Familia, 1966 (Anul 102, nr. 1-11)

1966-01-01 / nr. 1

Romulus vulpescu P­OEZII Ca altădată Arghezi, Romulus Vulpescu și-a editat aproape manual (avem respec­tul muncii tipografilor!) primul lui vo­lum de poezii originale. Și ceea ce a ieșit din tipografie s-a dovedit a fi o carte croită după rafinate precepte bi­bliofile (minus­calitatea hîrtiei). Operă tehnică, da, dar care nu surprinde la un fost redactor de editură — discipol declarat în această muncă al lui Al. Rosetti — și totodată un traducător cu prestigiu stabilit prin ,,împămîntenirea“ unor autori ca Villon, Rabelais, poeții Pleiadei, Marcos Ana etc. Așadar aspectul cărții a deconcertat pe mulți cumpără­tori, obișnuiți cu „ștanțarea“ unor vo­lume, nu mai puțin însă și pe cîțiva critici, obișnuiți cu poezia așa-zis serioa­să, netedă ca un text din revista Limba română. Aceștia s-au și grăbit să-i acor­de gradul de călinescian, ceea ce la ur­ma urmei nu-i rău, ba chiar e foarte bine, ca familie de spirite dar și pe ace­la de poet în accepțiunea clasică, visce­rală. Din acest unghi de vedere, pro­­custian, e și firesc (dar cît de comod!) să recunoști că „versificațiile** lui Ro­mulus Vulpescu sînt, totuși „traversate cîteodată de delicate efluvii lirice** (N. Manolescu) sau să acuzi că la el „cu­vintele prea clipesc pentru cititor din toți ochii, pentru ca efluviul liric (ah, efluviile, ce ne-am face fără ele în explicarea poeziei, n. n.) să nu sufere întrucîtva, să nu iasă micșorat** (C. Regman). Singur I. Negoițescu a văzut în R. Vulpescu mai puțin un liric și mai mult un ironist și adeseori, un auto­­ironist. Căci poetul nici nu poate fi considerat altfel. Ar fi să dovedim opa­citate la flexiunile lingvistice, la ironia imperceptibilă pe care o extrage din acestea, la darul lui de a mistifica, de­­mitiza și mimetiza artistic (Heracle, Ro­manță, Alfabet de estet, Covor fermecat, Narcis, Adevărul despre Prometeu). Dar ironia ori ideile disimulat per­siflante, vin dintr-o sorginte mult mai temeinică decît extraordinara­ capacitate a lui Vulpescu de a trezi în cuvinte și concepte genealogia lor cea mai înde­părtată. Intelectiv, autorul cărții este un non­conformist. Modul lui fundamental de manifestare fiind, bineînțeles, nu teri­bilismul gesticular­, ci subtilitatea iro­nică, adică rafinamentul inteligenței. Ra­finament care ajunge uneori pînă în apogeul lui,­­ cinismul (Poezie, Balada asului de pică). Ori dacă acesta există în versurile sale mai ales ca atitudine meditativă, colorată abil cu nostalgii, el există mai cu seamă în nuanțe. Poezia lui fiind de altfel un cumul al nuanțe­lor detonante, al subtilităților spirituale și al aluziilor echivoce. Nu al comuni­cării prin emoție, în acest punct Vul­pescu este și un antisentimental. Preferă autoflagelarea afectelor, a propriei bio­grafii literare, decît restaurarea lor liri­­coidă. De altfel, autorul însuși s-a pre­zentat astfel intr-un mod și într-un loc — tot ironic? — care ar fi redus la ju­mătate fervoarea stereotipă a cronicilor de pînă acum, a cronicilor tributare „ideilor de-a gata“ („les idées revues**). în „revista** „Cărți noi** din București (decembrie 1965) poetul își prezintă car­tea ca pe un „muzeu de arheologie a vîrstelor literare** sau ca pe un „studiu de biologie literară** în care „dimensiunile antropometrice erau înlocuite cu meta­­fore**. Astfel, poeziile sale grupate în două cicluri ar cuprinde — primul e in­titulat „Ontogeneză** — „poeme de in­filtrație** (1948—1960), iar al doilea, „poe­me prezumtive** (1960—1963). împărțirea nu apare în actualul volum, dar carac­terizarea succintă a versurilor nu ră­­mîne mai puțin sugestivă și mai puțin îndrăzneață. O îndrăzneală pe care amu­zat, poetul o numește „impertinență**. De fapt e o raritate estetică printre tinerele talente poetice. Raritate ce sub pana cri­ticii, după cum s-a văzut, s-a transformat într-o cumințenie, cu ,cîteva** versuri „frumoase**. Așa stînd lucrurile cu năz­drăvanul volum al lui Vulpescu, mai este oare cazul să-i notăm cotele eflu­viilor lui lirice, cînd în ultimă instanță e vorba de o anumită fascinație icono­clastă, de un joc bengal al spiritului său filtrat prin insolii? Că în poezia lui pot fi percepute ritmuri ilustre, este adevărat: „Influențele declarate și indi­ 2 FAMILIA tru ediție datorîndu-se fără îndoială va­lorii cu totul remarcabile a traducerii. Volumul apărut în colecția „Cele mai frumoase poezii“ reeditează prefața și textul celui din 1957 avînd incluse înn plus poeziile Peisaj, Soarele, Amurg, Zorii zilei, Sufletul vinului. Salutînd cu­ bucurie recenta ediție, ne credem în­dreptățiți să întrebăm: pe cînd o ediție completă din opera lui Baudelaire? MIRCEA ȚOCA VITRINA CU CÂRTI care — scrie R. Vulpescu — nu sînt je­nante decît dacă precursorii sînt neglija­bili sub raportul valorii absolute** (ibid.), însă poetul a îmbrăcat uneori veștminte ilustre, tocmai pentru a rămîne el însuși, mefistofelic. De aceea poeziile lui R. Vulpescu nici nu pot fi reproduse frag­mentar. Li s-ar răpi poanta risipită în toate articulațiile prozodiei, răsturnările finale, nuanțele ironice care se acumu­lează de la vers la vers, li s-ar deca­pita sensul polemic. Căci o altă ipos­tază a nonconformismului artistic este „războiul subteran**: Vulpescu polemi­zează axiomatic cu sine, cu magistrii, cu generația sa, cu universul și cu anoni­matul. El trebuie citit și, eventual, în­țeles. M. N. RUSU al. Nicolescu INDIVIDUALITATEA LIMBII ROMÂNE ÎNTRE LIMBILE ROMANICE în secolul al XV-lea. Andrea Brenza, cărturar din Padova, semnala că în Sci­­ția Sarmată „există o cetate prea nobilă și atotputernică în care răsună cuvinte ca ale noastre, astfel încît nimic nu este mai suav decît să auzi pe aceia vor­bind după anticul obicei roman**. înain­tea lui Brenta însă, existența unei limbi descendente din limba Romei o semna­laseră cronicari bizantini din secolele XI—XII, umaniștii italieni ai secolului al XV-lea, sau istoriograful italian al re­gelui Ungariei Matei Corvin. Prin ur­mare, în momentul apariției sale, ling­vistica romanică modernă dispunea de unele date mai vechi cu privire la ro­manitatea limbii române, a cărei în­rudire cu italiana, după cum am văzut, fusese încă de mult remarcată. Dar primul romanist care întreprinde un examen comparativ mai profund al românei cu alte limbi romanice este Ovid Densușianu. Ulterior, problema va fi studiată în lucrări importante, apar­­ținînd lui Kr. Sandfeld-Jensen, Gustav Gröber sau cunoscutul romanist W. Me­­ier-Lü­bke. Cu timpul, în definirea locului limbii române printre limbile romanice, au în­ceput să se contureze două direcții dis­tincte. Prima, aprofundată de balcaniști și slaviști, sublinia particularitățile non­­romanice ale limbii române, pe care în­cerca să le explice prin mediul balcanic, slav și grecesc înconjurător (G. Weigand) sau prin influențe trace și ilire, „au­tohtone** (Fr. Miklosich). Cea de-a doua, conturată în lucrările romaniștilor, ur­mărea, în primul rînd, condițiile dez­voltării latinei în aceste ținuturi. Lucra­rea fundamentală în această direcție o constituie Discursul de recepție ținut de Sextil Pușcariu la Academia română, în 1920: „Locul limbii române între lim­bile romanice**. Lingviștii și istoricii din țara noastră au examinat, în amănunt, poziția lim­bii române în cadrul romanisticei. Contribuții însemnate a adus acad. Ior­­gu Iordan, pentru care elementele bal­canice din română pot fi explicate și altfel decît prin greacă sau prin con­tacte interbalcanice. O părere similară o întîlnim la acad. C. Daicoviciu, Em. Petrovici și Gh. Ștefan, după care la definirea individualității lingvistice a ro­mânei au contribuit, în primul rînd, ele­mentele autohtone de substrat și împru­muturile slave. In schimb, acad. Al. Ro­setti definește limba română prin per­spectiva latinei „balcanice** — moment important posterior latinei „orientale**. Recent, problema individualității lim­bii române a fost reluată de Alexandru Niculescu, în volumul ce ne preocupă, încercînd să o lămurească prin perspec­tiva unor „Contribuții gramaticale**. Pen­tru aceasta, autorul pune în discuție cî­­teva probleme gramaticale cu un specific aparte în limba română: genul neutru și „genul personal**, articolul, pronumele personal de politețe, existența unei va­lori de optativ a condiționalului, care apare în poziție independentă, existența unor forme verbale perifrastice „supra­­compuse**, prezența în limba română a unui supin, a cărui proveniență direct din latină este dificil de demonstrat ș.a. Autorul include în volum și cîteva „Note asupra vocativului românesc**, pro­blemă mult controversată, dezbate pe larg cîteva „Caracteristici ale flexiunii pro­nominale românești** sau tratează „Struc­tura exprimării pronominale a politeții în limbile romanice**. El se ocupă și de cîteva „Trăsături specifice ale sintaxei limbii române**, dez­bate problema obiectului direct prepozi­țional în limbile romanice sau valorile adversativ-copulative ale conjuncției iar(ă). Concluzia la care ajunge Al. Nicu­lescu e că structura gramaticală a limbii române este latină și că elementele care o separă de celelalte limbi romanice nu constituie, în general, caracterul ei de primă însemnătate. „Pe de altă parte, trebuie să constatăm că, în ansamblu, caracteristicile limbii române nu sînt atît de izolate de lumea romanică precum pare la prima vedere** (p. 141). „Indivi­dualitatea gramaticală a românei, con­tinuă autorul, constă în conservarea unor trăsături latine pe care celelalte limbi romanice nu le-au păstrat în cursul evo­luției lor, precum și într-o serie de par­ticularități achiziționate de-a lungul tim­pului, în urma contactului cu mediul ling­vistic înconjurător sau prin inovații in­­terne“ (p. 141). Cu toate acestea, ceea ce caracterizează româna este conver­gența tuturor acestor aspecte: româna nu se diferențiază de celelalte limbi ro­manice printr-o trăsătură non-latină, ci prin restructurarea elementelor latine în­seși. Tot ceea ce în limba română ar putea fi considerat element nelatin sau neromanic poate fi descoperit și în alte idiomuri romanice, dar cu altă pondere în sistem. Genul neutru la substantive, formele cauzate de vocativ ș. c. l. nu reprezintă decît dezvoltări ale unor feno­mene existente și în latină: „Nihil in dacoromanisc god non est in latino** (p. 141). Astfel de aspecte latine, care au corespondențe și în limbile nelatine cu care româna a venit în contact, dove­desc capacitatea ei de a face din asi­milarea unor elemente străine noi o mo­dalitate de întărire a structurii sale la­tine. Cu alte cuvinte, specificul limbii române e acela de a-și fi păstrat latini­tatea prin elemente nelatine; în felul acesta, limba română devine „o punte între romanitate și non-romanitate în răsăritul Europei** (p. 141). Volumul lui Al. Niculescu se remarca prin bogăția materialului lingvistic exem­­plificativ și prin vastitatea informației științifice de care dă dovadă autorul. Toate acestea sunt îmbinate cu un remar­cabil spirit critic și cu numeroase punc­te de vedere personale. Iar prin pro­blematică, lucrarea vine să întregească o serie de cercetări, atît din domeniul istoriei limbii române, cît și din cel al lingvisticii romanice. RADU SP. POPESCU charles baudelaire P­OEZII Viața unui poet, prin faptele sale ine­dite și irepetabile, oferă substanță poe­ziei, dacă nu prin interpretarea sa li­rică, atunci cel puțin prin unicitatea sensibilității și gîndirii omului de crea­ție. Opera lui Baudelaire nu poate fi fără îndoială înțeleasă și apreciată în afara vieții poetului care „a fost in­tr-adevăr destul de tulbure și de zbu­ciumată" (Al. Phillipide). De aici însă pînă la a afirma, cum au făcut adesea detractorii lui, că lirica lui Baudelaire este produsul bizar, malign chiar, al unei existențe insolite și — din punct de vedere burghez — condamnabile, este o distanță imensă pe care faima, înțe­legerea și binemeritata apreciere ce se arată azi pretutindeni autorului Florilor răului o evidențiază mai mult ca ori­­cînd. Căci Baudelaire, înzestrat cu sen­sibilitate de abisală profunzime și inte­ligență artistică cu totul remarcabilă și originală, a fost nu numai poetul a cărui creație artistică — de relativ mică întindere — 158 de poezii — a însem­nat o cotitură pentru poezia modernă (prima ediție a Florilor răului a apă­rut în 1857), ci, în același timp, a fost omul de vaste orizonturi spirituale, ca­pabil să găsească surse de creație artis­tică în motive pe care nimeni (sau pu­țini) înaintea lui le-au exploatat, dotat cu un spirit critic inciziv și pertinent, cunoscător competent al literaturii, mu­zicii și artelor plastice, receptiv la ceea ce era cu adevărat nou în vremea sa (sunt cunoscute cele scrise de el despre Richard Wagner). Ca subiect liric, Baudelaire a fost omul unor răscolitoare și dramatice întrebări, în primul rînd despre sine, dar în ace­lași timp despre relațiile cu și dintre semenii lui. Condiția umană în societa­tea în care trăiește îl preocupă pînă la obsesie și alături de versuri de deli­cată tristețe ca cele din Zorii zilei sau Amurgul, găsim în opera sa accente de fantastic zbucium pe care le anunța de fapt Prefața programatică a Florilor rău­lui: „Greșelile, păcatul, zgârcenia, pros­tia ! Ne-aruncă-n suflet zbucium și-n trupuri frămintări“. Chiar cînd e vorba de iubire, poezia lui Baudelaire lumi­nează de fapt umbrele, într-un mod inedit și fascinant, ca de pildă în Meta­morfozele Vampirului sau, pe alt plan, în unei cerșetoare cu părul roșu, ca să nu dăm decît două din exemplele cele mai semnificative. O nouă ediție în românește a volu­mului lui Baudelaire era necesară. Flori alese din Les Fleurs du Mal (prefață și traducere de Al. Phillipide, E.S.P.L.A. 1957) s-au epuizat imediat, interesul pen­locul cuvenit. Evitînd cu dibăcie didac­ticismul, ne împărtășește temeinicile sale, convingeri asupra sensului artei și a poli­ticii, asupra felului în care relațiile din­tre oameni trebuie să se desfășoare, asupra multor altor probleme care în to­talitatea lor formează un sănătos sistem­ de gîndire social-artistică. încercînd să-i surprinzi mecanismul, intim al elaborării estetice, ai putea să crezi la început că totul în această carte s-a realizat ușor, fără efort, ca într-o­­curgere lină. De abia după ce-i scrutezi mai adînc țesătura, începi să înțelegi din perfecta cumpănire a tuturor mijloacelor literare întrebuințate, că te găsești în fața unei opere care închide între paginile­­sale o îndelungată muncă migăloasă, des­fășurată însă numai în parte deasupra* hîrtiei și cu condeiul în mînă. , Cărțile au fiecare cîte un suflet, cîte o inimă — aproximativ așa găsim aici* scris; în ce privește cartea noastra insă, plocîndu-ți urechea deasupra ei, vei auzi­­ătînd două inimi în loc de una. Acestea­ sînt: o inimă de țăran și una de artist. Se aud răspicat, fiindcă prin ele pulsează* sîngele celui ce-a scris „O singură iu­­bire**. Atrăgătoare prin valoarea lor literară, și deosebit de interesante ca mărturii asupra vieții cîtorva dintre artiștii noștri plastici de seamă, aceste memorii ar re­clama, pentru a spune îndeajuns despre­­ele, un spațiu mai mare decit cel în­deobște afectat unei recenzii, tot ce poți face mai bun, e să le recomanzi cu căl­dură și altora, asigurîndu-i că, avînd vreo tangență cu plastica sau nu, după ce 1er vor citi, le vor păstra la loc de cinste­­și ei. GHEORGHE ARDELEANW Ion v­l­a­s­i­u O SINGURĂ IUBIRE Parcurgîndu-i ultimele file, nu au senzația că termini de citit o carte, ci că îți iei prea devreme rămas bun de las un prieten drag, care într-o atmosferă de caldă și nesilită intimitate ți-a povestit, prin cîte a trecut din ziua de cînd n-ați­­mai fost impreună. Constați că în de­cursul întregii povestiri, tonul i s-a men­ținut simplu și fără emfază, fie că ți-a­ creionat în linii caricaturale ospățul panta­gruelic al unor cuprinși țărani bănățeni­, fie că ți-a despicat pe îndelete un avîntat crez artistic. Surprinzător de mlădioasa pentru scurtimea ei, fraza lui vădește o remarcabilă măestrie a cuvîntului scris: „Iubesc viața mai presus de orice. Ea e singura mea iubire**. înțelepciunea cristalizată în aceste cî­teva cuvinte formează esența întregii cărți și mărturisirea de credință a auto­rului ei. De altfel titlul însuși — „O sin­gură iubire** — subliniază de la început: același lucru. Neiubind în mod exclusivist nimic, maestrul Vlasiu nu ne-a dat în memoriile sale o imagine unilaterală a­­ vieții pe care o oglindesc, ci una com­plexă, în care toate realitățile își ocupa cronica literară mateiu caragiale C­RAII DE CURTEA VECHE Mateiu I. Caragiale face parte dintre acei autori ce ne oferă, seducător, pe lîngă spectacolul operei cel al personalității. Masca glacială a scriitorului, buzele strînse ca o parafă a disprețului, privirea distantă și totuși plină de ceața unei grele ne­liniști, e în perfectă consonanță cu ceea ce acesta a vrut să fie. O primă trăsătură a sa care trebuie subliniată o alcătuiește felul elaborat al persona­lității; artificiu, desigur, însă de un tip superior, depășind mimetismul prin intensitatea unei vocații. Aproape nimic din reacțiile spontane, elementare ale visului nu răzbat, documentar, pînă la noi. O voință tenace a unei restructurări estetice dar și morale s-a îndîrjit în a-și compune o imagine de­finitivă, de la restrînsa creație încredințată tiparu­lui, pînă la notațiile de jurnal intim, impunătoare prin luciditatea ce spulberă aparentul cabotinism: „Nimic n-a putut îmblînzi în mine pe­ îndărătnicul pe care împrejurările l-au răsculat în mine fără să-l fi răpus.** Ce a păstrat Mateiu Caragiale din firea ilustrului său părinte? S-ar părea că aceasta i-a stîrnit o perpetuă reacție negativă: în locul boe­mei, un aristocratism livresc, în locul unei gene­roase vieți publice, o rezervă sensibilă de inadap­tabil, în locul unui realism divizat în nenumărate solicitări momentane, retragerea într-o atmosferă unică de vis și mit. Orgoliul incitat fără îndoială de gloria paternă a primit o marcă proprie, de conștiință a unei înaintări subterane, de raportare la un ideal inalterabil prin timp. Mateiu Caragiale și-a început carierea literelor prin tentativa de a-și făuri un trecut. Din rîvna studiilor adolescentine de heraldică și genealogie, au rezultat, în ordinea poeziei, „Pajerele**, bucăți cu smalț parnasian, care fixează, într-o primă variantă, chipul romantic al scriitorului. Demonismul dobîn­­dește un elogiu ce-l sacralizează, desemnîndu-l drept țintă nu numai a unei existențe individuale te­nebroase ci și a unei seminții: „Că margini nu cunoaște păgîna-mi semeție / Afară de trufie nimic n-avut-am sfînt, / Mi-am răzbunat printr-însa în­treaga seminție . . . “ înclinarea spre reverie îi inspi­ră autorului stihuri diafane, în care peisajul ves­peral (obsesiv în întreaga sa operă) se arată prielnic evocării duhurilor istorice. Dar ceea ce reține mai cu seamă în etapa acestor digitații pregătitoare ale creațiilor în proză, decisive, sunt figurile unor boieri semeți, a căror energie sumbră se împarte între fapte de vitejie și de împilare a norodului, între grandoare și mîrșăvie. Cu nuvela „Remember** pătrundem în universul matern, legat fără îndoială de cîteva nume străine (Edgar Poe, Barbey d’Aurevilly, Villiers de lisle Adam), dar atît de congruent personalității scriito­rului nostru încît îl putem socoti în realitatea sa intrinsecă. Nuvela ne inițiază într-un cult al tainei ce-l face pe autor să respingă comoda rezolvare epică, suspendînd un moment al acțiunii, care, chiar prin aceasta, și contrar formulei de literatură poli­țistă, întruchipează o tensiune superioară a enigmei. Eroul, Aubrey de Vere, e un dandy în datina ce­lebrului George Brummel, supranumit „regele mo­dei**, înfățișat de Barbey d’Aurevilly într-o carte ce-i fusese cu certitudine familiară lui Mateiu Ca­ragiale: „Du Dandysme et de G. Brummel**, un dandy de o stranie strălucire fizică și vestimentară, ale cărui trăsături sînt împinse pînă în preajma fan­tasticului. Ambianța berlineză rafinată în care se plasează crîmpeiul de istorisire, cu galerii de artă, cu vestigii medievale, cu interioare somptuoase, deopotrivă cu detalierea genealogiei ilustre a per­sonajului și cu descrierea pecetei sale de ceară al­bastră sunt elementele unei halucinații nobiliare. „Remember** e doar un preambul la capodopera scriitorului, romanul „Craii de Cur­tea-veche**, în care mijloacele artei sale se distilează pînă la esențe, încadrarea de către G. Călinescu al lui Mateiu Caragiale între „suprarealiști**, deși neaștep­tată, nu e lipsită de noimă. într-un anume fel autorul continuă descripția realistă a Bucureștilor pe linia lui Filimon, dar cu o voluptate a culorii, cu o pasiune a atmosferei, cu o asemenea pondere a elementului oniric, încît îl scutesc de observația sistematică. Deși adoptă un unghi de critică socială (crepusculul boierimii rafinate, ridicarea burgheziei grosolane) Mateiu Caragiale ne înfățișează un tă­­rîm imaginar al spiritului fanariot, conceput ca o ipoteză morală: „mulțumire nu aflam decît atunci cînd frumusețea sau ciudățenia făcea să ne credem pe tărîmul visului.** Trivialitatea absolvită prin ex­presivitate, îmbinarea savantă de monstruos și ideal, bufoneria suferind de inteligență sunt atributele de „balcanism** literar ale romanului, pe o linie ce-l apropie pe Mateiu Caragiale de Ion Luca, de Ion Barbu și de Arghezi, descinzînd pînă la M. R. Pa­­raschivescu. Pașadia, Pantazi și povestitorul sînt niște detracați subțiri, sceptici și lipsiți de voință, care dau viciului un lucru aristocratic. împinși de o constituție lăuntrică obscură și de o ereditate încărcată, ei ajung la un paroxism al manifestă­rilor contradictorii: „Sub învelișul de gheață de afară Pașadia ascundea o fire pătimașe, întorto­cheată, tenebroasă, care, cu toată stăpînirea, se trăda în manifestări de cinism.** Pantazi se singu­larizează tocmai prin dorința de a trece nebăgat în seamă, grație, sugerează Mateiu Caragiale, unei fatalități a nobleței. Scriitorul poate fi recunoscut în unele trăsături ale exoticilor săi eroi, așa de pildă îi pot fi atribuite confesiunile ce i le face Pantazi asupra caracterului său de visător ireductibil precum și în caracterizarea care i se face aces­tuia: „Un mare mîndru**, „fără fudulie și prejude­căți de rînd, de o curtenie binevoitoare**, adică un orgolios lipsit de vanitate. Un personaj de extra­ordinară pregnanță este Pirgu, prezență demonică, umbră neagră a lui Pașadia cu care e legat printr-o bizară amiciție, precum cea a lui Prospero și Cali­ban în „Furtuna** lui Shakespeare. Dacă Pantazi și Pașadia își proiectează spiritul odată cu autorul pe coordonatele timpului și spațiului, retrăind într-o viziune, nostalgică de numeroasele detalii concrete, secolul al XVIII-lea ori periplurile pînă la cele mai îndepărtate colțuri ale pămîntului. Pirgu re­prezintă prezentul decăzut, quintesența josniciei bur­gheze, neputința vreunei transcenderi. O atmosferă dostoievskiană plutește peste paginile romanului. In virtutea unei gravitații obscure Pirgu îi atrage pe ceilalți „crai** pe drumul ireversibil al pierzaniei. Arta maternă acordă lumii de coșmar în care mi­șună o puzderie de declasați o verosimilitate a fic­țiunii la care contribuie un stil uimitor, lucrat cu o minuție de bijutier, ce îmbină vocabulele dis­tinse cu expresiile argoului. Fraza luxoasă a roma­nului, de o cadență impecabilă, cu o fosforescență care e cînd a putreziciunii, cînd a celui mai înalt elan spiritual, ține ea însăși de viziune. Asemenea marilor scriitori, Mateiu Caragiale a avut privilegiul de a crea vorbe memorabile: „La mai mare, sol­­zoșia ta . . . **; „ . . . o luași pe coarda razachie, cu sacîz dulce, ușor**; „Montaigne e drăguț, are păr­țile lui.**

Next