Familia, 1966 (Anul 102, nr. 1-11)
1966-01-01 / nr. 1
Romulus vulpescu POEZII Ca altădată Arghezi, Romulus Vulpescu și-a editat aproape manual (avem respectul muncii tipografilor!) primul lui volum de poezii originale. Și ceea ce a ieșit din tipografie s-a dovedit a fi o carte croită după rafinate precepte bibliofile (minuscalitatea hîrtiei). Operă tehnică, da, dar care nu surprinde la un fost redactor de editură — discipol declarat în această muncă al lui Al. Rosetti — și totodată un traducător cu prestigiu stabilit prin ,,împămîntenirea“ unor autori ca Villon, Rabelais, poeții Pleiadei, Marcos Ana etc. Așadar aspectul cărții a deconcertat pe mulți cumpărători, obișnuiți cu „ștanțarea“ unor volume, nu mai puțin însă și pe cîțiva critici, obișnuiți cu poezia așa-zis serioasă, netedă ca un text din revista Limba română. Aceștia s-au și grăbit să-i acorde gradul de călinescian, ceea ce la urma urmei nu-i rău, ba chiar e foarte bine, ca familie de spirite dar și pe acela de poet în accepțiunea clasică, viscerală. Din acest unghi de vedere, procustian, e și firesc (dar cît de comod!) să recunoști că „versificațiile** lui Romulus Vulpescu sînt, totuși „traversate cîteodată de delicate efluvii lirice** (N. Manolescu) sau să acuzi că la el „cuvintele prea clipesc pentru cititor din toți ochii, pentru ca efluviul liric (ah, efluviile, ce ne-am face fără ele în explicarea poeziei, n. n.) să nu sufere întrucîtva, să nu iasă micșorat** (C. Regman). Singur I. Negoițescu a văzut în R. Vulpescu mai puțin un liric și mai mult un ironist și adeseori, un autoironist. Căci poetul nici nu poate fi considerat altfel. Ar fi să dovedim opacitate la flexiunile lingvistice, la ironia imperceptibilă pe care o extrage din acestea, la darul lui de a mistifica, demitiza și mimetiza artistic (Heracle, Romanță, Alfabet de estet, Covor fermecat, Narcis, Adevărul despre Prometeu). Dar ironia ori ideile disimulat persiflante, vin dintr-o sorginte mult mai temeinică decît extraordinara capacitate a lui Vulpescu de a trezi în cuvinte și concepte genealogia lor cea mai îndepărtată. Intelectiv, autorul cărții este un nonconformist. Modul lui fundamental de manifestare fiind, bineînțeles, nu teribilismul gesticular, ci subtilitatea ironică, adică rafinamentul inteligenței. Rafinament care ajunge uneori pînă în apogeul lui, cinismul (Poezie, Balada asului de pică). Ori dacă acesta există în versurile sale mai ales ca atitudine meditativă, colorată abil cu nostalgii, el există mai cu seamă în nuanțe. Poezia lui fiind de altfel un cumul al nuanțelor detonante, al subtilităților spirituale și al aluziilor echivoce. Nu al comunicării prin emoție, în acest punct Vulpescu este și un antisentimental. Preferă autoflagelarea afectelor, a propriei biografii literare, decît restaurarea lor liricoidă. De altfel, autorul însuși s-a prezentat astfel intr-un mod și într-un loc — tot ironic? — care ar fi redus la jumătate fervoarea stereotipă a cronicilor de pînă acum, a cronicilor tributare „ideilor de-a gata“ („les idées revues**). în „revista** „Cărți noi** din București (decembrie 1965) poetul își prezintă cartea ca pe un „muzeu de arheologie a vîrstelor literare** sau ca pe un „studiu de biologie literară** în care „dimensiunile antropometrice erau înlocuite cu metafore**. Astfel, poeziile sale grupate în două cicluri ar cuprinde — primul e intitulat „Ontogeneză** — „poeme de infiltrație** (1948—1960), iar al doilea, „poeme prezumtive** (1960—1963). împărțirea nu apare în actualul volum, dar caracterizarea succintă a versurilor nu rămîne mai puțin sugestivă și mai puțin îndrăzneață. O îndrăzneală pe care amuzat, poetul o numește „impertinență**. De fapt e o raritate estetică printre tinerele talente poetice. Raritate ce sub pana criticii, după cum s-a văzut, s-a transformat într-o cumințenie, cu ,cîteva** versuri „frumoase**. Așa stînd lucrurile cu năzdrăvanul volum al lui Vulpescu, mai este oare cazul să-i notăm cotele efluviilor lui lirice, cînd în ultimă instanță e vorba de o anumită fascinație iconoclastă, de un joc bengal al spiritului său filtrat prin insolii? Că în poezia lui pot fi percepute ritmuri ilustre, este adevărat: „Influențele declarate și indi 2 FAMILIA tru ediție datorîndu-se fără îndoială valorii cu totul remarcabile a traducerii. Volumul apărut în colecția „Cele mai frumoase poezii“ reeditează prefața și textul celui din 1957 avînd incluse înn plus poeziile Peisaj, Soarele, Amurg, Zorii zilei, Sufletul vinului. Salutînd cu bucurie recenta ediție, ne credem îndreptățiți să întrebăm: pe cînd o ediție completă din opera lui Baudelaire? MIRCEA ȚOCA VITRINA CU CÂRTI care — scrie R. Vulpescu — nu sînt jenante decît dacă precursorii sînt neglijabili sub raportul valorii absolute** (ibid.), însă poetul a îmbrăcat uneori veștminte ilustre, tocmai pentru a rămîne el însuși, mefistofelic. De aceea poeziile lui R. Vulpescu nici nu pot fi reproduse fragmentar. Li s-ar răpi poanta risipită în toate articulațiile prozodiei, răsturnările finale, nuanțele ironice care se acumulează de la vers la vers, li s-ar decapita sensul polemic. Căci o altă ipostază a nonconformismului artistic este „războiul subteran**: Vulpescu polemizează axiomatic cu sine, cu magistrii, cu generația sa, cu universul și cu anonimatul. El trebuie citit și, eventual, înțeles. M. N. RUSU al. Nicolescu INDIVIDUALITATEA LIMBII ROMÂNE ÎNTRE LIMBILE ROMANICE în secolul al XV-lea. Andrea Brenza, cărturar din Padova, semnala că în Sciția Sarmată „există o cetate prea nobilă și atotputernică în care răsună cuvinte ca ale noastre, astfel încît nimic nu este mai suav decît să auzi pe aceia vorbind după anticul obicei roman**. înaintea lui Brenta însă, existența unei limbi descendente din limba Romei o semnalaseră cronicari bizantini din secolele XI—XII, umaniștii italieni ai secolului al XV-lea, sau istoriograful italian al regelui Ungariei Matei Corvin. Prin urmare, în momentul apariției sale, lingvistica romanică modernă dispunea de unele date mai vechi cu privire la romanitatea limbii române, a cărei înrudire cu italiana, după cum am văzut, fusese încă de mult remarcată. Dar primul romanist care întreprinde un examen comparativ mai profund al românei cu alte limbi romanice este Ovid Densușianu. Ulterior, problema va fi studiată în lucrări importante, aparținînd lui Kr. Sandfeld-Jensen, Gustav Gröber sau cunoscutul romanist W. Meier-Lübke. Cu timpul, în definirea locului limbii române printre limbile romanice, au început să se contureze două direcții distincte. Prima, aprofundată de balcaniști și slaviști, sublinia particularitățile nonromanice ale limbii române, pe care încerca să le explice prin mediul balcanic, slav și grecesc înconjurător (G. Weigand) sau prin influențe trace și ilire, „autohtone** (Fr. Miklosich). Cea de-a doua, conturată în lucrările romaniștilor, urmărea, în primul rînd, condițiile dezvoltării latinei în aceste ținuturi. Lucrarea fundamentală în această direcție o constituie Discursul de recepție ținut de Sextil Pușcariu la Academia română, în 1920: „Locul limbii române între limbile romanice**. Lingviștii și istoricii din țara noastră au examinat, în amănunt, poziția limbii române în cadrul romanisticei. Contribuții însemnate a adus acad. Iorgu Iordan, pentru care elementele balcanice din română pot fi explicate și altfel decît prin greacă sau prin contacte interbalcanice. O părere similară o întîlnim la acad. C. Daicoviciu, Em. Petrovici și Gh. Ștefan, după care la definirea individualității lingvistice a românei au contribuit, în primul rînd, elementele autohtone de substrat și împrumuturile slave. In schimb, acad. Al. Rosetti definește limba română prin perspectiva latinei „balcanice** — moment important posterior latinei „orientale**. Recent, problema individualității limbii române a fost reluată de Alexandru Niculescu, în volumul ce ne preocupă, încercînd să o lămurească prin perspectiva unor „Contribuții gramaticale**. Pentru aceasta, autorul pune în discuție cîteva probleme gramaticale cu un specific aparte în limba română: genul neutru și „genul personal**, articolul, pronumele personal de politețe, existența unei valori de optativ a condiționalului, care apare în poziție independentă, existența unor forme verbale perifrastice „supracompuse**, prezența în limba română a unui supin, a cărui proveniență direct din latină este dificil de demonstrat ș.a. Autorul include în volum și cîteva „Note asupra vocativului românesc**, problemă mult controversată, dezbate pe larg cîteva „Caracteristici ale flexiunii pronominale românești** sau tratează „Structura exprimării pronominale a politeții în limbile romanice**. El se ocupă și de cîteva „Trăsături specifice ale sintaxei limbii române**, dezbate problema obiectului direct prepozițional în limbile romanice sau valorile adversativ-copulative ale conjuncției iar(ă). Concluzia la care ajunge Al. Niculescu e că structura gramaticală a limbii române este latină și că elementele care o separă de celelalte limbi romanice nu constituie, în general, caracterul ei de primă însemnătate. „Pe de altă parte, trebuie să constatăm că, în ansamblu, caracteristicile limbii române nu sînt atît de izolate de lumea romanică precum pare la prima vedere** (p. 141). „Individualitatea gramaticală a românei, continuă autorul, constă în conservarea unor trăsături latine pe care celelalte limbi romanice nu le-au păstrat în cursul evoluției lor, precum și într-o serie de particularități achiziționate de-a lungul timpului, în urma contactului cu mediul lingvistic înconjurător sau prin inovații interne“ (p. 141). Cu toate acestea, ceea ce caracterizează româna este convergența tuturor acestor aspecte: româna nu se diferențiază de celelalte limbi romanice printr-o trăsătură non-latină, ci prin restructurarea elementelor latine înseși. Tot ceea ce în limba română ar putea fi considerat element nelatin sau neromanic poate fi descoperit și în alte idiomuri romanice, dar cu altă pondere în sistem. Genul neutru la substantive, formele cauzate de vocativ ș. c. l. nu reprezintă decît dezvoltări ale unor fenomene existente și în latină: „Nihil in dacoromanisc god non est in latino** (p. 141). Astfel de aspecte latine, care au corespondențe și în limbile nelatine cu care româna a venit în contact, dovedesc capacitatea ei de a face din asimilarea unor elemente străine noi o modalitate de întărire a structurii sale latine. Cu alte cuvinte, specificul limbii române e acela de a-și fi păstrat latinitatea prin elemente nelatine; în felul acesta, limba română devine „o punte între romanitate și non-romanitate în răsăritul Europei** (p. 141). Volumul lui Al. Niculescu se remarca prin bogăția materialului lingvistic exemplificativ și prin vastitatea informației științifice de care dă dovadă autorul. Toate acestea sunt îmbinate cu un remarcabil spirit critic și cu numeroase puncte de vedere personale. Iar prin problematică, lucrarea vine să întregească o serie de cercetări, atît din domeniul istoriei limbii române, cît și din cel al lingvisticii romanice. RADU SP. POPESCU charles baudelaire POEZII Viața unui poet, prin faptele sale inedite și irepetabile, oferă substanță poeziei, dacă nu prin interpretarea sa lirică, atunci cel puțin prin unicitatea sensibilității și gîndirii omului de creație. Opera lui Baudelaire nu poate fi fără îndoială înțeleasă și apreciată în afara vieții poetului care „a fost intr-adevăr destul de tulbure și de zbuciumată" (Al. Phillipide). De aici însă pînă la a afirma, cum au făcut adesea detractorii lui, că lirica lui Baudelaire este produsul bizar, malign chiar, al unei existențe insolite și — din punct de vedere burghez — condamnabile, este o distanță imensă pe care faima, înțelegerea și binemeritata apreciere ce se arată azi pretutindeni autorului Florilor răului o evidențiază mai mult ca oricînd. Căci Baudelaire, înzestrat cu sensibilitate de abisală profunzime și inteligență artistică cu totul remarcabilă și originală, a fost nu numai poetul a cărui creație artistică — de relativ mică întindere — 158 de poezii — a însemnat o cotitură pentru poezia modernă (prima ediție a Florilor răului a apărut în 1857), ci, în același timp, a fost omul de vaste orizonturi spirituale, capabil să găsească surse de creație artistică în motive pe care nimeni (sau puțini) înaintea lui le-au exploatat, dotat cu un spirit critic inciziv și pertinent, cunoscător competent al literaturii, muzicii și artelor plastice, receptiv la ceea ce era cu adevărat nou în vremea sa (sunt cunoscute cele scrise de el despre Richard Wagner). Ca subiect liric, Baudelaire a fost omul unor răscolitoare și dramatice întrebări, în primul rînd despre sine, dar în același timp despre relațiile cu și dintre semenii lui. Condiția umană în societatea în care trăiește îl preocupă pînă la obsesie și alături de versuri de delicată tristețe ca cele din Zorii zilei sau Amurgul, găsim în opera sa accente de fantastic zbucium pe care le anunța de fapt Prefața programatică a Florilor răului: „Greșelile, păcatul, zgârcenia, prostia ! Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frămintări“. Chiar cînd e vorba de iubire, poezia lui Baudelaire luminează de fapt umbrele, într-un mod inedit și fascinant, ca de pildă în Metamorfozele Vampirului sau, pe alt plan, în unei cerșetoare cu părul roșu, ca să nu dăm decît două din exemplele cele mai semnificative. O nouă ediție în românește a volumului lui Baudelaire era necesară. Flori alese din Les Fleurs du Mal (prefață și traducere de Al. Phillipide, E.S.P.L.A. 1957) s-au epuizat imediat, interesul penlocul cuvenit. Evitînd cu dibăcie didacticismul, ne împărtășește temeinicile sale, convingeri asupra sensului artei și a politicii, asupra felului în care relațiile dintre oameni trebuie să se desfășoare, asupra multor altor probleme care în totalitatea lor formează un sănătos sistem de gîndire social-artistică. încercînd să-i surprinzi mecanismul, intim al elaborării estetice, ai putea să crezi la început că totul în această carte s-a realizat ușor, fără efort, ca într-ocurgere lină. De abia după ce-i scrutezi mai adînc țesătura, începi să înțelegi din perfecta cumpănire a tuturor mijloacelor literare întrebuințate, că te găsești în fața unei opere care închide între paginilesale o îndelungată muncă migăloasă, desfășurată însă numai în parte deasupra* hîrtiei și cu condeiul în mînă. , Cărțile au fiecare cîte un suflet, cîte o inimă — aproximativ așa găsim aici* scris; în ce privește cartea noastra insă, plocîndu-ți urechea deasupra ei, vei auziătînd două inimi în loc de una. Acestea sînt: o inimă de țăran și una de artist. Se aud răspicat, fiindcă prin ele pulsează* sîngele celui ce-a scris „O singură iubire**. Atrăgătoare prin valoarea lor literară, și deosebit de interesante ca mărturii asupra vieții cîtorva dintre artiștii noștri plastici de seamă, aceste memorii ar reclama, pentru a spune îndeajuns despreele, un spațiu mai mare decit cel îndeobște afectat unei recenzii, tot ce poți face mai bun, e să le recomanzi cu căldură și altora, asigurîndu-i că, avînd vreo tangență cu plastica sau nu, după ce 1er vor citi, le vor păstra la loc de cinsteși ei. GHEORGHE ARDELEANW Ion vlasiu O SINGURĂ IUBIRE Parcurgîndu-i ultimele file, nu au senzația că termini de citit o carte, ci că îți iei prea devreme rămas bun de las un prieten drag, care într-o atmosferă de caldă și nesilită intimitate ți-a povestit, prin cîte a trecut din ziua de cînd n-ațimai fost impreună. Constați că în decursul întregii povestiri, tonul i s-a menținut simplu și fără emfază, fie că ți-a creionat în linii caricaturale ospățul pantagruelic al unor cuprinși țărani bănățeni, fie că ți-a despicat pe îndelete un avîntat crez artistic. Surprinzător de mlădioasa pentru scurtimea ei, fraza lui vădește o remarcabilă măestrie a cuvîntului scris: „Iubesc viața mai presus de orice. Ea e singura mea iubire**. înțelepciunea cristalizată în aceste cîteva cuvinte formează esența întregii cărți și mărturisirea de credință a autorului ei. De altfel titlul însuși — „O singură iubire** — subliniază de la început: același lucru. Neiubind în mod exclusivist nimic, maestrul Vlasiu nu ne-a dat în memoriile sale o imagine unilaterală a vieții pe care o oglindesc, ci una complexă, în care toate realitățile își ocupa cronica literară mateiu caragiale CRAII DE CURTEA VECHE Mateiu I. Caragiale face parte dintre acei autori ce ne oferă, seducător, pe lîngă spectacolul operei cel al personalității. Masca glacială a scriitorului, buzele strînse ca o parafă a disprețului, privirea distantă și totuși plină de ceața unei grele neliniști, e în perfectă consonanță cu ceea ce acesta a vrut să fie. O primă trăsătură a sa care trebuie subliniată o alcătuiește felul elaborat al personalității; artificiu, desigur, însă de un tip superior, depășind mimetismul prin intensitatea unei vocații. Aproape nimic din reacțiile spontane, elementare ale visului nu răzbat, documentar, pînă la noi. O voință tenace a unei restructurări estetice dar și morale s-a îndîrjit în a-și compune o imagine definitivă, de la restrînsa creație încredințată tiparului, pînă la notațiile de jurnal intim, impunătoare prin luciditatea ce spulberă aparentul cabotinism: „Nimic n-a putut îmblînzi în mine pe îndărătnicul pe care împrejurările l-au răsculat în mine fără să-l fi răpus.** Ce a păstrat Mateiu Caragiale din firea ilustrului său părinte? S-ar părea că aceasta i-a stîrnit o perpetuă reacție negativă: în locul boemei, un aristocratism livresc, în locul unei generoase vieți publice, o rezervă sensibilă de inadaptabil, în locul unui realism divizat în nenumărate solicitări momentane, retragerea într-o atmosferă unică de vis și mit. Orgoliul incitat fără îndoială de gloria paternă a primit o marcă proprie, de conștiință a unei înaintări subterane, de raportare la un ideal inalterabil prin timp. Mateiu Caragiale și-a început carierea literelor prin tentativa de a-și făuri un trecut. Din rîvna studiilor adolescentine de heraldică și genealogie, au rezultat, în ordinea poeziei, „Pajerele**, bucăți cu smalț parnasian, care fixează, într-o primă variantă, chipul romantic al scriitorului. Demonismul dobîndește un elogiu ce-l sacralizează, desemnîndu-l drept țintă nu numai a unei existențe individuale tenebroase ci și a unei seminții: „Că margini nu cunoaște păgîna-mi semeție / Afară de trufie nimic n-avut-am sfînt, / Mi-am răzbunat printr-însa întreaga seminție . . . “ înclinarea spre reverie îi inspiră autorului stihuri diafane, în care peisajul vesperal (obsesiv în întreaga sa operă) se arată prielnic evocării duhurilor istorice. Dar ceea ce reține mai cu seamă în etapa acestor digitații pregătitoare ale creațiilor în proză, decisive, sunt figurile unor boieri semeți, a căror energie sumbră se împarte între fapte de vitejie și de împilare a norodului, între grandoare și mîrșăvie. Cu nuvela „Remember** pătrundem în universul matern, legat fără îndoială de cîteva nume străine (Edgar Poe, Barbey d’Aurevilly, Villiers de lisle Adam), dar atît de congruent personalității scriitorului nostru încît îl putem socoti în realitatea sa intrinsecă. Nuvela ne inițiază într-un cult al tainei ce-l face pe autor să respingă comoda rezolvare epică, suspendînd un moment al acțiunii, care, chiar prin aceasta, și contrar formulei de literatură polițistă, întruchipează o tensiune superioară a enigmei. Eroul, Aubrey de Vere, e un dandy în datina celebrului George Brummel, supranumit „regele modei**, înfățișat de Barbey d’Aurevilly într-o carte ce-i fusese cu certitudine familiară lui Mateiu Caragiale: „Du Dandysme et de G. Brummel**, un dandy de o stranie strălucire fizică și vestimentară, ale cărui trăsături sînt împinse pînă în preajma fantasticului. Ambianța berlineză rafinată în care se plasează crîmpeiul de istorisire, cu galerii de artă, cu vestigii medievale, cu interioare somptuoase, deopotrivă cu detalierea genealogiei ilustre a personajului și cu descrierea pecetei sale de ceară albastră sunt elementele unei halucinații nobiliare. „Remember** e doar un preambul la capodopera scriitorului, romanul „Craii de Curtea-veche**, în care mijloacele artei sale se distilează pînă la esențe, încadrarea de către G. Călinescu al lui Mateiu Caragiale între „suprarealiști**, deși neașteptată, nu e lipsită de noimă. într-un anume fel autorul continuă descripția realistă a Bucureștilor pe linia lui Filimon, dar cu o voluptate a culorii, cu o pasiune a atmosferei, cu o asemenea pondere a elementului oniric, încît îl scutesc de observația sistematică. Deși adoptă un unghi de critică socială (crepusculul boierimii rafinate, ridicarea burgheziei grosolane) Mateiu Caragiale ne înfățișează un tărîm imaginar al spiritului fanariot, conceput ca o ipoteză morală: „mulțumire nu aflam decît atunci cînd frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărîmul visului.** Trivialitatea absolvită prin expresivitate, îmbinarea savantă de monstruos și ideal, bufoneria suferind de inteligență sunt atributele de „balcanism** literar ale romanului, pe o linie ce-l apropie pe Mateiu Caragiale de Ion Luca, de Ion Barbu și de Arghezi, descinzînd pînă la M. R. Paraschivescu. Pașadia, Pantazi și povestitorul sînt niște detracați subțiri, sceptici și lipsiți de voință, care dau viciului un lucru aristocratic. împinși de o constituție lăuntrică obscură și de o ereditate încărcată, ei ajung la un paroxism al manifestărilor contradictorii: „Sub învelișul de gheață de afară Pașadia ascundea o fire pătimașe, întortocheată, tenebroasă, care, cu toată stăpînirea, se trăda în manifestări de cinism.** Pantazi se singularizează tocmai prin dorința de a trece nebăgat în seamă, grație, sugerează Mateiu Caragiale, unei fatalități a nobleței. Scriitorul poate fi recunoscut în unele trăsături ale exoticilor săi eroi, așa de pildă îi pot fi atribuite confesiunile ce i le face Pantazi asupra caracterului său de visător ireductibil precum și în caracterizarea care i se face acestuia: „Un mare mîndru**, „fără fudulie și prejudecăți de rînd, de o curtenie binevoitoare**, adică un orgolios lipsit de vanitate. Un personaj de extraordinară pregnanță este Pirgu, prezență demonică, umbră neagră a lui Pașadia cu care e legat printr-o bizară amiciție, precum cea a lui Prospero și Caliban în „Furtuna** lui Shakespeare. Dacă Pantazi și Pașadia își proiectează spiritul odată cu autorul pe coordonatele timpului și spațiului, retrăind într-o viziune, nostalgică de numeroasele detalii concrete, secolul al XVIII-lea ori periplurile pînă la cele mai îndepărtate colțuri ale pămîntului. Pirgu reprezintă prezentul decăzut, quintesența josniciei burgheze, neputința vreunei transcenderi. O atmosferă dostoievskiană plutește peste paginile romanului. In virtutea unei gravitații obscure Pirgu îi atrage pe ceilalți „crai** pe drumul ireversibil al pierzaniei. Arta maternă acordă lumii de coșmar în care mișună o puzderie de declasați o verosimilitate a ficțiunii la care contribuie un stil uimitor, lucrat cu o minuție de bijutier, ce îmbină vocabulele distinse cu expresiile argoului. Fraza luxoasă a romanului, de o cadență impecabilă, cu o fosforescență care e cînd a putreziciunii, cînd a celui mai înalt elan spiritual, ține ea însăși de viziune. Asemenea marilor scriitori, Mateiu Caragiale a avut privilegiul de a crea vorbe memorabile: „La mai mare, solzoșia ta . . . **; „ . . . o luași pe coarda razachie, cu sacîz dulce, ușor**; „Montaigne e drăguț, are părțile lui.**