Evenimentul, aprilie-iunie 1901 (Anul 9, nr. 59-129)

1901-04-01 / nr. 59

SERIA a-II-a Anul al IX-lea No. 59 Un Număr 10 Bani Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN abonamente înainte pe un an 6 luni M ti 3 luni In a treinatate un an Lei 24- » 12- » 6 - „ 30-DUMINICA 1 APRILIE 190! Anunciuri, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond Lei 4 —­n 3 .. ., ti 2 IU „ „ 50 25 >5 II II II Manuscrisele vechi nu se inapoiesc Un număr vechi 30 bani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. ERNEST RENAN învierea lui Iisus ...Duminică dimineața, pe minecate femeile Galileene, care de Vineri sa­ră învelise in grabă in giulgiu tru­pul lui Iisus, se duseră la mormînt. Erau Maria Magdalena, Maria lui Cleofas, Salonica, Ioana, femeia lui Husa și altele (Matei 28, 1; Marcu 16,1; Luca 24,1; Ioan 20, 1). Fie­care venise din Jocuri deosebite, și cum e greu de pus la indoială spu­sele celor 3 Evanghelii sinoptice, după care mai multe alte femei ve­­nină la mormînt, este sigur că cea care joacă rolul principal după Mar­cu și Ioan e Maria Magdalena. In acele momente sublime ea a jucat rolul intărit. Pe ea s’o urmăm pas cu pas, căci ea a îndeplinit într’un ceas, toată conștiința creștină; măr­turia ei a hotărît credința creștină. Să ne reamintim că mormîntul unde a fost pus Iisus era de curînd săpat in stincă și așezat in grădină aproape de locul crucificărei. Cauza a fost că era aproape Sîmbăta; mor­mîntul era al lui Iosef din Arimatea. (Mateiu 27, 60; Marcu 15, 46; Luca 23, 53). „Și prăvălind o piatră mare pe ușa mormîntului s’au dus“ zice Mateiu. Versiunea adăugată cu pune­rea peceților și a strajei e ulterioa­ră (îeronius de v. ill. 2). Să mai știm că mormintele vechi erau să­pate în stîncă pe plan înclinat, un­de s’a făcut o săpătură verticală. In­trarea era acoperită cu o stincă grea. Aceste morminte nu aveau incuetori, greutatea petrei era singura garan­ție contra profanatorilor de mormin­te, căci pentru a se mișca trebuiau ori forța a mai multor persoane, ori un scripete. Toate tradițiile creștine afirmă că așa era așezată piatra pe mormîntul lui Iisus, căci chiar ver­bul apoc­ilic din Evanghelie dove­dește aceasta, traducîndu-se prin „a faire rouler, répousser en roulant„ (Matei 28, 2; Marcu 16, 3, 4; Luca 24, 2). Cînd Maria Magdalina a venit la mormînt, foarte de dimineață, dumi­nică, piatra nu mai era la locul ei. Mormîntul era deschis. Trupul lui Iisus nu mai era acolo. Ideia învie­­rei era puțin însădită în inima și gîndul ei. Ceia ce o stăipînea pe dînsa era părerea de rău și dorința de a da ultimele griji mormîntului corpului divinului său prieten și învățător. Intăia și întăiu ea s’a mirat și s’a inspăimîntat. Lipsa trupului lui Iisus ii ridica mulțumirea ce avea de a atinge cu minele sale dumnezeescul trup. Ideia unei profanări îi veni in minte și cu gindul acesta ea alearga la casa, unde erau adunați Petru și Ioan și le zice: „s’a luat corpul lui Iisus, și nu știm unde s’a pus“. (Lu­ca 24, 12, 24; loan 1, 14; XX, 2) Cei doi discipoli se scoală repede și alergă la mormînt. loan ca mai tînăr ajunge cel întâiu. Se scoboară să vadă mormîntul. Maria Magdalina avea dreptate mormîntul era gol Giulgiu cu care fusese înfășurat tru­pul lui Iisus era împrăștiat în mor­­mint. Ajunge și Petru. Amîndoi în­tră, văd giulgiul plin de singe, și in special găsesc pînza, care a fost pe capul lui, nu zăcînd la un loc cu giulgiurile, ci deosebi învățătuite in­­tr’un colț. (Ioan XX, 3-8), și au vă­zut și au crezut „că încă nu știau scriptura că el trebuia să se scoale din morți“ (XX, 9)" Petru și loan s’au întors a­casă foarte mîhniți. Ei încă nu zisese vor­ba A înviat... deci în acel moment dogma învierii nu era încă formată. Petru și loan eșind din grădină și ducîndu-se spre casă, a rămas sin­gură Maria Magdalina. Ea plingea cu lacrămi. Un singur gînd o stăpî­­nea: „Unde i s’a pus corpul“? Inima ca de femee nu dorea de­cit să cu­prindă în brațe cadavrul scump și iubit. De­odată ea aude un zgomot ușor în urma ei. Un om este în pi­cioare. Ea crede întăiu și întăiu că e păzitorul gradinei. „Oh! zice ea, da­că tu ești care l’ai luat, spune-mi un­de l’ai pus ca să-l duc cu mine“ Drept răspuns ea aude că i se zice pe nume „Marie“' Era vocea care a făcut’o să tresară de atîtea ori ! Era vocea lui Iisus. Rabi, domnul meu ! zise ea. Voi să-l atingă, și o mișca­re obișnuită o făcu să se plece să-i sărute picioarele (Matei 28. 9 ; loan 20: 16.) Umbra se îndepărtă și-i zi­se : „nu mă atinge“ Și umbra dis­păru. Dar minunea dragostei se îndeplini. Ceea ce Ceras n’a putut face, a făcut Maria, ea a știut să stoarcă viața și vorba dulce din mormîntul gol. Nu se mai vorbește de ce urmări au fost, nici ce păreri s’au făcut mai apoi! Maria a văzut și a auzit­ învierea avu primul mar­­tur. Nebună de iubire, amețită de bu­curie, Maria se întoarse în oraș și pe care îi întilnea din ucenici se zi­cea : „L’am văzut, mi-a vorbit“. (loan XX, 18). Mintea sa tulburată, vorba sa fără șir ‘au făcut să fie luată de unii drept nebună (Marcu 16, 9, Luca 8, 2; 24, 11). Petru și loan la rîn­­dul lor spuneau ce-au văzut. Și alți discipoli au mers la mormînt și au văzut ca și Petru și loan, adică mor­­mintul gol și giulgiurile și pînza în mormînt (Luca XXIV, 24). Erau în­credințați că Iisus a înviat. Iudoeli erau insă multe; asigurarea însă, dată de Maria, de Ioan și de Petru se im­punea celor­l­alte. Mai tîrziu s’a zis chiar acestui lucru „visiunea lui Pe­tru“ (Luca 24, 34; I Car. XV, 5). Apostolul Pavel chiar nici nu vor­bește de visiunea Măriei, ci dă în­tâia onoare lui Petru, că el a văzut întăiu pe Domnul. Apostolul Pavel greșește. Petru n’a văzut de­cît mor­mîntul gol și pînza de pe trup. Ma­ria singură a iubit într’atita pre Dom­nul că a putut păși rostul naturei și a făcut vie icoana lui Isus. In mo­mentele de criză nervoasă, a vedea după alții nu e nimic; meritul vine acelui, care vede întăiași dată, căci cei­l­alți își făuresc vedenia după tipul primit. Gloria învierei se vine dar Măriei Magdalenei! După Iisus, Maria Magdalena este aceia ce a ajutat mai mult la înte­meerea creștinismului. Umbra creată prin simțurile delicate ale Magdale­­nei priitește încă asupra lumei. E norocul naturilor alese de a concepe imaginea repede, cu dreptate și prin­­tr’un fel de simț intim al vedeniei. Regină și stăpînă a idealiștilor, Mag­dalena a știut prea bine să-și afir­me visul său, să impună tuturora vedenia sîntă a sufletului său pasio­nat. Spunerea sa de femee că a în­­viat a fost temelia credinței în o­­menire. Departe fugi tu minte ne­putincioasă! Nu-ți întinde slaba ta putere de analiză asupra acestui cap de operă de idealism și de iubire! Dacă mintea nu poate da mîngiere, ori­cît de înțeleaptă ar fi ea, acestei păcătoase rase omenești, blăstămată de soartă, lasă locul liber nebuniei să încerce norocul. Unde este înță­­leptul, care să fi dat lumei atita mul­țumire ca posedata Maria Magda­lina ? ---------------*poo>--------------­(„Les Apotres“). IDILĂ. — Iar nu șezi, bade dă-mi pace ! Cînd mă mînii știi că’s foc. Las de mijloc, nu mă face Să mă supăr. Ți-i de joc. — Giuruita de an vară Vreu, surat’o. Nu ții minte Ce’mi spuneai în cring spre sară, M’am­natai cu glas fierbinte. Și’mi șopteai că zilnic traiul Să ți’l legi de-al meu ai vrea. Așa viața-mi părea raiul. Nu’ți mai plac, nu ești a mea. — Multe zice omu ’n șagă, Să le crezi pe jumătate. Te-am mințit bădică dragă Eram singuri pe inoptate. Cald și bine, lin molatec, Luna fțiind prin frunze. Păseri, grieri, vînt varatec, Totul pare că vrea s’ascunze Făptuirea vinovată.— Copaci mari și mici vlăstare Firea ’ntreagă aplecată Spre iubire și ’neîntare... Desmierdînd albia ’n pace Drăgostos șoptea pîrîul . Noaptea face și desface Multe,—Joacă n’auzi bilul ? — Mi-e de joc, cum mi-e de moarte, Dă’mi ce-ți cer să fim prieteni. Dă’mi ori singur îmi fac parte Și te fur...­te-ajung prin seteni. Fortunio. ----------------------------------------------- D. PÁNU, colaborator la MOFTUL ROMÍN Eri a apărut numărul întâi din a­­preciata revistă umoristică a d-lui Ca­­ragiale, Moftul român. Mărturisim că nu ne așteptam să găsim—și acolo !— numele Robinsonului român. Totuși, iată cum directorul revistei revendică pentru coloanele Moftului ultimul speech a telegrafistului fără sîrmă: Amicul nostru d. G. Panu, emi­nentul publicist și parlamentar, ne promisese pentru numărul nostru de debut, un mic articol, în care avea să lămurească într’un mod spiritual, cum numai el știe să facă, situația sa în actualul parlament. Din cauza grabei ce s’a pus la activitatea par­lamentului, amicul nostru n’a mai putut avea vreme și să facă un ar­ticol deosebit­ pentru noi și să pre­pare un discurs pentru desbaterea a­­dresei în Cameră. Atunci, a luat ma­terialul articolului ce ni’l destinase și l-a aranjat ca discurs. Nu ne pare rău de această sacrificare a intere­selor noastre, din moment ce ea a fost făcută pe altarul intereselor pu­blice , mai cu seamă, că din discurs noi putem reproduce cîte­va mărgă­ritare umoristice, pe cită vreme, din foaia noastră parlamentarul nu putea lua material pentru discursul său po­litic. Iată ce zice d. G. Panu : Domnilor Deputați, Și eu vorbesc în numele opozițiunii, și anume a par­tidului conservator. După cum vedeți, suntem deja trei cari vorbim dar nu ne înțelegem. (Aplauze.) Eu am vederile mele , deci, înainte de a începe ori­ce discuțiune, să-mi dați voe să clarific situațiunea mea în a­­ceastă Cameră, fiind­că cred că avem să fim împreună mai mult timp, cel puțin patru ani, adică cel puțin pănă veți rezolva cestiunea financiară, și ași dori să durați pentru această rezolvare. D-lor, în naufragiul sau ca­taclismul care a făcut să ca­dă partidul conservator, par­tidul conservator s’a rupt în două bucăți mari: o parte, continentul Cantacuzino; alta, peninsula Carp. (Ilaritate.) Din rupturile cele mari, s’a rupt o bucățică de pămînt, propune să cupridă pe dînsa un singur om; împrejurările m’au aruncat pe mine acolo, eu sunt un Robinson politic. (Ilaritate. Aplauze.) In situațiunea mea de Ro­binson politic, geograficește, sunt departe, foarte departe de continentul Cantacuzino, și vă mărturisesc că nici nu prea doresc să fiu aproape ; însă sunt foarte aproape de peninsula Carp, așa de aproa­pe în­cît, fără alte mijloace, am putut deja stabili un fel de telegrafie fără sîrmă, ca să pot corespunde cu acest par­tid. (Ilaritate.) Un lucru a uitat să ne spună in­teligentul naufragiat. Clasicul Robinson a găsit în insu­la oceanică pe simpaticul negru Ven­­dredi, cu care a făcut multă vreme un excelent menaj... El­­ nu ne spune noul Robinson nimic de Vendredi... Nu l’o fi desco­perit încă­ Și cu toate astea, este acolo Ven­dredi, foarte aproape de Robinson. Cum ? nu s’a întîlnit pănă acuma eminentul nostru parlamentar cu sim­paticul d. Iepurescu, așa de mihnit de singurătatea în care se află a­­cesta ? Pastel biblic Isplvit de durere, Crist își lasă ca­pul pe umărul gol. Și fruntea inspi­­rată îi sîngeră in nimbul de raze, și minile învinețite ii sîngeră asemeni, iar ochii îi strălucesc umezi de supra­umana resemnare. La picioarele lui, lingă Cruce, Ma­ria din Magdala își îneacă plînsul in bo­gatul ei păr de aur, Salomea stă prosternată de durere, și Maria diviții pare că doarme in brațele Măriei lui Cleophas. Golgota e sumbră. Jur împrejur pămîntul sterp se întinde trist între Gedron și Gihon. Numai in față, in toată valea Calvarului, pănă la porțile Cetăței, înflorește blăstămul și hula in lanul de capete și de brațe ome­nești, ce se agită amenințătoare spre înălțime. Și mai departe, cetatea în­săși, cu clădirile albe și roze pătate de umbra palmierilor, dormitează in soarele ce-o inundă. Dar în Albastru, un nor vine să întunece muntele. Și murmurul ră­­utăței omenești continuă in umbră, se ’nalță plutind în unde, triumfă­tor. Crist își rîdică îndurerații ochi spre Cer, unde norul i­ ascunde fața patului, și pentru întăiași dată inima ce a bătut pentru o lume întreagă nu-l mai ajută—și buzele ce au res­pins băutura amețitoare și au supt buretele impregnat de fiere, înce­tează de a se mai ruga. Pentru în­tăiași dacă el se vede singur, în mij­locul unei lumi dușmane și ingrate, cu singura priveliște a gurilor ce se scrimbă de blesteme și de injurii,— și sufletul său întră în agonia indo­­elei supreme și a desnădejdei: — „Doamne, Dumnezeul meu ! De ce m’ai părăsit ?“ Și strigătul uman al sufletului ră­nit de moarte, strigătul suprem al voinței înfrînte, strigătul sublim al suferinței fără mîngîere, se stinge, acoperit de țipetele ignobile ale vul­gului. Dar firea de iubire și de ertare a Mîntuitorulu izbîndește;­in agonia trupului, sufletul se înseninează. No­rul alunecă în Albastru mai departe, ochii divini sorb, în senin, figura ta­tălui, și reîmprospătați se lasă min­­gietori și triști peste mulțime: — „Huliți-mâ, batjocoriți-mă, spre inplinirea vorbelor Scripturei. Din suferința mea va eși mintuirea voastră și a urmașilor voștri, in veci. Și sub nimbul de glorie, privirea iluminată de mîngîerea misiunei în­deplinite, îmbrățișează în trista vale a Golgotei marea de capete om­enești, care se revarsă cu murmur­a bine în Calea Dureroasă, pănă în Ierusalimul scăldat de soare. Herovanu. ------------------------------------­---­£ui­­ B'cist. ,consumat în­eĂ" In chinuri ne mai­p­­omenite visai, surizător, pe crucea ta, nefericite, scap­ar­ea tuturor. De milă sufletul mă doare: Sfirșită fu ’n zadar o tragedie ’ngrozitoare acolo,—pe Calvar ! Codreanuu. ---------------««36]Î*------------­ TELEOR Ș! CUZA E frumos lucru, spiritul — cînd e al tău. Dar devine cam­uricios, cînd îl împrumuți fără voia autorului. Iată o pildă de reminiscență, culeasă din scint­­rile lui Teleor: EPIGRAMĂ E lucru, natural, Iubitul meu amic'. Cu cît te’nalți mai su­s, Cu-atît te văz' mai mic. '• Teleor Vă place ? E de spirit, de­oare­ce a fost publicată în Moftul Romîn. („Moftul Romin“, revistă umoristică, satirică și literară, va apărea, fără pretenție că și"fără subvenție". Odată pe săptămînă cu data de duminică, sub direcția d-lui I. L. Caragiale și cu colaborarea mai multor publiciști de netăgăduit talent.­ Dar un oare­care domn A.G. Cuza scrisese mai de mult in Epigramele sale. 1 . ■ [UNK] ^ Te-ai înalțat atît de sus, Iubitul meu amic,■­­­­ [UNK]­­•* Incit să nu te miri de-mi pari, De jos, a­tît de mic. . Comparați și rideți nu prin, ci de Teleor. ' ••­­x, gildhli -------—— Ă Artyi OtoVrgȚ : ... Alcibiade , Tersit :­s -%****­% Domnul Panu a numitj'în ’■ Par­­lament, Alcibiade pe domnul Ta­ke Ionescu. Mărturisesc că remi­niscența clasică nu m’a "surprins la domnia­ sa. Subt politicianul e~­nervat și capricios, care face a­­tîtea salturi, apropiindu-se și de­­părtîndu-se de oamenii politici du­pă inspirația momentului,­ trăește încă literatul de altă dată. Dar nu tot­deauna reminiscen­țele au succes. Trebue să­­ se a­­plice cu atita justeți la persoana vizată, trecutul­ trebue să cuprindă așa de exact prezentul, încît să nu Re nici o notă discordantă. Și a­­poi, o reminiscență cheamă alta. Și iată cum sonorul vocablu Al­cibiade mi-a evocat o lume întreagă Celibi Moisă Foarte mulți au cetit cîte ceva din Celibi Moise, dar foarte puțini știu care de Celibi Moise. Maximele sale figurează prin cărțile de citire, căci sunt foarte multe din ele, care pe lingă fineța observărilor au o mare valoare educativă. Cu toate că s’a zis că nici dl. de Voltaire n’are atîta spirit cît întreg poporul, totuși apropourile lui Cilibi Moise cuprind în ele atita pătrun­dere, că complectează poporul nos­tru, și el atit de bogat în maxime, proverbe și zicători. Ne-a fost dat ca un bulgar venit în țară la noi și trăind din răul nos­tru ca popor să ne împrumute așa de bine firea și gîndirea noastră, că luind de la noi ce avem noi mai i­­deal să ni le redea în acea formă clasică că va rămînea nemuritor. Acesta e Anton Pann, finul Pepelui, cel isteț ca un proverb, cum așa de bine l’a caracterisat M. Eminescu in Epigonii. Un evreu, Froim Moise, buccen­­giu, trăind in mijlocul neamului nos­tru, a împrumutat de la el iarăși fi­rea sa și ni-a redat’o prin prisma sa așa cum o găsim în cele 14 bro­șuri, cîte a scos Cilibi Moise, tră­ind el. S’a zis și se zice că într’o zi la hală vei auzi mai multe figuri în gura precupețelor, de cît în cel mai poetic scriitor, ajutat de cea mai bo­gată fantasie. Și nu se poate ca cel ce a cutrierat țara romînească cu bucceava lui de mărunțișuri, care a văzut și cunoscut totul prin sine, și pe cei mari ca și pe cei mici, ajutat apoi de o minte ascuțită și de un spirit fin să nu ne redea supt fraza originală și caustică tot ce are Ro­minul mai fin, și mai caustic. E cunoscută firea glumeață a Ro­­minului, care contrastează cu firea sa tănguioasă din doină. Nepăsător­ici, grijuliu dincolo, glumeț azi, mâhnit dunăre măne, în spiritul po­porului nostru avem cu bogăție și varietate de­ înclinări,—cari fac din el cea mai neprețuită comoară de la gluma cea mai nesărată până la fi­­losofia cea mai adincă. Aceiași coardă nesfârșită o găsim și în Cilibi Moise. Unește la acea­sta și natura lui semită, conștiința că e evreu, că face parte din o rasă blestemată de D-zeu și urîtă de Ro­man, vei înțelege atunci adînca sa pătrundere de neamul nostru și a­­dinca sa înțelepciune de drepturile omului de a fi om. Cilibi Moise a cunoscut poporul nostru cum îl cunoaște ori­ce evreu pămintean. Și Rominul cunoaște pe Evreu, dar mai bine îl cunoaște Evreul pe țaranul nostru. „D-zeu ne dă ploae, zice Cilibi Moise, și țăranul de mîncare“, căci vorbind în altă parte de darurile na­țiunilor spune „Romînii muncește mult“ și este vesel cînd plătește birul. Dar cîte observări drepte, cîte afo­risme nu găsim în broșurile lui Ci­libi Moise. In vederea importanței dar a scrierilor lui Cilibi Moise, d. M. Schwarzfeld, cunoscutul literat, a scos într’o nouă ediție toate scrie­rile lui Cilibi Moise, așa cum le-a putut aduna din împrăștiatele lui bro­șuri, împărțite de anul nou la ceti­torii curioși în restimpul dintre 1858- 1870. Ni se dă în această a doua e­­diție, și portretul lui Cilibi Moise, vestitul din țară romanească. Cită li­niște sufletească nu cetești în fața acestui modest buccengiu. Figura sa ovală, barba deasă și măruntă, ce-i imprejmuește fața, ochii săi plîn­gă­­tori spun acea minte ageră, acel duh pătrunzător, care a făcut din Ci­libi Moise o persoanalitate. Cu­ a­­mestec de sentimente nu se întrevede in surisul său mela­ncolic. Ținuta lui totul îți trădează inima și gindiul. Filantrop, cum rar se găsește la cei oropsiți de soartă, ne aduce a­­minte figura original­ă a lui Lumină­­rică, cel imortalizat de C. Negruți, și deslușit de Papadopol Calimah. Meritul ediției­ d-lui Schwartzfeld e că a grupat după înțeles toate practicile și apropourile lui C. Moisi. Aruncate ca cu țăpoiul în cele 14 broșurele , tractau origina lor întîm­­plătoare. O cetire neîntreruptă a ma­ximilor lui Cilibi Moise e nefolosi­toare. "Așa de variate sunt reflexi­­unile sale, care par­­ a se bate cap ln cap. Grupate așa pu­ înțelesul lor, cîștigă mult în valoare, căci vedem pe lingă varietatea subiectelor și a­­dîncimea reflexiunilor. Editorul le-a grupat în 7 mari clase : a). Credință și sentiment, cu sub­­diviziile : „D-zeu și norocul; patrie și patriotism; prietenie și dușmănie. Ascultați una : „D-zeu are 2 ma­gazii , una cu minte și alta cu bani. In cea cu minte are un păzitor și în cea cu bani n’are de loc; de aceia sunt mai mulți bogați pe cît învățați (1860, 59). Alta e acela care deosebește om de om nu este om (1870, 95). „In toată lumea nu se găsește om care să cumpere o țară ; dar se gă­sesc cari s’o vînză“ (1863, 19) . Alta : „Rindunele se vin vara; iar­na ele se duc. Amb­ii în zilele fru­moase ale vieții tale sunt ai tăi ; dacă norocul îți este inpotrivă ei sbor“ (1867,84). B). Condiții morale și sociale, cu subdiviziunile : barbat-femee; părinți și copii; viață și moarte ; adevăr și minciună ; muncă și lene ; bogăție și sărăcie ; negoț, meserii și profesii liberale. Multe din aceste meserii sunt de un realism potrivit cercului de viață la care se referă. C.) Calități și deteste cu subdiviziile: înțelepciune și prostie, mîndrie și modestie, bunătate și răutate, onesti­tate și neonestitate, cusururi și mo­ravuri rele. „înțelepciunea acestei lumi e ne­bunie la D-zeu“. „Mai mult se poate folosi omul cu­minte de la ce­i nebun, de­cit cel ne­bun de la cel cuminte“. „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia“. „Cind moare un om cinstit, el e vesel și lumea tristă ; iar cînd moare un necinstit el e trist și lumea ve­selă“. Dar spiritul vioi și original a lui Cilibi Moise apare in apropourile sale. „De cînd a ești pardon totdeauna se întîmplă greșeli“. „Moise Ovreiul are un clopoțel pe masă, cînd sună o dată aduce sin­gur apă, căci n’are slugă. Dar caracteristica ce o dă el ora­șelor din Valahia in voiajurile lui Cilibi Moise : „Căldura în Giurgiu, vînt in Turn, noroiu în Ruși de Vede, fudulie la Caracal, gîlceavă la Slatina, oameni cuminți la Craiova, rămășițe din giu­­bele la Cerneți, sărăcie la Tirgoviște, mire și la Pitești, la Mizil pod mare și apa nici­de cum, la Buzeu credit mare de la tejghea pănă la ușă. „Din voiajul meu de astă vară mi­au plăcut 3 slujbe: Polițai la oraș mic, căpitan de barieră la oraș mare, șî zapciu în sat“. Și așa la nesfirșit, e un pomelnic lung, plin de haz și de fină caracte­rizare. „Am descoperit in România și rai și iad, raiul este la Cîmpulung și iadul, la Ocnele Mari“. Tot așa pline de originalitate sunt Pildele și povețele lui Cilibi,, Moise, numite de el practică (maxime).­ Ve­derea lucrurilor în' contrast' c 'o'­ n­otă caracteristică,a acestor maxime. Lec­tura lor e un puternic exercițiu 'fie ogică, și o adincă ascuțire de minte, încheiem aceste șire curi chestiune. Au povețele lui Cilibi Moise o valoare didactică ? Eu răspund da. .­. Nu e lecție mai atrăgătoare pentru elevi de cit analisa „Povestea vorbei“ de A. Pann. Asemenea și Cilibi Moise are­ atîte învățături, atîtea pilde, atîtea practice,și apropouri, cu­ lectura lor e și instructivă și recreativă, nota care e mai slabă la A. Pann. ". v i Numai pentru a se mări valoarea didactică a pildelor lui Cilibi Moise ar trebui spicuite ; ■ să se dase la o parte repetările, căci are multe re­petări, să se scoată acele, care se cunosc cu­ de colo­ că sunt­­ luate­ din altă parte, să se scoată cele prea re­aliste ; să se așeze după idei aceste maxime, așa că­ vom putea zice cu mîndrie; Iată un evreu, care a dat neamului nostru tot gindul lui, toată inima lui, toată mintea lui vivae, căci trăind între noi a iubi de la noi tot ce era mai ales firei noastre ș­i ni­ l’a redat ca al seu prin prisma persona­­lităței sale. . . Să nu uităm vorba lui.. . Cine deosebește om de ora, nu e om“ .. *­­ •­­M ‘f Șh. Ghibânescu..

Next