Familia, 1967 (Anul 103, nr. 1-12)
1967-01-01 / nr. 1
TUDOR VIANU postume Opera lui T. Vianu bogată și multilaterală întinsă pe parcursul a patru decenii se oferă astăzi prin editarea acestor ultime „Postume” în întregime cititorului. Format în climatul spiritual al universității germane de la începutul secolului, T. Vianu aduce pe lângă o temeinică informație și un spirit larg deschis către tot ceea ce constituie creație spirituală a omului. Făcînd dovada efortului continuu de a înălța scrisul filozofic românesc, opera lui T. Vianu ne prezintă un gînditor profund și original, care după ce a pătruns cu egală competență sistemele filozofiei mai vechi și mai noi, le-a limpezit conceptele descoperindu-le noi înțelesuri. Mărturie a acestor eminente calități, volumul de „Postume” întrunește cîteva din operele Maestrului, nepublicate pînă acum, sau nerealizate pînă la forma definitivă a elaborării. „Istoria ideii de geniu” urmărește evoluția notelor pe care le întrunim în cadrul conceptului de geniu. Studiind ideea de geniu în trecerile ei prin toate domeniile ce i-au încurajat și îmbogățit progresul, T. Vianu lărgește perspectiva cercetării abordînd problema „ca pe un capitol al istoriei culturii” ce cuprinde istoria filozofiei și a esteticii dar și istoria comparată a literaturilor (pag. 7). Cercetătorul nu se pierde în fundăturile și meandrele istoriei, oprindu-se întodeauna asupra acelor determinări care constituie mai ales achizițiile ideii de geniu, într-unul din momentele evoluției sale. T. Vianu privește istoria ideii cercetate din perspectiva propriei sale concepții asupra geniului. înțelesul acestei concepții se lămurește în definiția simplă și clară cu care se deschide studiul — „înțeleg prin geniu înzestrarea spirituală care permite creatorului de cultură soluții originale și fecunde, purtătoare de germenii unor creații noi, într-un domeniu de mare însemnătate socială” (pag. 7). Definiția conceptului de geniu e mărturie a progreselor unei gîndiri care nu s-a închis ca într-o cetate în cadrele unei concepții asupra lumii, ci a evoluat întregindu-se de la pozițiile unui raționalism și umanism idealist către orizonturile mai clarificatoare de sensuri ale unui materialism dialectic și istoric. Recunoaștem la T. Vianu abandonarea concepțiilor mistice și idealiste ce văd în geniu o expresie de transcendență și prezența unor soluții, pe care evoluția către o concepție științifică asupra lumii le-a adus. Originile controversei asupra ideii de geniu se găsesc încă în antichitatea greacă. Evoluția ulterioară a problemei pare de fapt o revenire continuă la pozițiile a două concepții care și-au aflat o expresie categorică în filozofia lui Platon și Aristotel. La Platon care face primul teoria inspirației și a entuziasmului poetic, așa cum le găsim în „Ion” sau „Apologia lui I Socrate”, întîlnim ideea poetului posedat, călăuzit în elaborările sale nu de propria rațiune ci de prezența activă a unui gen. Afirmarea caracterului nenatural, misterios al creației și al inspirației poetice, fringe problema estetică la Platon. Imprevizibilitatea actului artistic creator prezidat de forțe capricioase și transcendente, pune în imposibilitate constituirea unei estetici normative, ce căutînd legități ale actului creator îi reclamă implicit și caracterul perfect inteligibil. Problema geniului e așezată astfel de Platon într-o perspectivă deficitară. Pentru Aristotel care susține normalitatea harului poetic și al inspirației, creația artistică se lasă supusă unor reguli universale. Geniul e o forță a naturii a cărui acțiune se petrece firesc conform unor principii firești necesare. Excesul de spirit logic al lui Aristotel, care caută în orice fenomen generalul ce degajează legea, pune problema geniului în niște termeni care vor călăuzi progresele ulterioare ale speculației. Studiul al doilea al volumului, dedicat „Simbolului artistic” nu e ca o „justificare filozofică a studiului despre metaforă” (pag. 99). După părerea lui T. Vianu originile artei se află în nevoia firească a omului de a comunica în forme specifice asupra unui fragment de realitate. Substituindu-se realității prin termeni ai inventivității umane, arta împreună cu limba, religia și știința își revendică un caracter simbolic. Următoarele pagini Întreprind analiza simbolului ca și categorie a inteligenței umane. T. Vianu respinge tabloul idealist al categoriilor lui Kant cu amendamentele aduse de Ch. Renouvier, a cărui eroare capitală constă în refuzul de a recunoaște în geneza categoriilor, prezența unor conținuturi de gîndire ce derivă din experiența sensibilă. Cercetarea se încheie cu analiza simbolului lingvistic, cu vaste incursiuni în filozofia limbii, dintr-un dublu motiv: „categoria este în primul rînd, un cuvînt, un simbol lingvistic” (p. 114) iar mai apoi din cauză că se afirmase ca postulat al studiului că „arta literară este o manifestare lingvistică, o întruchipare a limbii” (pag. 99). Simbolul literar se manifestă în felul acesta doar ca un caz mai special al celui lingvistic. Deosebit de interesante sînt considerațiile unite sub titlul „Tezele unei filozofii a artei”. Continuînd idei din lucrările anterioare aceste teze par a constitui concluzia ultimă a tuturor cercetărilor intreprinse asupra artei, T. Vianu afirmă o concepție activistă prin care considerată creația culturală devine „o lucrare de transformare a naturii în sensul aspirațiilor omului” (pag. 167). Prin înfăptuirile sale omul se înnobilează, continuînd și vitregind acțiunile plăsmuitoare inconștiente ale naturii. Umanist profund T. Vianu vede în instinctul demiurgic al omului semnul menirii sale cosmice: „împotriva demenței, care ar mai putea încerca să înmulțească ruinele în jurul său, omul de azi înțelege că principala lui misiune este să construiască opere, să refacă și să îmbogățească civilizația lui” (pag. 168). Acest ultim volum oferă prilejul fericit al reîntîlnirii cu T. Vianu. Va trebui ca de acum înainte în setea lor de știință și frumos nici alte generații să nu fie nedreptățite, ca întreaga lui operă pornită pe drumul reeditărilor să ofere și altora același prilej de satisfacții intelectuale, pe care noi contemporanii regretatului umanist, atît de des l-am avut. VASILE MUSCA GEORGE MUNTEANU atitudini Personalitatea criticului și istoricului literar George Munteanu, îndeajuns de cunoscută publicului, se înfățișează sub forma unei selecții copioase din studiile și articolele sale pe parcursul ultimului deceniu. Prilejul e potrivit, în consecință, unei caracterizări de ansamblu, care, dat fiind momentul de maturizare atins al autorului, poate viza trăsăturile i definitorii, acea cristalizare a scrisului care la un critic apare de regulă mai tîrziu decît la un poet sau la un pro VITRINA CU CĂRTI zator, dar care cu atît mai mult 11 angajează. Critica e o artă prin excelență a dificultății învinse, pe lingă obligația-i de a penetra și de a reconstitui universul creațiilor cercetate, avînd și pe acea de a rezolva problemele-i proprii. Echilibrul ei delicat rezultă din cumpănirea acestei dualități de obiect, în preliminară „Justificare față de cititor" (p. 7) George Munteanu se mărturisește dar într-un alt sens decît cel voit de dînsul, subtextual. Și anume, declarînd că „nu s-a considerat niciodată un om de meserie", că s-a știut „totdeauna doar un iubitor de literatură, pur și simplu”, criticul ne atrage în plus atenția asupra spiritului său scrupulos, iubitor de rigori și de claritate. Evitînd să-și asume riscul unei întreprinderi a cărei latură obiectivă este (dintr-un anume punct de vedere) preponderentă, el își prepară alibiul emoției personale, al cochetului diletantism. Cu atît mai evidentă ne apare poziția sa (prima dintre „atitudini") cu cît în același text autorul se distanțează înspăimântat de „candoarea, suficiența împăcată cu sine și agresivitatea amatorismului". Așadar axa criticii lui George Munteanu este formula pozitivă, clasificatoare, pe care o servește cu devoțiune și talent. Iată, spre exemplificare, o frază prin care transpare modul său de gîndire: „Problema e numai de a recupera și a împărtăși oamenilor, din toate aceste zone existențiale, ceea ce practica și cunoașterea teoretică, sau celelate arte, nu pot și nu-și propun să capteze, potrivit deosebirii de mijloace investigative la care ne-am referit și în legătură cu care am mai stabili o distincție: aceea că limbajul celorlalte moduri de cunoaștere — empirice, teoretice sau artistice — greu poate oferi, potențial vorbind, atîtea resurse și o formă atît de sugestiv-inteligibilă ca acelea ale limbajului poetic..(p. 57). Este principial străină de emoție o atare abordare a criticii? Credem că nu, de vreme ce înșiși maeștrii criticii scientiste, un Taine sau un Brunetière, n-au fost lipsiți de daruri literare, de o aprindere logică, de o vervă masivă, de o savoare a sistematizării. Stilul lui George Munteanu este al tensiunii demonstrative, al înlănțuirii ideilor, nu fără cîte o înviorătoare imagine de umor rece. „Omul de breaslă" (istoricul literar excesiv specializat — n.n.) e uneori „asemeni cavalerilor medievali, prizonieri ai propriei platoșe" (p. 7), vorbind despre precizările pe care G. Călinescu le face cu privire la strictețea documentației sale, observă că „oricine se poate verifica, fie și cu mașina cibernetică” (p. 272). Consecință normală a concepției sale, criticul scrutează operele de pe baza unei platforme ideologice, a unor generalizări prealabile, care alcătuiesc materia (alături de cîteva dense studii de istorie literară) a primei secțiuni intitulate „Periple". E caracteristică între altele, studierea dintr-o largă „perspectivă antropologică" a naturii lirismului de care cercetătorul se apropie prudent, cuprinzîndu-l în cercurile concentrice ale unor considerații rezonabile. După ce observă judicios că „sensurile acordate după 1950 imitației nu prea aveau contigențe cu ceea ce desemna Aristotel prin mimesis" (p. 52), după ce nuanțează sensul conceptului de transfigurare, George Munteanu disociază „specificul cunoașterii lirice a lumii: de a fi cunoaștere prin excelență imaginativă, imaginativ-sintetică, creatoare de mituri plauzibile asupra existenței" (p. 53 urm.) Relațiile lirice au, după opinia sa, substratul „analogiilor", „imposibil de surprins cu antenele cunoașterii teoretice și ale practicii", iscîndu-se din „virtualitățile neutilizate” (p. 54. urm.) ale acestor domenii (în eseul „Poezie și transfigurare"), Iată, prin urmare, care sînt uneltele criticului cu care acesta se străduiește să detecteze în operele studiate un sîmbure de generalitate, sau, foarte frecvent, să înscrie în marginea lor o problemă metodologică. Din aplicațiile sale practice, cele mai substanțiale, așa cum s-a remarcat, sunt cele referitoare la cărțile de critică în raza cărora George Munteanu continuă, probabil, să mediteze la propria sa condiție, cu o peniță scormonitoare. Figura sa este cea a unui profesor, dar nu în cursul prelegerilor, ci al colocviilor, unde stringență didactică se dizolvă într-o imperceptibilă familiaritate, iar abstracțiunile se încălzesc ușor în pasiunea discuției. Gh. Gr. D. CESEREANU arghezi și folclorul Cercetarea lui Domițian Cesereanu, specializată pe relațiile creatoare ale lui Arghezi cu folclorul, conduce investigarea, în mod necesar datorită seriozității de lucru, spre confirmarea principială — pe baza temei propuse — a constatării călinesciene că ,,Valoarea poeziei argheziene stă în primul rînd în adîncimea perspectivelor interioare” (Istoria literaturii române — compendiu — Buc. 1944, p.153). Potențarea creației în specificul ei estetic — formal și ideatic — e corolarul acestei influențe urmărite, sub diversele aspecte desprinse în urma analizei, de către cercetătorul clujean, însuși distinge originalitatea și importanța gîndirii artistice populare în lirica argheziană, printr-o definire antitetică față de predecesori: „ . . . sinteza sa folclorică este o creație ce nu dezvoltă un fragment sau motiv popular, să zicem, de la un punct a) (izvorul folcloric) la unul b) (prelucrarea), astfel nncit produsul finit să ne permită să urmărim pas cu pas un proces al stilizării izvoarelor sau al transformării lor. Elaborndu-și creația, poetul întrebuințează folclorul ca pe un „dat” însușit, de la care reține aspectele generale și caracteristice în ceea ce privește conținutul și forma“. (p. 13). Așadar, D. Cesereanu remarcă specificul interpretării argheziene a surselor populare în analogia structurală a însușirilor creatoare, ceea ce determină tonul, atitudinea estetică, forma în detaliile ei expresive — în ultima instanță, ideea estetică a organizării materialului. Datorită acestui fapt, se ajunge la o similitudine de procedee artistice, cu funcționalitate gnoseologică, în general — comuniune spirituală. E remarcabilă alegerea extraselor exemplificatoare din lirica argheziană, în special cu „descîntece“ și „blesteme”, din ,,Flori de mucigai”, atît de elocvente pentru integrarea organică a elementelor vorbirii comune în stilistica argheziană. Șirul exemplelor comentate, reluate explicativ, e punctat pe alocuri de unele constatări cu oarecare generalitate —■ concluzii parțiale la fine de idee sau capitol. E adevărat însă că, pe alocuri, cercetătorul literar, ademenit de ușurința factologică a enumerărilor, a întîrziat, mai mult decît era necesar, evidențierea sintezei. Ca un alt merit al lucrării amintim și încadrarea în șirul scriitorilor influențați de folclor, cu atît mai necesară cu cît unul din punctele de rezistență ale originalității literaturii române este tocmai permeabilitatea la gîndirea artistică populară. La fel, capitolul consacrat „Modului antonpannesc”, care, pornind de la călinesciana paralelă antitetică cu Alecsandri, definește antonpantismul arghezian (,,inteligența spiritului plebeian, simțul culorii și al limbajului pitoresc”), dar deficitar — ni se pare — în încadrarea în familia balcanismului literar românesc. Structural, credem că partea referitoare la „ Concepția și caracterologia populară“ (cap. III) s-ar fi cerut plasată în imediată succesiune față de comentariul „Analogiei artistice cu folclorul” (cap. I), datorită corelației intime dintre conținuturi, aflate într-o înrudire complementară. Capitolele referitoare la limbă, particularități de stil și versificație, văzute din perspectiva rădăcinilor lor folclorice, aduc valabilitatea tematică a concluziilor respective. După cum arată și titlul, cartea lui D. Cesereanu e axată pe un singur aspect ridicat de poetica lui Arghezi și, din această cauză a solicitat un studiu temeinic și o variație a mijloacelor, ținînd de virtuozitatea autorului. în mare parte, Domițian Cesereanu a știut să imprime lecturii atractivitate și interes intelectual. Uneori însă, datorită intensei solicitări a autorului, izvorîtă din stricta specializare tematică, tonul devine descriptivist, iar comentariul odihnindu-se la suprafața netedă a faptelor. Poate autul nu și-a propus dar faptul nu reiese din titlu, analiza amprentelor folclorice în proza lui Arghezi. Ar fi fost interesant de urmărit particularitățile valorificării surselor folclorice în proza argheziană și distincția față de modalitatea poetică a asimilării. Spune ar fi fost interesant, dar dacă autorul nu și-a propus deocamdată acest lucru, poate o specificare în titlu care să restrîngă sfera acestuia numai la lirica scriitorului, ar fi fost binevenită. TITU POPESCU PERPESSICIUS operei In „Istoria literaturii române contemporane” (1937) E. Lovinescu îl încadrează pe Perpessicius la capitolul „Poezia de fantezie”, fapt ce-i smulge poetului un recent protest, vătuit de un nostalgic deziderat. Cel puțin cu egală îndreptățire criticul l-ar fi putut înregistra pe complexul liric la alte secțiuni ale evoluției poeziei lirice precum poezia „erotică și elegiacă”, „descriptivă ... și de război”, „poezia simbolistă”. Căci fantezia nu constituie niciodată pentru autorul „Itinerarului sentimental” decît un mijloc de filtrare stilistică, de înfățișare detașată a faptului autobiografic. Puține opere poetice ale literaturii noastre girează o asemenea materie confesivă. Perpessicius ne permite să-i urmărim meandrele vieții lăuntrice, îndeobște în raport cu evenimentele exterioare, legînd o vîrstă de alta, de la tulburările adolescentine pînă la pacea de cleștar neclintit a actualei senectuți. Cum am putea îmbrățișa într-o formulă această poezie de arome rare, de nuanțe studiate și sensibilități adinei, de un intimism fals, deschis celei mai largi comuniuni? S-a spus că e un produs livresc. Evident, dar experiența lecturii concură pentru un intelectual autentic cu ■ cea nemijlocită a vieții. Din aerul bibliotecii cărturarul absoarbe efluvii ce-l reîntorc la sursele primare, tot astfel precum un chip din oglindă îl ajută să se cunoască pe cel aevea. Nutrită din pasiunea unei vieți de erudit, dar informată de toate marile motive existențiale, lirica lui Perpessicius are un caracter sintetic. Muzele ei sînt multiple, de la Ovidiu și Horațiu la Paul Laforgue, de la Foaia de Duminică, 1837 la Francis Jammes, trecînd vădit prin Rimbaud, Samain, Remy de Gourmont și prin atîția alții (pe poeții români ii vom pomeni mai jos) dar fără a fragmenta dizarmonic melodia ce-i inspiră. Ele trezesc la viață un temperament distinct, unitar în ansamblul expresiei sale poetice. Ce confesiune mai tulburătoare asupra legăturii inextricabile cu cărțile putem avea decît în această strofă, în care plăpîndesc fiori primăvăratece sînt puse să împărtășească destinul unei existențe umane? „V-ați readus aminte de an vară / Zi de trecute tabieturi academice, / Bieți stînjenei plăpînzi, cu fețe anemice, / Ce zi de zi vă devestiți din zecile de iarnă” (p. 284). „Pajiștea lui Akademos” este punctul de plecare al unor viziuni în care clasicitatea, ca fapt de cultură direct, se împletește cu evocarea cea mai modern meteorologică, cu poezia înaltă de acceptare a prozei cotidiene. După un motto etajat din Juvenalis și Ovidius sub o dedicație latină astfel debutează prima dintre „provinciale”: „Intîi pornesc cocorii în ziua ce descrește / Și stinsa lor scîncire imprimă-nebonitul / Astral o melodie ce-acoperă zenitul / Cu lungi vibrări, de parcă pe nevăzute fire / De telefon s-anunță prevestitoarea știre” (p. 300). Poezia se umple grațios de referințe bibliografice, avînd totodată un ton vetust românesc: „Mai pun pe foc o turtă de rapiță . . . iau tomul / Și recitesc povestea cu Abdalonym săracul, / Cînd fu să-l facă rege-n Sidon și, ca de dracul, / Se scutură cu-aceste cuvinte-nțelept este: / „Nimic celui ce n-are, nimica nu-i lipsește”. / Sau redeschid Virgilul la pilda tarentină / Anticipînd cu veacuri a lui Candid grădină / Ce spune de bătrînul mai mîndru ca un rege / De tot ce iscusința-i din sterp pămînt culege; / Și-n timp ce viscolește și măzărichea bate / Cu degete sfioase în geamurile mate...” (p. 306). Teama de intemperii, visul unui refugiu cald și senzual dubleză retrăirea clasicilor latini cu o proprie vibrație luminoasă, în afara explicației culturale, tentația mitologizantă a lui Perpessicius, trecută prin muzicalitatea dezinvoltă a stihurilor, se mai lămurește și prin pudoarea sentimentalului. Neasumîndu-și răspunderea unui direct mesaj patetic, temător de grimasa melodramatică, poetul își pune surdină prin intermediul unui sistem de simboluri familiar, ce, în același timp, întruchipează o emoție adiacentă. Descripția e săltată spre mitologie fără însă a se pierde ocazia unei subtile transfuzii a unui peisaj intr-altul: „Gazetele din urbe au avut dreptate / Scriind că astăzi apele vor fi-nghețate. / Ieri toată noaptea cu tridentul său Neptun / Le-a frămîntat și răscolit ca un nebun. / O, cum gemeau prin vînt, plîngînd cu aspră voce / Năvalnica Lycorias și Phyllodoce, / Cum alergau de colo-colo despletite, / Prin valurile de furtună biciuite!” (p. 215). Din această zonă imaginativ conceptualizată (dar fără mari fantazări) crește ironia. Ea este de regulă o jertfă a unei ordini ideale pe rugul concretului ca-n această imagine a războiului unde conștiința exacerbată se străduiește să învingă mizeria obștească: „Apari acuma, Mădu, ca o fee, / Ca pe bancheta din tranșee, / Cuminți să stăm de vorbă / In timp ce oamenii degustă, / In mulțumirea lor augustă / Meridiana ciorbă” (p. 94). Sau această glumă gravă în materie expresionistă, consacrată „executaților” din 1916: „Prin viile din preajmă e un strașnic chiuit / De greieri ce cu mustul s-au îmbătat și joacă / Și țipă să trezească pe cei ce-ntr-o băltoacă / De sînge zac în șanțuri, sătul de chefuit” (p. 23). Alte dăți e o savantă funcție decorativă, fie un mod de curtenire epigramatică („Tot așteptînd ne-am pus cu toții pe ghicit, / De care fruct va fi dulceața? / Mister mai nepătruns ca ceața / Un lucru-i cert, că nu va fi de fruct oprit”, p. 64), fie o demistificare blîndă a plăsmuirilor naivității („Cu ochii duși în cer, / Fixăm apartamentul / Pe care-omnipotentul / L-o cupă în eter./Ca-n geamul afumat / Făcut pentru-o eclipsă / Minuni de-apocalipsă / Azi nu se mai arat”, p. 38), în cadrele liricii românești Perpessicius ocupă un loc privilegiat. Aparent inrudit cu A. Mirea și cu G. Topîrceanu, autorul „Itinerarului sentimental” trece dincolo de ingenuul surîs verbal, pînă la o finețe neologistică în sine, fixînd emoții cerebrale. La fel incontinența minulesciană e supusă la o cură de strictețe: „Șterge-ți ochii, dar minciuna / Las-o pururea-n pupilă /Să-nflorească. / Cum mai mîndră iese luna / Din eclipsa ei nubilă, / Mai cerească” (p 63). Mai consubstanțial ni se pare cu G. Călinescu, nu numai prin recuzită mitologică și prin lexic, ci și, mai cu seamă, prin bactineria ce antrenează vaste reprezentări istorice și cosmice, intr-un spirit de simulată nonșalanță („Ce-mi pasă de Hecuba sau de vreo altă fată, / Cînd tu ne părăsești, / Ce-mi pasă de istoria universală / Și de catastrofalele-i povești?” p. 287). De asemenea Perpessicius a intuit acea formulă poetică de largă desfășurare, voit discursivă, luxuriantă și ironică, cu un gust al formei pitorești pe care o cultivă azi M. R. Paraschivescu și Geo Dumitrescu: „Am pus temeiul unui contegat și au hotărît / Un blocus pentru acei ce — ca și mine — / Vor adora pe Gretchen” (p. 81). 2 FAMILIA