Evenimentul, aprilie-iunie 1901 (Anul 9, nr. 59-129)
1901-04-01 / nr. 59
SERIA a-II-a Anul al IX-lea No. 59 Un Număr 10 Bani Un număr 10 bani REDACȚIA STR. LAPUȘNEANU No. 44 EVENIMENTUL ZIAR CONSERVATOR COTIDIAN abonamente înainte pe un an 6 luni M ti 3 luni In a treinatate un an Lei 24- » 12- » 6 - „ 30-DUMINICA 1 APRILIE 190! Anunciuri, Inserții și Reclame pagina 1 linia garmond Lei 4 —n 3 .. ., ti 2 IU „ „ 50 25 >5 II II II Manuscrisele vechi nu se inapoiesc Un număr vechi 30 bani ADMINISTRAȚIA STR. LAPUȘNENI No. 44. ERNEST RENAN învierea lui Iisus ...Duminică dimineața, pe minecate femeile Galileene, care de Vineri sară învelise in grabă in giulgiu trupul lui Iisus, se duseră la mormînt. Erau Maria Magdalena, Maria lui Cleofas, Salonica, Ioana, femeia lui Husa și altele (Matei 28, 1; Marcu 16,1; Luca 24,1; Ioan 20, 1). Fiecare venise din Jocuri deosebite, și cum e greu de pus la indoială spusele celor 3 Evanghelii sinoptice, după care mai multe alte femei venină la mormînt, este sigur că cea care joacă rolul principal după Marcu și Ioan e Maria Magdalena. In acele momente sublime ea a jucat rolul intărit. Pe ea s’o urmăm pas cu pas, căci ea a îndeplinit într’un ceas, toată conștiința creștină; mărturia ei a hotărît credința creștină. Să ne reamintim că mormîntul unde a fost pus Iisus era de curînd săpat in stincă și așezat in grădină aproape de locul crucificărei. Cauza a fost că era aproape Sîmbăta; mormîntul era al lui Iosef din Arimatea. (Mateiu 27, 60; Marcu 15, 46; Luca 23, 53). „Și prăvălind o piatră mare pe ușa mormîntului s’au dus“ zice Mateiu. Versiunea adăugată cu punerea peceților și a strajei e ulterioară (îeronius de v. ill. 2). Să mai știm că mormintele vechi erau săpate în stîncă pe plan înclinat, unde s’a făcut o săpătură verticală. Intrarea era acoperită cu o stincă grea. Aceste morminte nu aveau incuetori, greutatea petrei era singura garanție contra profanatorilor de morminte, căci pentru a se mișca trebuiau ori forța a mai multor persoane, ori un scripete. Toate tradițiile creștine afirmă că așa era așezată piatra pe mormîntul lui Iisus, căci chiar verbul apocilic din Evanghelie dovedește aceasta, traducîndu-se prin „a faire rouler, répousser en roulant„ (Matei 28, 2; Marcu 16, 3, 4; Luca 24, 2). Cînd Maria Magdalina a venit la mormînt, foarte de dimineață, duminică, piatra nu mai era la locul ei. Mormîntul era deschis. Trupul lui Iisus nu mai era acolo. Ideia învierei era puțin însădită în inima și gîndul ei. Ceia ce o stăipînea pe dînsa era părerea de rău și dorința de a da ultimele griji mormîntului corpului divinului său prieten și învățător. Intăia și întăiu ea s’a mirat și s’a inspăimîntat. Lipsa trupului lui Iisus ii ridica mulțumirea ce avea de a atinge cu minele sale dumnezeescul trup. Ideia unei profanări îi veni in minte și cu gindul acesta ea alearga la casa, unde erau adunați Petru și Ioan și le zice: „s’a luat corpul lui Iisus, și nu știm unde s’a pus“. (Luca 24, 12, 24; loan 1, 14; XX, 2) Cei doi discipoli se scoală repede și alergă la mormînt. loan ca mai tînăr ajunge cel întâiu. Se scoboară să vadă mormîntul. Maria Magdalina avea dreptate mormîntul era gol Giulgiu cu care fusese înfășurat trupul lui Iisus era împrăștiat în mormint. Ajunge și Petru. Amîndoi întră, văd giulgiul plin de singe, și in special găsesc pînza, care a fost pe capul lui, nu zăcînd la un loc cu giulgiurile, ci deosebi învățătuite intr’un colț. (Ioan XX, 3-8), și au văzut și au crezut „că încă nu știau scriptura că el trebuia să se scoale din morți“ (XX, 9)" Petru și loan s’au întors acasă foarte mîhniți. Ei încă nu zisese vorba A înviat... deci în acel moment dogma învierii nu era încă formată. Petru și loan eșind din grădină și ducîndu-se spre casă, a rămas singură Maria Magdalina. Ea plingea cu lacrămi. Un singur gînd o stăpînea: „Unde i s’a pus corpul“? Inima ca de femee nu dorea decit să cuprindă în brațe cadavrul scump și iubit. Deodată ea aude un zgomot ușor în urma ei. Un om este în picioare. Ea crede întăiu și întăiu că e păzitorul gradinei. „Oh! zice ea, dacă tu ești care l’ai luat, spune-mi unde l’ai pus ca să-l duc cu mine“ Drept răspuns ea aude că i se zice pe nume „Marie“' Era vocea care a făcut’o să tresară de atîtea ori ! Era vocea lui Iisus. Rabi, domnul meu ! zise ea. Voi să-l atingă, și o mișcare obișnuită o făcu să se plece să-i sărute picioarele (Matei 28. 9 ; loan 20: 16.) Umbra se îndepărtă și-i zise : „nu mă atinge“ Și umbra dispăru. Dar minunea dragostei se îndeplini. Ceea ce Ceras n’a putut face, a făcut Maria, ea a știut să stoarcă viața și vorba dulce din mormîntul gol. Nu se mai vorbește de ce urmări au fost, nici ce păreri s’au făcut mai apoi! Maria a văzut și a auzit învierea avu primul martur. Nebună de iubire, amețită de bucurie, Maria se întoarse în oraș și pe care îi întilnea din ucenici se zicea : „L’am văzut, mi-a vorbit“. (loan XX, 18). Mintea sa tulburată, vorba sa fără șir ‘au făcut să fie luată de unii drept nebună (Marcu 16, 9, Luca 8, 2; 24, 11). Petru și loan la rîndul lor spuneau ce-au văzut. Și alți discipoli au mers la mormînt și au văzut ca și Petru și loan, adică mormintul gol și giulgiurile și pînza în mormînt (Luca XXIV, 24). Erau încredințați că Iisus a înviat. Iudoeli erau insă multe; asigurarea însă, dată de Maria, de Ioan și de Petru se impunea celorlalte. Mai tîrziu s’a zis chiar acestui lucru „visiunea lui Petru“ (Luca 24, 34; I Car. XV, 5). Apostolul Pavel chiar nici nu vorbește de visiunea Măriei, ci dă întâia onoare lui Petru, că el a văzut întăiu pe Domnul. Apostolul Pavel greșește. Petru n’a văzut decît mormîntul gol și pînza de pe trup. Maria singură a iubit într’atita pre Domnul că a putut păși rostul naturei și a făcut vie icoana lui Isus. In momentele de criză nervoasă, a vedea după alții nu e nimic; meritul vine acelui, care vede întăiași dată, căci ceilalți își făuresc vedenia după tipul primit. Gloria învierei se vine dar Măriei Magdalenei! După Iisus, Maria Magdalena este aceia ce a ajutat mai mult la întemeerea creștinismului. Umbra creată prin simțurile delicate ale Magdalenei priitește încă asupra lumei. E norocul naturilor alese de a concepe imaginea repede, cu dreptate și printr’un fel de simț intim al vedeniei. Regină și stăpînă a idealiștilor, Magdalena a știut prea bine să-și afirme visul său, să impună tuturora vedenia sîntă a sufletului său pasionat. Spunerea sa de femee că a înviat a fost temelia credinței în omenire. Departe fugi tu minte neputincioasă! Nu-ți întinde slaba ta putere de analiză asupra acestui cap de operă de idealism și de iubire! Dacă mintea nu poate da mîngiere, oricît de înțeleaptă ar fi ea, acestei păcătoase rase omenești, blăstămată de soartă, lasă locul liber nebuniei să încerce norocul. Unde este înțăleptul, care să fi dat lumei atita mulțumire ca posedata Maria Magdalina ? ---------------*poo>--------------(„Les Apotres“). IDILĂ. — Iar nu șezi, bade dă-mi pace ! Cînd mă mînii știi că’s foc. Las de mijloc, nu mă face Să mă supăr. Ți-i de joc. — Giuruita de an vară Vreu, surat’o. Nu ții minte Ce’mi spuneai în cring spre sară, M’amnatai cu glas fierbinte. Și’mi șopteai că zilnic traiul Să ți’l legi de-al meu ai vrea. Așa viața-mi părea raiul. Nu’ți mai plac, nu ești a mea. — Multe zice omu ’n șagă, Să le crezi pe jumătate. Te-am mințit bădică dragă Eram singuri pe inoptate. Cald și bine, lin molatec, Luna fțiind prin frunze. Păseri, grieri, vînt varatec, Totul pare că vrea s’ascunze Făptuirea vinovată.— Copaci mari și mici vlăstare Firea ’ntreagă aplecată Spre iubire și ’neîntare... Desmierdînd albia ’n pace Drăgostos șoptea pîrîul . Noaptea face și desface Multe,—Joacă n’auzi bilul ? — Mi-e de joc, cum mi-e de moarte, Dă’mi ce-ți cer să fim prieteni. Dă’mi ori singur îmi fac parte Și te fur...te-ajung prin seteni. Fortunio. ----------------------------------------------- D. PÁNU, colaborator la MOFTUL ROMÍN Eri a apărut numărul întâi din apreciata revistă umoristică a d-lui Caragiale, Moftul român. Mărturisim că nu ne așteptam să găsim—și acolo !— numele Robinsonului român. Totuși, iată cum directorul revistei revendică pentru coloanele Moftului ultimul speech a telegrafistului fără sîrmă: Amicul nostru d. G. Panu, eminentul publicist și parlamentar, ne promisese pentru numărul nostru de debut, un mic articol, în care avea să lămurească într’un mod spiritual, cum numai el știe să facă, situația sa în actualul parlament. Din cauza grabei ce s’a pus la activitatea parlamentului, amicul nostru n’a mai putut avea vreme și să facă un articol deosebit pentru noi și să prepare un discurs pentru desbaterea adresei în Cameră. Atunci, a luat materialul articolului ce ni’l destinase și l-a aranjat ca discurs. Nu ne pare rău de această sacrificare a intereselor noastre, din moment ce ea a fost făcută pe altarul intereselor publice , mai cu seamă, că din discurs noi putem reproduce cîteva mărgăritare umoristice, pe cită vreme, din foaia noastră parlamentarul nu putea lua material pentru discursul său politic. Iată ce zice d. G. Panu : Domnilor Deputați, Și eu vorbesc în numele opozițiunii, și anume a partidului conservator. După cum vedeți, suntem deja trei cari vorbim dar nu ne înțelegem. (Aplauze.) Eu am vederile mele , deci, înainte de a începe orice discuțiune, să-mi dați voe să clarific situațiunea mea în această Cameră, fiindcă cred că avem să fim împreună mai mult timp, cel puțin patru ani, adică cel puțin pănă veți rezolva cestiunea financiară, și ași dori să durați pentru această rezolvare. D-lor, în naufragiul sau cataclismul care a făcut să cadă partidul conservator, partidul conservator s’a rupt în două bucăți mari: o parte, continentul Cantacuzino; alta, peninsula Carp. (Ilaritate.) Din rupturile cele mari, s’a rupt o bucățică de pămînt, propune să cupridă pe dînsa un singur om; împrejurările m’au aruncat pe mine acolo, eu sunt un Robinson politic. (Ilaritate. Aplauze.) In situațiunea mea de Robinson politic, geograficește, sunt departe, foarte departe de continentul Cantacuzino, și vă mărturisesc că nici nu prea doresc să fiu aproape ; însă sunt foarte aproape de peninsula Carp, așa de aproape încît, fără alte mijloace, am putut deja stabili un fel de telegrafie fără sîrmă, ca să pot corespunde cu acest partid. (Ilaritate.) Un lucru a uitat să ne spună inteligentul naufragiat. Clasicul Robinson a găsit în insula oceanică pe simpaticul negru Vendredi, cu care a făcut multă vreme un excelent menaj... El nu ne spune noul Robinson nimic de Vendredi... Nu l’o fi descoperit încă Și cu toate astea, este acolo Vendredi, foarte aproape de Robinson. Cum ? nu s’a întîlnit pănă acuma eminentul nostru parlamentar cu simpaticul d. Iepurescu, așa de mihnit de singurătatea în care se află acesta ? Pastel biblic Isplvit de durere, Crist își lasă capul pe umărul gol. Și fruntea inspirată îi sîngeră in nimbul de raze, și minile învinețite ii sîngeră asemeni, iar ochii îi strălucesc umezi de supraumana resemnare. La picioarele lui, lingă Cruce, Maria din Magdala își îneacă plînsul in bogatul ei păr de aur, Salomea stă prosternată de durere, și Maria diviții pare că doarme in brațele Măriei lui Cleophas. Golgota e sumbră. Jur împrejur pămîntul sterp se întinde trist între Gedron și Gihon. Numai in față, in toată valea Calvarului, pănă la porțile Cetăței, înflorește blăstămul și hula in lanul de capete și de brațe omenești, ce se agită amenințătoare spre înălțime. Și mai departe, cetatea însăși, cu clădirile albe și roze pătate de umbra palmierilor, dormitează in soarele ce-o inundă. Dar în Albastru, un nor vine să întunece muntele. Și murmurul răutăței omenești continuă in umbră, se ’nalță plutind în unde, triumfător. Crist își rîdică îndurerații ochi spre Cer, unde norul i ascunde fața patului, și pentru întăiași dată inima ce a bătut pentru o lume întreagă nu-l mai ajută—și buzele ce au respins băutura amețitoare și au supt buretele impregnat de fiere, încetează de a se mai ruga. Pentru întăiași dacă el se vede singur, în mijlocul unei lumi dușmane și ingrate, cu singura priveliște a gurilor ce se scrimbă de blesteme și de injurii,— și sufletul său întră în agonia indoelei supreme și a desnădejdei: — „Doamne, Dumnezeul meu ! De ce m’ai părăsit ?“ Și strigătul uman al sufletului rănit de moarte, strigătul suprem al voinței înfrînte, strigătul sublim al suferinței fără mîngîere, se stinge, acoperit de țipetele ignobile ale vulgului. Dar firea de iubire și de ertare a Mîntuitorulu izbîndește;in agonia trupului, sufletul se înseninează. Norul alunecă în Albastru mai departe, ochii divini sorb, în senin, figura tatălui, și reîmprospătați se lasă mingietori și triști peste mulțime: — „Huliți-mâ, batjocoriți-mă, spre inplinirea vorbelor Scripturei. Din suferința mea va eși mintuirea voastră și a urmașilor voștri, in veci. Și sub nimbul de glorie, privirea iluminată de mîngîerea misiunei îndeplinite, îmbrățișează în trista vale a Golgotei marea de capete omenești, care se revarsă cu murmura bine în Calea Dureroasă, pănă în Ierusalimul scăldat de soare. Herovanu. ---------------------------------------£ui B'cist. ,consumat îneĂ" In chinuri ne maipomenite visai, surizător, pe crucea ta, nefericite, scaparea tuturor. De milă sufletul mă doare: Sfirșită fu ’n zadar o tragedie ’ngrozitoare acolo,—pe Calvar ! Codreanuu. ---------------««36]Î*------------ TELEOR Ș! CUZA E frumos lucru, spiritul — cînd e al tău. Dar devine camuricios, cînd îl împrumuți fără voia autorului. Iată o pildă de reminiscență, culeasă din scintrile lui Teleor: EPIGRAMĂ E lucru, natural, Iubitul meu amic'. Cu cît te’nalți mai sus, Cu-atît te văz' mai mic. '• Teleor Vă place ? E de spirit, deoarece a fost publicată în Moftul Romîn. („Moftul Romin“, revistă umoristică, satirică și literară, va apărea, fără pretenție că și"fără subvenție". Odată pe săptămînă cu data de duminică, sub direcția d-lui I. L. Caragiale și cu colaborarea mai multor publiciști de netăgăduit talent. Dar un oarecare domn A.G. Cuza scrisese mai de mult in Epigramele sale. 1 . ■ [UNK] ^ Te-ai înalțat atît de sus, Iubitul meu amic,■ [UNK]•* Incit să nu te miri de-mi pari, De jos, atît de mic. . Comparați și rideți nu prin, ci de Teleor. ' ••x, gildhli -------—— Ă Artyi OtoVrgȚ : ... Alcibiade , Tersit :s -%****% Domnul Panu a numitj'în ’■ Parlament, Alcibiade pe domnul Take Ionescu. Mărturisesc că reminiscența clasică nu m’a "surprins la domnia sa. Subt politicianul e~nervat și capricios, care face atîtea salturi, apropiindu-se și depărtîndu-se de oamenii politici după inspirația momentului, trăește încă literatul de altă dată. Dar nu totdeauna reminiscențele au succes. Trebue să se aplice cu atita justeți la persoana vizată, trecutul trebue să cuprindă așa de exact prezentul, încît să nu Re nici o notă discordantă. Și apoi, o reminiscență cheamă alta. Și iată cum sonorul vocablu Alcibiade mi-a evocat o lume întreagă Celibi Moisă Foarte mulți au cetit cîte ceva din Celibi Moise, dar foarte puțini știu care de Celibi Moise. Maximele sale figurează prin cărțile de citire, căci sunt foarte multe din ele, care pe lingă fineța observărilor au o mare valoare educativă. Cu toate că s’a zis că nici dl. de Voltaire n’are atîta spirit cît întreg poporul, totuși apropourile lui Cilibi Moise cuprind în ele atita pătrundere, că complectează poporul nostru, și el atit de bogat în maxime, proverbe și zicători. Ne-a fost dat ca un bulgar venit în țară la noi și trăind din răul nostru ca popor să ne împrumute așa de bine firea și gîndirea noastră, că luind de la noi ce avem noi mai ideal să ni le redea în acea formă clasică că va rămînea nemuritor. Acesta e Anton Pann, finul Pepelui, cel isteț ca un proverb, cum așa de bine l’a caracterisat M. Eminescu in Epigonii. Un evreu, Froim Moise, buccengiu, trăind in mijlocul neamului nostru, a împrumutat de la el iarăși firea sa și ni-a redat’o prin prisma sa așa cum o găsim în cele 14 broșuri, cîte a scos Cilibi Moise, trăind el. S’a zis și se zice că într’o zi la hală vei auzi mai multe figuri în gura precupețelor, de cît în cel mai poetic scriitor, ajutat de cea mai bogată fantasie. Și nu se poate ca cel ce a cutrierat țara romînească cu bucceava lui de mărunțișuri, care a văzut și cunoscut totul prin sine, și pe cei mari ca și pe cei mici, ajutat apoi de o minte ascuțită și de un spirit fin să nu ne redea supt fraza originală și caustică tot ce are Rominul mai fin, și mai caustic. E cunoscută firea glumeață a Rominului, care contrastează cu firea sa tănguioasă din doină. Nepăsătorici, grijuliu dincolo, glumeț azi, mâhnit dunăre măne, în spiritul poporului nostru avem cu bogăție și varietate de înclinări,—cari fac din el cea mai neprețuită comoară de la gluma cea mai nesărată până la filosofia cea mai adincă. Aceiași coardă nesfârșită o găsim și în Cilibi Moise. Unește la aceasta și natura lui semită, conștiința că e evreu, că face parte din o rasă blestemată de D-zeu și urîtă de Roman, vei înțelege atunci adînca sa pătrundere de neamul nostru și adinca sa înțelepciune de drepturile omului de a fi om. Cilibi Moise a cunoscut poporul nostru cum îl cunoaște orice evreu pămintean. Și Rominul cunoaște pe Evreu, dar mai bine îl cunoaște Evreul pe țaranul nostru. „D-zeu ne dă ploae, zice Cilibi Moise, și țăranul de mîncare“, căci vorbind în altă parte de darurile națiunilor spune „Romînii muncește mult“ și este vesel cînd plătește birul. Dar cîte observări drepte, cîte aforisme nu găsim în broșurile lui Cilibi Moise. In vederea importanței dar a scrierilor lui Cilibi Moise, d. M. Schwarzfeld, cunoscutul literat, a scos într’o nouă ediție toate scrierile lui Cilibi Moise, așa cum le-a putut aduna din împrăștiatele lui broșuri, împărțite de anul nou la cetitorii curioși în restimpul dintre 1858- 1870. Ni se dă în această a doua ediție, și portretul lui Cilibi Moise, vestitul din țară romanească. Cită liniște sufletească nu cetești în fața acestui modest buccengiu. Figura sa ovală, barba deasă și măruntă, ce-i imprejmuește fața, ochii săi plîngători spun acea minte ageră, acel duh pătrunzător, care a făcut din Cilibi Moise o persoanalitate. Cu amestec de sentimente nu se întrevede in surisul său melancolic. Ținuta lui totul îți trădează inima și gindiul. Filantrop, cum rar se găsește la cei oropsiți de soartă, ne aduce aminte figura originală a lui Luminărică, cel imortalizat de C. Negruți, și deslușit de Papadopol Calimah. Meritul ediției d-lui Schwartzfeld e că a grupat după înțeles toate practicile și apropourile lui C. Moisi. Aruncate ca cu țăpoiul în cele 14 broșurele , tractau origina lor întîmplătoare. O cetire neîntreruptă a maximilor lui Cilibi Moise e nefolositoare. "Așa de variate sunt reflexiunile sale, care par a se bate cap ln cap. Grupate așa pu înțelesul lor, cîștigă mult în valoare, căci vedem pe lingă varietatea subiectelor și adîncimea reflexiunilor. Editorul le-a grupat în 7 mari clase : a). Credință și sentiment, cu subdiviziile : „D-zeu și norocul; patrie și patriotism; prietenie și dușmănie. Ascultați una : „D-zeu are 2 magazii , una cu minte și alta cu bani. In cea cu minte are un păzitor și în cea cu bani n’are de loc; de aceia sunt mai mulți bogați pe cît învățați (1860, 59). Alta e acela care deosebește om de om nu este om (1870, 95). „In toată lumea nu se găsește om care să cumpere o țară ; dar se găsesc cari s’o vînză“ (1863, 19) . Alta : „Rindunele se vin vara; iarna ele se duc. Ambii în zilele frumoase ale vieții tale sunt ai tăi ; dacă norocul îți este inpotrivă ei sbor“ (1867,84). B). Condiții morale și sociale, cu subdiviziunile : barbat-femee; părinți și copii; viață și moarte ; adevăr și minciună ; muncă și lene ; bogăție și sărăcie ; negoț, meserii și profesii liberale. Multe din aceste meserii sunt de un realism potrivit cercului de viață la care se referă. C.) Calități și deteste cu subdiviziile: înțelepciune și prostie, mîndrie și modestie, bunătate și răutate, onestitate și neonestitate, cusururi și moravuri rele. „înțelepciunea acestei lumi e nebunie la D-zeu“. „Mai mult se poate folosi omul cuminte de la cei nebun, decit cel nebun de la cel cuminte“. „Fudulul are doi tovarăși: prostia și sărăcia“. „Cind moare un om cinstit, el e vesel și lumea tristă ; iar cînd moare un necinstit el e trist și lumea veselă“. Dar spiritul vioi și original a lui Cilibi Moise apare in apropourile sale. „De cînd a ești pardon totdeauna se întîmplă greșeli“. „Moise Ovreiul are un clopoțel pe masă, cînd sună o dată aduce singur apă, căci n’are slugă. Dar caracteristica ce o dă el orașelor din Valahia in voiajurile lui Cilibi Moise : „Căldura în Giurgiu, vînt in Turn, noroiu în Ruși de Vede, fudulie la Caracal, gîlceavă la Slatina, oameni cuminți la Craiova, rămășițe din giubele la Cerneți, sărăcie la Tirgoviște, mire și la Pitești, la Mizil pod mare și apa nicide cum, la Buzeu credit mare de la tejghea pănă la ușă. „Din voiajul meu de astă vară miau plăcut 3 slujbe: Polițai la oraș mic, căpitan de barieră la oraș mare, șî zapciu în sat“. Și așa la nesfirșit, e un pomelnic lung, plin de haz și de fină caracterizare. „Am descoperit in România și rai și iad, raiul este la Cîmpulung și iadul, la Ocnele Mari“. Tot așa pline de originalitate sunt Pildele și povețele lui Cilibi,, Moise, numite de el practică (maxime). Vederea lucrurilor în' contrast' c 'o' notă caracteristică,a acestor maxime. Lectura lor e un puternic exercițiu 'fie ogică, și o adincă ascuțire de minte, încheiem aceste șire curi chestiune. Au povețele lui Cilibi Moise o valoare didactică ? Eu răspund da. .. Nu e lecție mai atrăgătoare pentru elevi de cit analisa „Povestea vorbei“ de A. Pann. Asemenea și Cilibi Moise are atîte învățături, atîtea pilde, atîtea practice,și apropouri, cu lectura lor e și instructivă și recreativă, nota care e mai slabă la A. Pann. ". v i Numai pentru a se mări valoarea didactică a pildelor lui Cilibi Moise ar trebui spicuite ; ■ să se dase la o parte repetările, căci are multe repetări, să se scoată acele, care se cunosc cu de colo că sunt luate din altă parte, să se scoată cele prea realiste ; să se așeze după idei aceste maxime, așa că vom putea zice cu mîndrie; Iată un evreu, care a dat neamului nostru tot gindul lui, toată inima lui, toată mintea lui vivae, căci trăind între noi a iubi de la noi tot ce era mai ales firei noastre și ni l’a redat ca al seu prin prisma personalităței sale. . . Să nu uităm vorba lui.. . Cine deosebește om de ora, nu e om“ .. * •M ‘f Șh. Ghibânescu..