Familia, 1967 (Anul 103, nr. 1-12)

1967-01-01 / nr. 1

TUDOR VIANU postume Opera lui T. Vianu bogată și mul­tilaterală întinsă pe parcursul a patru decenii se oferă astăzi prin editarea acestor ultime „Postume” în între­gime cititorului. Format în climatul spiritual al uni­versității germane de la începutul se­colului, T. Vianu aduce pe lângă o te­meinică informație și un spirit larg deschis către tot ceea ce constituie creație spirituală a omului. Făcînd dovada efortului continuu de a înălța scrisul filozofic românesc, opera lui T. Vianu ne prezintă un gînditor pro­fund și original, care după ce a pătruns cu egală competență siste­mele filozofiei mai vechi și mai noi, le-a limpezit conceptele descoperin­­du-le noi înțelesuri. Mărturie a acestor eminente cali­tăți, volumul de „Postume” întruneș­te cîteva din operele Maestrului, ne­publicate pînă acum, sau nerealizate pînă la forma definitivă a elaborării. „Istoria ideii de geniu” urmărește evoluția notelor pe care le întrunim în cadrul conceptului de geniu. Stu­diind ideea de geniu în trecerile ei prin toate domeniile ce i-au încura­jat și îmbogățit progresul, T. Vianu lărgește perspectiva cercetării abor­­dînd problema „ca pe un capitol al istoriei culturii” ce cuprinde istoria filozofiei și a esteticii dar și istoria comparată a literaturilor (pag. 7). Cercetătorul nu se pierde în fundă­turile și meandrele istoriei, oprin­­du-se întodeauna asupra acelor deter­minări care constituie mai ales achi­zițiile ideii de geniu, într-unul din momentele evoluției sale. T. Vianu privește istoria ideii cercetate din perspectiva propriei sale concepții asupra geniului. înțelesul acestei con­cepții se lămurește în definiția sim­plă și clară cu care se deschide stu­diul — „înțeleg prin geniu înzestra­rea spirituală care permite creatoru­lui de cultură soluții originale și fe­cunde, purtătoare de germenii unor creații noi, într-un domeniu de mare însemnătate socială” (pag. 7). Definiția conceptului de geniu e mărturie a progreselor unei gîndiri care nu s-a închis ca într-o cetate în cadrele unei concepții asupra lu­mii, ci a evoluat întregindu-se de la pozițiile unui raționalism și umanism idealist către orizonturile mai clarifi­catoare de sensuri ale unui materia­lism dialectic și istoric. Recunoaștem la T. Vianu abandonarea concepțiilor mistice și idealiste ce văd în geniu o expresie de transcendență și pre­zența unor soluții, pe care evoluția către o concepție științifică asupra lumii le-a adus. Originile controversei asupra ideii de geniu se găsesc încă în antichita­tea greacă. Evoluția ulterioară a pro­blemei pare de fapt o revenire con­tinuă la pozițiile a două concepții care și-au aflat o expresie categorică­­ în filozofia lui Platon și Aristotel. La Platon care face primul teoria inspi­rației și a entuziasmului poetic, așa cum le găsim în „Ion” sau „Apologia lui I Socrate”, întîlnim ideea poetului posedat, călăuzit în elaborările sale nu de propria rațiune ci de prezența activă a unui gen. Afirmarea caracte­rului nenatural, misterios al creației și al inspirației poetice, fringe pro­­­­blem­a estetică la Platon. Imprevizibi­­litatea actului artistic creator prezidat de forțe capricioase și transcendente, pune în imposibilitate constituirea unei estetici normative, ce căutînd legități ale actului creator îi reclamă implicit și caracterul perfect inteligi­bil. Problema geniului e așezată ast­fel de Platon într-o perspectivă de­ficitară. Pentru Aristotel care susține norm­alitatea harului poetic și al in­spirației, creația artistică se lasă su­pusă unor reguli universale. Geniul e o forță a naturii a cărui acțiune se petrece firesc conform unor prin­cipii firești necesare. Excesul de spi­rit logic al lui Aristotel, care caută în orice fenomen generalul ce degajează legea, pune problema geniului în niște termeni care vor călăuzi progre­sele ulterioare ale speculației. Studiul al doilea al volumului, de­dicat „Simbolului artistic” nu e ca o „justificare filozofică a studiului des­pre metaforă” (pag. 99). După păre­rea lui T. Vianu originile artei se află în nevoia firească a omului de a co­munica în forme specifice asupra unui fragment de realitate. Substituindu-se realității prin termeni ai inventivității umane, arta împreună cu limba, reli­gia și știința își revendică un carac­ter simbolic. Următoarele pagini În­treprind analiza simbolului ca și ca­tegorie a inteligenței umane. T. Vianu respinge tabloul idealist al categorii­lor lui Kant cu amendamentele aduse de Ch. Renouvier, a cărui eroare ca­pitală constă în refuzul de a recu­noaște în geneza categoriilor, prezen­ța unor conținuturi de gîndire ce de­rivă din experiența sensibilă. Cerce­tarea se încheie cu analiza simbolului lingvistic, cu vaste incursiuni în filo­zofia limbii, dintr-un dublu motiv: „categoria este în primul rînd, un cu­­vînt, un simbol lingvistic” (p. 114) iar mai apoi din cauză că se afirmase ca postulat al studiului că „arta literară este o manifestare lingvistică, o în­truchipare a limbii” (pag. 99). Sim­bolul literar se manifestă în felul acesta doar ca un caz mai special al celui lingvistic. Deosebit de interesante sînt consi­derațiile unite sub titlul „Tezele unei filozofii a artei”. Continuînd idei din lucrările anterioare aceste teze par a constitui concluzia ultimă a tuturor cercetărilor intreprinse asupra artei, T. Vianu afirmă o concepție activistă prin care considerată creația cultu­rală devine „o lucrare de transfor­mare a naturii în sensul aspirațiilor omului” (pag. 167). Prin înfăptuirile sale omul se înnobilează, continuînd și vitregind acțiunile plăsmuitoare in­conștiente ale naturii. Umanist pro­fund T. Vianu vede în instinctul de­miurgic al omului semnul menirii sale cosmice: „împotriva demenței, care ar mai putea încerca să înmulțească rui­nele în jurul său, omul de azi înțelege că principala lui misiune este să con­struiască opere, să refacă și să îmbo­gățească civilizația lui” (pag. 168). Acest ultim volum oferă prilejul fe­ricit al reîntîlnirii cu T. Vianu. Va trebui ca de acum înainte în setea lor de știință și frumos nici alte ge­nerații să nu fie nedreptățite, ca în­treaga lui operă pornită pe drumul reeditărilor să ofere și altora același prilej de satisfacții intelectuale, pe care noi contemporanii regretatului umanist, atît de des l-am avut. VASILE MUSCA GEORGE MUNTEANU atitudini Personalitatea criticului și istoricu­lui literar George Munteanu, înde­ajuns de cunoscută publicului, se în­fățișează sub forma unei selecții co­pioase din studiile și articolele sale pe parcursul ultimului deceniu. Prilejul e potrivit, în consecință, unei caracte­rizări de ansamblu, care, dat fiind momentul de maturizare atins al au­torului, poate viza trăsăturile­ i defi­nitorii, acea cristalizare a scrisului care la un critic apare de regulă mai tîrziu decît la un poet sau la un pro­ VITRINA CU CĂRTI­ zator, dar care cu atît mai mult 11 angajează. Critica e o artă prin exce­lență a dificultății învinse, pe lingă obligația-i de a penetra și de a re­constitui universul creațiilor cerceta­te, avînd și pe acea de a rezolva problemele-i proprii. Echilibrul ei de­licat rezultă din cumpănirea acestei dualități de obiect, în preliminară „Justificare față de cititor" (p. 7) George Munteanu se mărturisește dar într-un alt sens de­cît cel voit de dînsul, subtextual. Și anume, declarînd că „nu s-a conside­rat niciodată un om de meserie", că s-a știut „totdeauna doar un iubitor de literatură, pur și simplu”, criticul ne atrage în plus atenția asupra spi­ritului său scrupulos, iubitor de ri­gori și de claritate. Evitînd să-și asu­me riscul unei întreprinderi a cărei latură obiectivă este (dintr-un anume punct de vedere) preponderentă, el își prepară alibiul emoției personale, al cochetului diletantism. Cu atît mai evi­dentă ne apare poziția sa (prima dintre „atitudini") cu cît în același text au­torul se distanțează înspăimântat de „candoarea, suficiența împăcată cu sine și agresivitatea amatorismului". Așadar axa criticii lui George Mun­teanu este formula pozitivă, clasifica­toare, pe care o servește cu devoțiune și talent. Iată, spre exemplificare, o frază prin care transpare modul său de gîndire: „Problema e numai de a recupera și a împărtăși oamenilor, din toate aceste zone existențiale, ceea ce practica și cunoașterea teo­retică, sau celelate arte, nu pot și nu-și propun să capteze, potrivit deo­sebirii de mijloace investigative la care ne-am referit și în legătură cu care am mai stabili o distincție: aceea că limbajul celorlalte moduri de cu­noaștere — empirice, teoretice sau ar­tistice — greu poate oferi, potențial vorbind, atîtea resurse și o formă atît de sugestiv-inteligibilă ca acelea ale limbajului poetic..(p. 57). Este principial străină de emoție o atare abordare a criticii? Credem că nu, de vreme ce înșiși maeștrii criticii scien­tiste, un Taine sau un Brunetière, n-au fost lipsiți de daruri literare, de o aprindere logică, de o vervă masivă, de o savoare a sistematizării. Stilul lui George Munteanu este al tensiunii demonstrative, al înlănțuirii ideilor, nu fără cîte o înviorătoare imagine de umor rece. „Omul de breaslă" (is­toricul literar excesiv specializat — n.n.) e uneori „asemeni cavalerilor medievali, prizonieri ai propriei pla­toșe" (p. 7), vorbind despre preciză­rile pe care G. Călinescu le face cu privire la strictețea documentației sale, observă că „oricine se poate ve­rifica, fie și cu mașina cibernetică” (p. 272). Consecință normală a concepției sale, criticul scrutează operele de pe baza unei platforme ideologice, a unor generalizări prealabile, care alcătuiesc materia (alături de cîteva dense stu­dii de istorie literară) a primei sec­țiuni intitulate „Periple". E caracte­ristică între altele, studierea dintr-o largă „perspectivă antropologică" a naturii lirismului de care cercetătorul se apropie prudent, cuprinzîndu-l în cercurile concentrice ale unor consi­derații rezonabile. După ce observă judicios că „sensurile acordate după 1950 imitației nu prea aveau contigen­­țe cu ceea ce desemna Aristotel prin mimesis" (p. 52), după ce nuanțează sensul conceptului de transfigurare, George Munteanu disociază „specifi­cul cunoașterii lirice a lumii: de a fi cunoaștere prin excelență imaginati­vă, imaginativ-sintetică, creatoare de mituri plauzibile asupra existenței" (p. 53 urm.) Relațiile lirice au, după opinia sa, substratul „analogiilor", „imposibil de surprins cu antenele cunoașterii teoretice și ale practicii", iscîndu-se din „virtualitățile neutili­zate” (p. 54. urm.) ale acestor domenii (în eseul „Poezie și transfigurare"), Iată, prin urmare, care sînt uneltele criticului cu care acesta se străduiește să detecteze în operele studiate un sîmbure de generalitate, sau, foarte frecvent, să înscrie în marginea lor o problemă metodologică. Din aplica­țiile sale practice, cele mai substan­țiale, așa cum s-a remarcat, sunt cele referitoare la cărțile de critică în raza cărora George Munteanu continuă, probabil, să mediteze la propria sa condiție, cu o peniță scormonitoare. Figura sa este cea a unui profesor, dar nu în cursul prelegerilor, ci al colocviilor, unde stringență didactică se dizolvă într-o imperceptibilă fami­liaritate, iar abstracțiunile se încăl­zesc ușor în pasiunea discuției. Gh. Gr. D. CESEREANU arghezi și folclorul Cercetarea lui Domițian Cesereanu, specializată pe relațiile creatoare ale lui Arghezi cu folclorul, conduce investigarea, în mod necesar datorită seriozității de lucru, spre confirmarea principială — pe baza temei propuse — a constatării căli­­nesciene că ,,Valoarea poeziei argheziene stă în primul rînd în adîncimea perspec­tivelor interioare” (Istoria literaturii ro­mâne — compendiu — Buc. 1944, p.1­53). Potențarea creației în specificul ei estetic — formal și ideatic — e corolarul acestei influențe urmărite, sub diversele aspecte desprinse în urma analizei, de către cer­cetătorul clujean, însuși distinge origina­litatea și importanța gîndirii artistice popu­lare în lirica argheziană, printr-o definire antitetică față de predecesori: „ . . . sin­teza sa folclorică este o creație ce nu dez­voltă un fragment sau motiv popular, să zicem, de la un punct a) (izvorul folcloric) la unul b) (prelucrarea), astfel nncit pro­dusul finit să ne permită să urmărim pas cu pas un proces al stilizării izvoarelor sau al transformării lor. Elaborndu-și crea­ția, poetul întrebuințează folclorul ca pe un „dat” însușit, de la care reține aspec­tele generale și caracteristice în ceea ce privește conținutul și forma“. (p. 13). Așa­dar, D. Cesereanu remarcă specificul in­terpretării argheziene a surselor populare în analogia structurală a însușirilor crea­toare, ceea ce determină tonul, atitudinea estetică, forma în detaliile ei expresive — în ultima instanță, ideea estetică a or­ganizării materialului. Datorită acestui fapt, se ajunge la o similitudine de pro­cedee artistice, cu funcționalitate gno­seologică, în general — comuniune spi­rituală. E remarcabilă alegerea extraselor exemplificatoare din lirica argheziană, în special cu „descîntece“ și „blesteme”, din ,,Flori de mucigai”, atît de elocvente pentru integrarea organică a elementelor vorbirii comune în stilistica argheziană. Șirul exemplelor comentate, reluate expli­cativ, e punctat pe alocuri de unele con­statări cu oarecare generalitate —■ concluzii parțiale la fine de idee sau capitol. E adevărat însă că, pe alocuri, cercetătorul literar, ademenit de ușurința factologică a enumerărilor, a întîrziat, mai mult de­cît era necesar, evidențierea sintezei. Ca un alt merit al lucrării amintim și încadrarea în șirul scriitorilor influen­țați de folclor, cu atît mai necesară cu cît unul din punctele de rezistență ale originalității literaturii române este toc­mai permeabilitatea la gîndirea artistică populară. La fel, capitolul consacrat „Mo­dului antonpannesc”, care, pornind de la călinesciana paralelă antitetică cu Alec­­sandri, definește antonpantismul arghe­zian (,,inteligența spiritului plebeian, sim­țul culorii și al limbajului pitoresc”), dar deficitar — ni se pare — în încadrarea în familia balcanismului literar românesc. Structural, credem că partea referi­toare la „ Concepția și caracterologia popu­lară“ (cap. III) s-ar fi cerut plasată în imediată succesiune față de comentariul „Analogiei artistice cu folclorul” (cap. I), datorită corelației intime dintre conținu­turi, aflate într-o înrudire complemen­tară. Capitolele referitoare la limbă, parti­cularități de stil și versificație, văzute din perspectiva rădăcinilor lor folclorice, aduc valabilitatea tematică a concluziilor res­pective. După cum arată și titlul, cartea lui D. Cesereanu e axată pe un singur aspect ridicat de poetica lui Arghezi și, din această cauză a solicitat un studiu temeinic și o variație a mijloacelor, ți­­nînd de virtuozitatea autorului. în mare parte, Domițian Cesereanu a știut să im­prime lecturii atractivitate și interes in­telectual. Uneori însă, datorită intensei solicitări a autorului, izvorîtă din stricta specializare tematică, tonul devine descrip­­tivist, iar comentariul odihnindu-se la su­prafața netedă a faptelor. Poate aut­­ul nu și-a propus dar faptul nu reiese din titlu, analiza amprentelor folclorice în proza lui Arghezi. Ar fi fost interesant de urmărit particularitățile valo­rificării surselor folclorice în proza arghe­ziană și distincția față de modalitatea poetică a asimilării. Spun­e ar fi fost in­teresant, dar dacă autorul nu și-a propus deocamdată acest lucru, poate o specifi­care în titlu care să restrîngă sfera aces­tuia numai la lirica scriitorului, ar fi fost binevenită. TITU POPESCU PERPESSICIUS opere­i In „Istoria literaturii române contemporane” (1937) E. Lovinescu îl încadrează pe Perpessicius la capitolul „Poezia de fantezie”, fapt ce-i smul­­ge poetului un recent protest, vătuit de un nos­talgic deziderat. Cel puțin cu egală îndreptățire criticul l-ar fi putut înregistra pe complexul liric la alte secțiuni ale evoluției poeziei lirice precum poezia „erotică și elegiacă”, „descrip­tivă ... și de război”, „poezia simbolistă”. Căci fantezia nu constituie niciodată pentru autorul „Itinerarului sentimental” decît un mijloc de fil­trare stilistică, de înfățișare detașată a faptului autobiografic. Puține opere poetice ale litera­turii noastre girează o asemenea materie confe­­sivă. Perpessicius ne permite să-i urmărim me­andrele vieții lăuntrice, îndeobște în raport cu evenimentele exterioare, legînd o vîrstă de alta, de la tulburările adolescentine pînă la pacea de cleștar neclintit a actualei senectuți. Cum am putea îmbrățișa într-o formulă această poezie de arome rare, de nuanțe stu­diate și sensibilități adinei, de un intimism fals, deschis celei mai largi comuniuni? S-a spus că e un produs livresc. Evident, dar experiența lec­turii concură pentru un intelectual autentic cu ■ cea nemijlocită a vieții. Din aerul bibliotecii cărturarul absoarbe efluvii ce-l reîntorc la sur­sele primare, tot astfel precum un chip din oglindă îl ajută să se cunoască pe cel aevea. Nutrită din pasiunea unei vieți de erudit, dar in­formată de toate marile motive existențiale, lirica lui Perpessicius are un caracter sintetic. Muzele ei sînt multiple, de la Ovidiu și Horațiu la Paul Laforgue, de la Foaia de Duminică, 1837 la Francis Jammes, trecînd vădit prin Rimbaud, Samain, Remy de Gourmont și prin atîția alții (pe poeții români ii vom pomeni mai jos) dar fără a fragmenta dizarmonic melodia ce-i in­spiră. Ele trezesc la viață un temperament dis­tinct, unitar în ansamblul expresiei sale poe­tice. Ce confesiune mai tulburătoare asupra legă­turii inextricabile cu cărțile putem avea decît în această strofă, în care plăpîndesc fiori pri­măvăratece sînt puse să împărtășească destinul unei existențe umane? „V-ați readus aminte de an­ vară / Zi de trecute tabieturi academice, / Bieți stînjenei plăpînzi, cu fețe anemice, / Ce zi de zi vă devestiți din zecile de iarnă” (p. 284). „Pajiștea lui Akademos” este punctul de ple­care al unor viziuni în care clasicitatea, ca fapt de cultură direct, se împletește cu evocarea cea mai modern meteorologică, cu poezia înaltă de acceptare a prozei cotidiene. După un motto etajat din Juvenalis și Ovidius sub o dedicație latină astfel debutează prima dintre „provin­ciale”: „Intîi pornesc cocorii în ziua ce des­crește / Și stinsa lor scîncire imprimă-n­ebo­­nitul / Astral o melodie ce-acoperă zenitul / Cu lungi vibrări, de parcă pe nevăzute fire / De telefon s-anunță prevestitoarea știre” (p. 300). Poezia se umple grațios de referințe bibliogra­fice, avînd totodată un ton vetust românesc: „Mai pun pe foc o turtă de rapiță . . . iau tomul / Și recitesc povestea cu­ Abdalonym săracul, / Cînd fu să-l facă rege-n Sidon și, ca de dracul, / Se scutură cu-aceste cuvinte-nțelept este: / „Nimic celui ce n-are, nimica nu-i lip­sește”. / Sau redeschid Virgilul la pilda taren­­tină / Anticipînd cu veacuri a lui Candid gră­dină / Ce spune de bătrînul mai mîndru ca un rege / De tot ce iscusința-i din sterp pămînt culege; / Și-n timp ce viscolește și măzărichea bate / Cu degete sfioase în geamurile mate...” (p. 306). Teama de intemperii, visul unui refugiu cald și senzual dubleză retrăirea clasicilor latini cu o proprie vibrație luminoasă, în afara explicației culturale, tentația mitolo­­gizantă a lui Perpessicius, trecută prin muzicali­tatea dezinvoltă a stihurilor, se mai lămurește și prin pudoarea sentimentalului. Neasumîndu-și răspunderea unui direct mesaj patetic, temător de grimasa melodramatică, poetul își pune sur­dină prin intermediul unui sistem de simboluri familiar, ce, în același timp, întruchipează o emoție adiacentă. Descripția e săltată spre mito­logie fără însă a se pierde ocazia unei subtile transfuzii a unui peisaj intr-altul: „Gazetele din urbe au avut dreptate / Scriind că astăzi apele vor fi-nghețate. / Ieri toată noaptea cu tridentul său Neptun / Le-a frămîntat și răscolit ca un nebun. / O, cum gemeau prin vînt, plîngînd cu aspră voce / Năvalnica Lycorias și Phyllodoce, / Cum alergau de colo-colo despletite, / Prin valurile de furtună biciuite!” (p. 215). Din această zonă imaginativ conceptualizată (dar fără mari fantazări) crește ironia. Ea este de regulă o jertfă a unei ordini ideale pe rugul concretului ca-n această imagine a războiului unde con­știința exacerbată se străduiește să învingă mi­zeria obștească: „Apari acuma, Mădu, ca o fee, / Ca pe bancheta din tranșee, / Cuminți să stăm de vorbă / In timp ce oamenii degustă, / In mul­țumirea lor augustă / Meridiana ciorbă” (p. 94). Sau această glumă gravă în materie expresio­nistă, consacrată „executaților” din 1916: „Prin viile din preajmă e­ un strașnic chiuit / De gre­ieri ce cu mustul s-au îmbătat și joacă / Și țipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă / De sînge zac în șanțuri, sătul de chefuit” (p. 23). Alte dăți e o savantă funcție decorativă, fie un mod de curtenire epigramatică („Tot așteptînd ne-am pus cu toții pe ghicit, / De care fruct va fi dul­ceața? / Mister mai nepătruns ca ceața / Un lucru-i cert, că nu va fi de fruct oprit”, p. 64), fie o demistificare blîndă a plăsmuirilor naivi­tății („Cu ochii duși în cer, / Fixăm apartamen­tul / Pe care-omnipotentul / L-o cupă în eter./­­Ca-n geamul afumat / Făcut pentru-o eclipsă / Minuni de-apocalipsă / Azi nu se mai arat”, p. 38), în cadrele liricii românești Perpessicius ocupă un loc privilegiat. Aparent inrudit cu A. Mirea și cu G. Topîrceanu, autorul „Itinerarului senti­mental” trece dincolo de ingenuul surîs verbal, pînă la o finețe neologistică în sine, fixînd emoții cerebrale. La fel incontinența minulesciană e supusă la o cură de strictețe: „Șterge-ți ochii, dar minciuna / Las-o pururea-n pupilă /Să-nflo­­rească. / Cum mai mîndră iese luna / Din eclipsa ei nubilă, / Mai cerească” (p 63). Mai consubstan­țial ni se pare cu G. Călinescu, nu numai prin recuzită mitologică și prin lexic, ci și, mai cu seamă, prin bactineria ce antrenează vaste repre­zentări istorice și cosmice, intr-un spirit de si­mulată nonșalanță („Ce-mi pasă de Hecuba sau de vreo altă fată, / Cînd tu ne părăsești, / Ce-mi pasă de istoria universală / Și de catastrofalele-i povești?” p. 287). De asemenea Perpessicius a in­tuit acea formulă poetică de largă desfășurare, voit discursivă, luxuriantă și ironică, cu un gust al formei pitorești pe care o cultivă azi M. R. Pa­­raschivescu și Geo Dumitrescu: „Am pus temeiul unui contegat și­ au hotărît / Un blocus pentru acei ce — ca și mine — / Vor adora pe Gretchen” (p. 81). 2 FAMILIA

Next