau să povestească țărei faptele conservatorilor și să se înțeleagă cum să scăpe țara de prăpastie. — Și au zis ! Au zis că se zice, se afirmă, se crede, se spune. Colectiviștii, a căror armă a fost totdeauna personalitatea altora, au ajuns, în toiul unei lupte, să facă uz de impersonal. Se dobitocesc, reu. Moșia și moșiile Despre copilăria d-sale povestea dl. Sturdza că nu juca nasturii cu plezii fanarioților, fiind-că i se spunea de-acasă, că fanarioții voiau să nimicească moșia din strămoși. De atunci, bărbatul de stat și șeful unui partid de astăzi, a rămas santinelă trează la postul de străjăr al moșiei: România. Murind Tache Anastasiu și lăsind moșiile sale Academiei, dl. Sturdza, ca secretar al acestui doct corp, trecu aceste moșii, în arendă, lui Cociaș de la Brăila, fiindcă dl. Sturdza, arendaș deja al moșiei din strămoși și al moșiilor prințesei, nu mai avea vreme să se ocupe și cu tocmeaua cea proaspătă. Moșia din strămoși a administrat-o așa fel că a ajuns să facă frumos ungurilor iar pe Cociaș Ea îmbogățit cu cîteva sutimi de mii lei. Halal vichil ! Cremă și oboroc Iată ce idee are Liberalul despre Universitate și Seminarul pedagogic, fiind că aceste focare culturale sunt conduse de domnii Xenopol și Găvănescul: „ . .. fără ei, negreșit, Universitatea ar lipsi de față, iar seminarul pedagogic—crema cremilor instituțiilor—ar fi continuat să-și țină lumina ascunsă sub oboroc“. Așteptăm, cu palpitație de inimă, ca locul celor doi profesori citați să se ocupe de profesorii cari scriu astăzi așa hal de romîneasca in Liberal d, pentru că, in locul cremei și al oborocului, Universitatea s’ajungă ca în satul lui Cremene sau ca la obor. -•asioaK MEMORIU Privitor la menținerea întregimei Universităței din Iași III. Pe lîngă aceste este de observat că Iașul este un centru de spitale mari, susținute prin donațiuni seculare și că nu se poate tăgădui că practica medicală cîștigă, cînd este însoțită de îndeletniciri curat științifice. Medicii de căpitenie ai spitalelor din Iași sunt și profesori la facultate, după cum se petrece lucrul în toate centrele mari ale Europei. A se desființa facultatea de medicină din Iași ar fi a se răpi corpului medical al spitalelor unul din izvoarele cele mai puternice de investigațiuni științifice. Nu mai puțin este de luat in considerație că facultatea de medicină a fost înzestrată cu clădiri anume întocmite pentru ea, precum e Institutul de Anatomie, precum și instalațiuni de laboratorii care toate vor rămînea neîntrebuințate, deoarece nu pot răspunde decît scopului, pentru care au fost înființate. Suprimîndu-se facultatea de medicină din Iași, s’ar perde mai mult, cu ruinarea clădirilor și a instalațiunilor, de cît s’ar ciștiga din economiile realisate. Pe lîngă aceste băgări de samă care se referă în special la însemnătatea culturală a facultăților de drept și de medicină, mai este de adaos că centrul liniștit al Iașului, nestăpînit de activitatea febrilă a orașelor mari, înfățoșează și el părți favorabile pentru îndeletnicirile științifice, atît pentru profesori cît și pentru studenți. Aceasta se vede și in Europa apusană, unde adeseori intîlnim facultăți de medicină și de drept vestite, în centre relativ neînsemnate, și de aceea nu este de mirare dacă aflăm facultatea din Iași inzestrînd țara noastră cu elemente luminate, după cum s’a văzut din expunerea statistică a rezultatelor date de cele două facultăți. Dacă la medicină rezultatele n’au fost mai întinse încă, pricina este nesiguranța în care a trăit facultatea de medicină din Iași, aproape de la a ei înființare, totdeauna amenințată de a fi ștearsă și suprimată , amenințare ce a apasat cu o grea piatră pe conștiința profesorilor și a studenților, vecinie nesiguri pe ziua de mîini, care le-a paralisat acțiunea și le-a tulburat liniștea necesară preocupațiunilor științifice; încit trebuie să ne mirăm dacă, cu toate aceste piedeci create facultății de medicină, ea totuși a izbutit să deie atîtea elemente destoinice în serviciul țărei. Se obiectează însă, trecînd cu gîndul chiar peste cele două facultăți, că două Universități ar fi prea mult pentru țara românească, încît desființarea facultăței juridice și a celei medicale nu ar fi decît primul pas pentru suprimarea Universităței din JJ PENTRU CINSTE Piesa ce a ținut afișul teatrului național consecutiv in serile de Simbăta și Duminică, și care desigur îl va relua de multe ori de acum înainte, e o lucrare conștiincioasă și de merit. Conștiincioasă, căci totul face să se vadă în ea rezultatul unor studii serioase și amănunțite, sprijinite pe o adâncă cunoștință a vieței sociale țărănești. Meritoasă, căci talentul e evident într’visa—căci estetica nu păcătuiește întru nimic, — căci psihologia tipurilor e prinsă cu o artă îndrăzneață. Desigur, opera d-lui Nădejde, înfățișează numeroase lacune,—inconsecvente chiar—; pe alocurea jocul firesc al acțiunei scapă lucrărei de coordonare a autorului ; în anumite scene, anumite personagii devin stîngace sau nenaturale; în fine țesătura întreagă încă pare de un dramatism eșit din uz. Cu toate acestea căldura entuziasmului imprimat de autor, frumusețea tablourilor idilice, naturalul convorbirilor în corectitudinea fermecătoare a limbei, acoperă toate neajunsurile, unifică și corectează lucrarea întreagă. Lucrarea era théseil. Autorul, pe cît cred a-r fi înțeles, vrea să demonstreze la ce rezultat nelogic poate ajunge imperfecțiunea justiției omenești în apararea intereselor sociale. In specie, legea proteguitoare a tuturor bunurilor umane, deci și a cinstei, — neputincioasă în cazuri de a o apara, se întoarce și lovește cu o barbară cruzime pe individul—nevinovat moralicește—care în mod reflex și natural i s’a substituit la un moment dat. Mașina omenească pusă în mișcare de patimă devine destructorie. A cui e vina ? Legea care are în ea o tendință preventivă, nu poate preveni dezastrele, ce nasc din această pricină ; ea lovește după ce răul s’a făcut. Cu ce drept ? Iar răul pedepsei inutile naște alte rele, individul pedepsit, rămîne perdut pentru totdeauna ; un creer clocotind de răzvrătirea împotriva nedreptăței; o existență irosită, din tortura morala a căreia, poate izvorî din nou crima. Ștefan Plugaru, tînăr fruntaș dintr’un sat de prin Moldova, se îndrăgostește de o fată, Anica. Și într’o zi, în momentul cînd se gătea să plece la schimb, cum dădea tîrcoale fetei, e luat din scurt de părinții acesteia și silit de împrejurări să-și spue aleanul și s’o ceară de nevastă. Bătrinii cad la învoială, căci biutul le place, și lucrurile rămîn să se pue la cale după întoarcerea de la schimb Se întimplă însă, că Ion Hulub, alt flăcău din sat, vine și el să pețească pe Ilinca, dar pe de o parte fiind-că cererea lui vine prea tîrziu și pe de alta pentru că o legendă acreditată în sat, spunea că Hulub ar fi un venetic fugit de prin alte locuri, după ce ar fi făcut moarte de om, — părinții îl resping pe șleau. Hulub însă,—un soiu de fago sau de Wurm,—nu se lasă bătut așa de ușor, el pornește cu blestemul pe buze, cugetînd în spiritul său pervers și înrăit, chipul în care caută să-și răzbune pe rivalul său. Tabloul întărit e de un conținut idilic cît se poate de atrăgător, și de un adevăr incontestabil. In el, autorul se anunță ca un adinecunoscător al traiului țărănesc. Și tot atit de fermecător e și tabloul al doilea, — o continuare a prologului —, dar mai animat decît cel Talt. O zi din cișlegele de iarnă, nunta celor 2 tineri, e în toi, și chiotele curg, sticlele trec de la gură la gură, nuntașii frămîntă pămîntul din bătătura casei Apoi cheful ia sfirșit, cînd se fac pregătirile de plecare, vorniceii încep a duce zestrea miresei in car, în timp ce lăutarii, care au trecut în tinda, zic cintecul miresei. Dar iată că la un moment dat apare hulub. Din căutătura lui, din mișcările sale, se înțelege ușor că n’a venit cu gînduri bune, și de fapt el își începe executarea planului. Febril, în pripă, el tae cu ferestrăul osia carului, — și fuge. Nunta sosește, pornește carul, dar roata, care nu poate rezista greutăței, se prăvale răsturnindu-. E semn reu! Asta e părerea tuturor, deși adevărul e evident pentru toți. E semn rău ! Aceasta o pricepe mai cu samă spectatorul, pe care desnodămîntul acesta al faptelor anterioare îl fac să întrevadă toată drama viitoare. Și drama propriu zisă începe în actul al doilea. Sîntem pe vremea manevrelor. Lagărul trupelor se nimerește a fi tocmai în preajma satului de unde e Plugariu, ceea ce servește de minune pe Kulub, în scopurile sale. Iar razbunătorul rival, izbutește a Introduce în casa sa Ilinca pe locotenentul Gru țescu, pe care’l îmbrăcă într’o manta de sergent. Unica țipă, Plugariu, pe care bănueli vagi îl rodeau de demult, se repede, înșfacă pe superiorul său și-l lovește ’n neștire, în vreme ce Hulub dă alarma: „Săriți! Sergentul Plugariu ucide pe dl. locotenent!“ Și soldații dau navală, înconjoară pe Plugariu, care e imediat arestat. Intre aceste satul a și prins de veste, țăranii puși la curent cu cele petrecute se opun la arestarea consăteanului lor. Și buntul e gata, fără vorbele blajine ale Plugariului, care-și primește resignat soarta. Dar dacă ceilalți se liniștesc, Ilinca, nu poate primi situația in același chip. Pentru că lovitura e teribilă, ea cearcă să lupte în zadar, puterile iulesc, cumpăna minței sale se rupe Scenele de la sfrșitul acestui act sunt de o mare forță dramatică, prin combinația împrejurărilor și prin intensa colorațiune a cîtorva stări psihologice. Cu toate acestea, ca tehnică, ele sunt partea cea mai nereușită din lucrarea întreagă. Căci în ea apare brusc inexperiența autorului, după cum în celelalte apărea talentul său. Grurescu are la un moment dat o situație imposibilă, ceea ce oferă artistului interpret o penibilă sarcină, căci în scena cea mai puternică, pe cind toată lumea se agită în jurul său, pe cînd Hulub comandă subalternilor săi, el își ia o atitudine pasivă, și se mulțumește a privi împrejur fară a prefera o vorbă. Se poate ca impresia aceasta să mi-o fi dat pe scenă și stîngăcia artistului, dar ori și cum partea aceasta ar trebui revăzută. Actul al treilea se petrece în ocnă. Tablourile sunt reușite, dar trec peste ele pentru a ajunge la deznodămîntul final. Osîndit de consiliul de războiu, pentru „lovirea superiorului“, Plugariu prin purtarea sa, și mulțumită unor împrejurări date, capătă grațiarea. Imbătrînit de vreme și de suferinți, cu trupul vlăguit și părul nins, el pornește pe jos, cale lungă, spre satul său. Intr’un amurg de vară, cînd e aproape de sfirșitul drumului, ajunge intr’un tîrg. La cișmeaua unde-și răcorește sufletul, întimplarea face să se întilnească tocmai cu Ilinca, îmbătrînită și ea, sărită din minți încă de demult, și care a ajuns să care apă pe la casele boerești, și să desfete derbedeii de pe stradă ce-o chine și o înjură la tot pasul. Starea nenorocitei, tulbură adinc sufletul lui Plugariu, pe care fatalitatea îl face să bee paharul amărăciunilor pînă în fund; și suferința lui se rezolvă într’o abatere morală intensă. O împrejurare însă, aduce punctul culminant al dramei. Gruiescu, locotenentul pentru care Plugariu îndurase ocna, acum în disponibilitate și care locuește în fața pieței în care se desfășură finalul dramei, se coboară înfuriat pe Ilinca, ce întîrziase cu cofele la cișmea. O intervenție cam forțată, din partea autorului, dar necesară, această e adevărat. Cam e fatal, fostul militar lovește pe nebună, și atunci furtuna se deslănțuește în sufletul ocnașului. El ia cea dintăiu cor o mîsla ce-i iesă în cale, apucă pe Gruțescu de git, și mai înainte de a-i putea opri cineva, lovește de istov pe vechiul său dușman. Acțiunea se sfîrșește aici. „Ăcum mă duceți de unde am venit!...“ exclamă Plugariu. Fatalitatea s’a împlinit , crima a răsplătit crima. In afară de modul puțin cam meșteșugit, în care toată acțiunea concură la sfirșitul de mai înainte determinat,—actul din urmă e din cele mai izbutite. Scena de la început, din jurul haznalei, e prinsă „sur le vis”, cu un pătrunzător spirit de observație. Iar cea din urmă e tot atît de zguduitoare și de emoționantă ca și aceea din Schuldig, cu care are oarecare asemănare. In total, o importantă lucrare, ce trebue reluată, pentru cinstea dramei noastre naționale, ii H.