Evenimentul, noembrie-decembrie 1900 - ianuarie 1901 (Anul 8, nr. 216-280)

1900-11-25 / nr. 235

SERIA II-a ANUL al VII-lea No. 235 ABONAMENTE nainte pe un an . . . Lei 24-„ „6 luni . . ii 12­­„ ., 3 luni ... „ 6­­ [a Etrei­ătate un an . . ., 88 -NI ® mm&f 10 toans ESDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN II NI >1 »IMPUI—HHM————M—»Ilim WIIW" ■V"I '’i'll'mn iOmiT­rr/IHWII­ii-rr--rn«M­-Mii-i­n­ limmi nr .1 - - - ____________________ SAMBATA 25 NOEMBRIE 1900 Anunciuri, Inserții și Reclame pagina î linia garmond­­­ei 4­­»» P­Sî ÎS îs 2 ÎS ț? 53 53 56 si ^ ii ii ii 25 Manuscrisele ecehi nu se inapoiesc Un immar yeeiii 80 Mni ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. UN NUMĂR 10 BANI INSTITUTUL NOSTRU ANTIRABIC O TELEGRAMĂ.—INSTITUTUL ANTIRABIC.—MARELE SALE SERVICII.—INSTITUTUL DIN CAPITALĂ.—8000 LEI PE AN.­INIȚIATIVA PRIVATĂ. --------------^OOâ-i--------------­ A tăia și a desființa sunt verbele la ordinea zilei. Fie­care le conjugă pentru cine­ vrea. Desmințirile, chiar acele ce poar­tă cea mai oficiala pecete, lumea le primește cu mare greutate, fiind­că se crede că viitorul buget se va presinta foarte subțiat, în vederea nevoilor țarei și în vederea erei de cumințenie și de prudență în care țara se pregătește să intre. In pomelnicul instituțiilor menite­­ Să dispară, pomelnic publicat în ziare de oposiție, figurează și in­stitutul antirabic din Iași, modestul spital, care face cinste Iașului și care în 9 ani de existență, a dat cele mai frumoase roade. Această știre dată, precum am mai zis, de ziarele de opoziție, face parte, negreșit, din acel nămol de știri fantastice, știri ce au meni­rea de a ațîța spiritele și de a pu­ne zvonul în lume că o luptă a fost dată contra tuturor instituți­­unilor culturale din Iași Este aresc, ca după viața de so­coteli greșite ce am dus-o pînă a­­cum, să intrăm în reculegere și ca oamenii ce conduc țara să facă a­­dunare cuminte, în loc de înmulțiri nepermise, cum s’au făcut, pînă acum. Nici unei gazete de oposiție, însă, nu-i este permis să creadă că a face economii bugetare, înseamnă a desființa și mai ales a desființa ceea ce este absolut necesar și ab­solut ieftin.♦ Institutul antirabic din Iași, a ost înființat, după stăruințele re­­feratului doctor E. Rizu, în Iunie 891 și a împlinit, prin urmare, a­ni de existență. N’avem aproape instituțiune care î ntr’un interval relativ scurt ca a­­cesta, să fi dat, în schimbul unei innvențiuni minimale, roade așa de fumoase. Pînă astă­zi aproape 2000 de per­oane, au fost tratate cu mare suc­­es și bunul renume al institului a mers pînă acolo, că sătenii, cari, n de obștie,­entelor și a au oroarea medic a­­vieței de spital, se spresinta, de bună voie, la acest in­stitut, de îndată ce sunt mușcați de clini. In afară de căutarea specială­­ antirabică, institutul a mai efectuat aproape 1000 analize de urină și­­ spate.* Ce a costat institutul acesta pe tot, ca ziarele de oposiție să crea­dă că se va găsi un ministru care să considere, institutul de prisos și subvenția prea mare și să-l clasi­fice între economiile imperioase­? Ministrul internelor are, în bu­getul său, afectată pentru spital, o sumă de 8000 lei, opt muni iei anual. Din acești aproape 700 lei lunar, institutul servește gratuit pe toți localnicii ce s’ar presinta, pe muș­­ații din toată Moldova, dînd celor săraci, veniți din provincie, și cite 50 bani pe zi. * Institutul similar din capitală primește o subvenție de 16.000 lei pe lună, iar asistentul acelui in­stitut primește 6000 lei anual, a­­dică nu prea departe de toată sub­venția institutului din orașul nostru. Este, prin urmare, neadmisibil, ca pentru o economie ce ar lăsa bugetul ministerului de interne în aceeași stare, să se desființeze, pe de o parte, o instituție ce face cinste țarei, aducînd imense servicii pu­blicului și care ridicolă economie, pe de altă parte, ar produce se­rioase și justificate nemulțumiri. * Căci dacă ar fi sa se realiseze prognosticul enorm al ziarelor ce caută pete’n stele, dacă ministrul de interne și-ar descărca bugetul cu cît represintă salariile a 2 co­misari de clasa I din capitală, pen­tru a lua țărei un institut folositor ca acesta de care ne ocupăm, ini­țiativa privată ar repara repede o asemenea greșală, căci Iașul și Moldova n’ar refuza să susție un institut, care ne-a făcut să nu ne mai îngrozim de teribila boală a turbei și căreia, pentru serviciile ce ne-a adus, noi îi datorim toată recunoștința. Dar—ceea ce spun ziarele de o­­posiție, nu se adeveresc, din feri­cire, așa de ușor. Și nu de la un guvern cumpătat, ne putem aștepta la regretabile nesocotinți. a­cest adică ECOURI Frumos caz d­n ziar scrie următoarele: „un fumător cumpărînd un pachet de tutun a găsit înăuntru—tărițe. Cazul a fost adus la cunoștiința autorități­lor superioare“. Iată un caz în care cei în drept vor fi nevoiți să se amestece în tă­rițe: „ 1 Mîni-Monatnu Moșiile congregațiunelor preoțești din Franța, au o întindere generală de 48.689 ectare, reprezintând o va­loare de 1060 milioane. Așa „mina-moarta“—halal ! Impersonal !­ ­ Te întâlnești cu cine­va și acel cine­va. Ți povestește la grozăvenii despre faptele cui­va, de ți se face părul măciucă. Ce-ți spune acel cine­va ? Dar ce nu spune ? Că X a ucis-o pe ne­­vastă-sa, că a făptuit sumedenii de escrocherii și cîte altele. Tu, mai recprindu-te de spusele lui X, cari te transportesară în lumea haiducilor, și întrebi : — Adevărat să fie ? Iar X Ți respunde, spre marea ta stupefacției­: — Se zice monșer. Cînd credeai că dușmănia între liberali ajunsese acolo că au să dea de­zminteală zicala că sîngele apă nu se face, se făcu pace între frați și, in pacea lor, porniră lupta contra con­servatorilor. Uniți—aveau să povestească țărei faptele conservatorilor și să se înțe­­leagă cum să scăpe țara de pră­pastie. —­­ Și au zis ! Au zis că se zice, se afirmă, se crede, se spune. Colectiviștii, a căror armă a fost totdeauna personalitatea altora, au ajuns, în toiul unei lupte, să facă uz de impersonal. Se dobitocesc, reu. Moșia și moșiile Despre copilăria d-sale povestea dl. Sturdza că nu juca nasturii cu ple­zii fanarioților, fiind-că i se spunea de-a­casă, că fanarioții voiau să ni­micească moșia din strămoși. De atunci, bărbatul de stat și șe­ful unui partid de astă­zi, a rămas santinelă trează la postul de străjăr al moșiei: România. Murind Tache Anastasiu și lăsind moșiile sale Academiei, dl. Sturdza, ca secretar al acestui doct corp, trecu aceste moșii, în arendă, lui Cociaș de la Brăila, fiind­că dl. Sturdza, a­­rendaș deja al moșiei din strămoși și al moșiilor prințesei, nu mai avea vreme să se ocupe și cu tocmeaua cea proaspătă. Moșia din strămoși a administrat-o așa fel că a ajuns să facă frumos ungurilor iar pe Cociaș Ea îmbogă­țit cu cîte­va sutimi de mii lei. Halal vichil ! Cremă și oboroc Iată ce idee are Liberalul despre Universitate și Seminarul pedagogic, fiind­ că aceste focare culturale sunt conduse de domnii Xenopol și Gă­­vănescul: „ . .. fără ei, negreșit, U­­niversitatea ar lipsi de față, iar se­minarul pedagogic—crema cremilor instituțiilor—ar fi continuat să-și ți­nă lumina ascunsă sub oboroc“. Așteptăm, cu palpitație de inimă, ca locul celor doi profesori citați să se ocupe de profesorii cari scriu as­tă­zi așa hal de romîneasca in Li­beral d, pentru că, in locul cremei și al oborocului, Universitatea s’ajungă ca în satul lui Cremene sau ca la obor. -•asioaK­ MEMORIU Privitor la menținerea întreg­i­­m­ei Universităței din Iași III. Pe lîngă aceste este de observat că Iașul este un centru de spitale mari, susținute prin donațiuni secu­lare și că nu se poate tăgădui că practica medicală cîștigă, cînd este însoțită de îndeletniciri curat științi­fice. Medicii de căpitenie ai spitale­lor din Iași sunt și profesori la fa­cultate, după cum se petrece lucrul în toate centrele mari ale Europei. A se desființa facultatea de medici­nă din Iași ar fi a se răpi corpului medical al spitalelor unul din izvoa­rele cele mai puternice de investi­­gațiuni științifice. Nu mai puțin este de luat in con­siderație că facultatea de medicină a fost înzestrată cu clădiri anume în­tocmite pentru ea, precum e Institu­tul de Anatomie, precum și instala­­țiuni de laboratorii care toate vor rămînea neîntrebuințate, de­oare­ce nu pot răspunde de­cît scopului, pen­tru care au fost înființate. Suprimîn­­du-se facultatea de medicină din Iași, s’ar perde mai mult, cu ruinarea clă­dirilor și a instalațiunilor, de cît s’ar ciștiga din economiile realisate.­­ Pe lîngă aceste băgări de samă care se referă în special la însem­nătatea culturală a facultăților de drept și de medicină, mai este de a­­daos că centrul liniștit al Iașului, nestăpînit de activitatea febrilă a o­­rașelor mari, înfățoșează și el părți favorabile pentru îndeletnicirile ști­ințifice, atît pentru profesori cît și pentru studenți. Aceasta se vede și in Europa apusană, unde adese­ori intîlnim facultăți de medicină și de drept vestite, în centre relativ neîn­semnate, și de aceea nu este de mi­rare dacă aflăm facultatea din Iași inzestrînd țara noastră cu elemente luminate, după cum s’a văzut din expunerea statistică a rezultatelor date de cele două facultăți. Dacă la medicină rezultatele n’au fost mai întinse încă, pricina este ne­siguranța în care a trăit facultatea de medicină din Iași, aproape de la a ei înființare, tot­dea­una amenin­țată de a fi ștearsă și suprimată , a­­menințare ce a apasat cu o grea pia­tră pe conștiința profesorilor și a studenților, vecinie nesiguri pe ziua de mîini, care le-a paralisat acțiu­nea și le-a tulburat liniștea necesară preocupațiunilor științifice; în­cit tre­buie să ne mirăm dacă, cu toate a­­ceste piedeci create facultății de me­dicină, ea totuși a izbutit să deie a­­tîtea elemente destoinice în serviciul țărei. Se obiectează însă, trecînd cu gîn­­dul chiar peste cele două facultăți, că două Universități ar fi prea mult pentru țara românească, în­cît des­ființarea facultăței juridice și a celei medicale nu ar fi de­cît primul pas pentru suprimarea Universităței din JJ PENTRU CINSTE Piesa ce a ținut afișul teatrului național consecutiv in serile de Sim­­băta și Duminică, și care de­sigur îl va relua de multe ori de acum îna­inte, e o lucrare conștiincioasă și de merit. Conștiincioasă, căci totul face să se vadă în ea rezultatul unor stu­dii serioase și amănunțite, sprijinite pe o adâncă cunoștință a vieței so­ciale țărănești. Meritoasă, căci talen­tul e evident într’visa—căci estetica nu păcătuiește întru nimic, — căci psihologia tipurilor e prinsă cu o artă îndrăzneață. De­sigur, opera d-lui Nădejde, înfățișează numeroase la­cune,—inconsecvente chiar—; pe a­­locurea jocul firesc al acțiunei scapă lucrărei de coordonare a autorului ; în anumite scene, anumite persona­gii devin stîngace sau nenaturale; în fine țesătura întreagă încă pare de un dramatism eșit din uz. Cu toate acestea căldura entuziasmului im­primat de autor, frumusețea tablou­rilor idilice, naturalul convorbirilor în corectitudinea fermecătoare a lim­­bei, acoperă toate neajunsurile, uni­fică și corectează lucrarea întreagă. Lucrarea e­ra théseil. Autorul, pe cît cred a-r fi înțeles, vrea să de­monstreze la ce rezultat nelogic poate ajunge imperfecțiunea justiției ome­nești în apararea intereselor sociale. In specie, legea proteguitoare a tu­turor bunurilor umane, deci și a cinstei, — neputincioasă în cazuri de a o apara, se întoarce și lo­vește cu o barbară cruzime pe in­dividul—nevinovat moralicește—care în mod reflex și natural i s’a sub­stituit la un moment dat. Mașina omenească pusă în mișcare de patimă devine destructorie. A cui e vina ? Legea care are în ea o ten­dință preventivă, nu poate preveni dezastrele, ce nasc din această pri­cină ; ea lovește după ce răul s’a fă­cut. Cu ce drept ? Iar răul pedepsei inutile naște alte rele, individul pe­depsit, rămîne perdut pentru totdea­una ; un creer clocotind de răzvră­tirea împotriva nedreptăței; o exis­tență irosită, din tortura morala a căreia, poate izvorî din nou crima. Ștefan Plugaru, tînăr fruntaș din­­tr’un sat de prin Moldova, se îndră­gostește de o fată, Anica. Și într’o zi, în momentul cînd se gătea să plece la schimb, cum dădea tîrcoale fetei, e luat din scurt de părinții a­­cesteia și silit de împrejurări să-și spue aleanul și s’o ceară de nevastă. Bătrinii cad la învoială, căci biutul le place, și lucrurile rămîn să se pue la cale după întoarcerea de la schimb Se întimplă însă, că Ion Hulub, alt flăcău din sat, vine și el să pe­­țească pe Ilinca, dar pe de o parte fiind-că cererea lui vine prea tîrziu și pe de alta pentru că o legendă acreditată în sat, spunea că Hulub ar fi un venetic fugit de prin alte locuri, după ce ar fi făcut moarte de om, — părinții îl resping pe șleau. Hulub însă,—un soiu de fago sau de Wurm,—nu se lasă bătut așa de ușor, el pornește cu blestemul pe buze, cugetînd în spiritul său pervers și înrăit, chipul în care caută să-și răzbune pe rivalul său. Tabloul întărit e de un conținut idilic cît se poate de atrăgător, și de un adevăr incontestabil. In el, auto­rul se anunță ca un adine­cunoscă­tor al traiului țărănesc. Și tot atit de fermecător e și ta­bloul al doilea, — o continuare a pro­logului —, dar mai animat de­cît cel­ Talt. O zi din cișlegele de iarnă, nunta celor 2 tineri, e în toi, și chiotele curg, sticlele trec de la gură la gură, nuntașii frămîntă pămîntul din bătătura casei Apoi cheful ia sfirșit, cînd se fac pre­gătirile de plecare, vorniceii încep a duce zestrea miresei in car, în timp ce lăutarii, care au trecut în tinda, zic cintecul miresei. Dar iată că la un moment dat apare hulub. Din că­utătura lui, din mișcările sale, se în­­țelege ușor că n’a venit cu gînduri bune, și de fapt el își începe execu­tarea planului. Febril, în pripă, el tae cu ferestrăul osia­ carului, — și fuge. Nunta sosește, pornește carul, dar roata, care nu poate rezista greutăței, se prăvale răsturnindu-. E semn reu! Asta e părerea tuturor, de­și adevă­rul e evident pentru toți. E semn rău ! Aceasta o pricepe mai cu samă specta­torul, pe care desnodămîntul acesta al faptelor anterioare îl fac să între­vadă toată drama viitoare. Și drama propriu zisă începe în actul al doilea. Sîntem pe vremea manevrelor. La­gărul trupelor se nimerește a fi toc­mai în preajma satului de unde e Plugariu, ceea ce servește de minune pe Kulub, în scopurile sale. Iar raz­bunătorul rival, izbutește a Introduce în casa sa Ilinca pe locotenentul Gru țescu, pe care’l îmbrăcă într’o manta de sergent. Unica țipă, Plugariu, pe care bănueli vagi îl rodeau de demult, se repede, înșfacă pe superiorul său și-l lovește ’n neștire, în vreme ce Hulub dă alarma: „Săriți! Sergentul Plugariu ucide pe dl. locotenent!“ Și soldații dau navală, înconjoară pe Plugariu, care e imediat arestat. In­tre aceste satul a și prins de veste, țăranii puși la curent cu cele petre­cute se opun la arestarea consătea­nului lor. Și buntul e gata, fără vor­bele blajine ale Plugariului, care-și primește resignat soarta. Dar dacă ceilalți se liniștesc, Ilinca, nu poate primi situația in același chip. Pentru că lovitura e teribilă, ea cearcă să lupte în zadar, puterile­ i­ul­esc, cumpăna minței sale se rupe Scenele de la sfrșitul acestui act sunt de o mare forță dramatică, prin combinația împrejurărilor și prin in­tensa colorațiune a cîtor­va stări psi­hologice. Cu toate acestea, ca tehnică, ele sunt partea cea mai nereușită din lu­crarea întreagă. Căci în ea apare brusc inexperiența autorului, după cum în celelalte apărea talentul său. Grurescu are la un moment dat o situație imposibilă, ceea ce oferă ar­tistului interpret o penibilă sarcină, căci în scena cea mai puternică, pe cind toată lumea se agită în jurul său, pe cînd Hulub comandă sub­al­­ternilor săi, el își ia o atitudine pa­sivă, și se mulțumește a privi împre­jur fară a prefera o vorbă. Se poate ca impresia aceasta să mi-o fi dat pe scenă și stîngăcia artistului, dar ori și cum partea aceasta ar trebui re­văzută. Actul al treilea se petrece în ocnă. Tablourile sunt reușite, dar trec peste ele pentru a ajunge la deznodămîntul final. Osîndit de consiliul de războiu, pentru „lovirea superiorului“, Plu­gariu prin purtarea sa, și mulțumită unor împrejurări date, capătă grați­­area. Imbătrînit de vreme și de su­­ferinți, cu trupul vlăguit și părul nins, el pornește pe jos, cale lungă, spre satul său. Intr’un amurg de vară, cînd e aproape de sfirșitul dru­mului, ajunge intr’un tîrg. La ciș­meaua unde-și răcorește sufletul, în­­timplarea face să se întilnească toc­mai cu Ilinca, îmbătrînită și ea, să­rită din minți încă de demult, și care a ajuns să care apă pe la casele boe­rești, și să desfete derbedeii de pe stradă ce-o chine și o înjură la tot pasul. Starea nenorocitei, tulbură a­­dinc sufletul lui Plugariu, pe care fa­talitatea îl face să bee paharul amără­ciunilor pînă în fund; și suferința lui se rezolvă într’o abatere morală intensă. O împrejurare însă, aduce punctul culminant al dramei. Gruiescu, lo­cotenentul pentru care Plugariu în­durase ocna, acum în disponibilitate și care locuește în fața pieței în care se desfășură finalul dramei, se co­boară înfuriat pe Ilinca, ce în­­tîrziase cu cofele la cișmea. O inter­venție cam forțată, din partea au­torului, dar necesară, această e ade­vărat. Cam e fatal, fostul militar lo­vește pe nebună, și atunci furtuna se deslănțuește în sufletul ocnașului. El ia cea dintăiu cor o mîsla ce-i iesă în cale, apucă pe Gruțescu de git, și mai înainte de a-i putea opri cineva, lovește de istov pe vechiul său duș­man. Acțiunea se sfîrșește aici. „Ă­­cum mă duceți de unde am venit!...“ exclamă Plugariu. Fatalitatea s’a îm­plinit , crima a răsplătit crima. In afară de modul puțin cam meș­teșugit, în care toată acțiunea con­cură la sfirșitul de mai înainte de­terminat,—actul din urmă e din cele mai izbutite. Scena de la început, din jurul haznalei, e prinsă „sur le vis”, cu un pătrunzător spirit de ob­servație. Iar cea din urmă e tot atît de zguduitoare și de emoționantă ca și aceea din Schuldig, cu care are oare­care asemănare. In total, o importantă lucrare, ce trebue reluată, pentru cinstea dramei noastre naționale, ii H.

Next