Familia, 1968 (Anul 104, nr. 1-12)
1968-01-01 / 1. szám
revistă de cultură / poezia lui Ioanichie olteanu Cercetarea poeziei lui Ioanichie Olteanu nu este din cele mai ușoare. Și aceasta nu numai pentru că poetul e ca și inedit din pricină că nu și-a publicat încă volumul gata de tipar prin 1947 și programat la Editura Fundațiilor regale sub titlul Turnul, ci mai ales pentru faptul că pare a se refuza oricărei formule. Versurile, puține cîte a publicat, se pot citi în periodicile vremii pînă cînd poetul se va hotărî să-și tipărească volumul de „debut“, dacă se va hotărî vreodată. Dar circumscrierea lor intr-o formulă precisă, în afara etichetării generale de poezie modernistă, nu este chiar atît de lesnicioasă cu toate că a făcut parte din Cercul literar unde după cum se știe s-a teoretizat resurecția baladei. Tentativa de a da baladei o nouă orientare și un nou sens, a corespuns pare-se unui moment poetic în care anumite slăbiciuni ale liricei românești erau tot mai accentuate. Am arătat în altă parte (Baladele lui Radu Stanca, „Orizont", 10/1967) felul în care s-a crezut posibilă reîntinerirea genului. Dispersarea axiologică adîncindu-se, arta poetică reclama interferarea ce era nu numai posibilă ci și necesară, pentru a da poeziei în stagnare, un nou îndemn și o nouă tărie. Risipa de imaginație din poeziile lui Radu Stanca, ostentația romantică,disponibilitatea interioară ca și mobilitatea excesivă, neliniștea continuă și nostalgiile derutante își găseau contraponderea în gravitatea, calmul și adîncimea baladelor lui Ștefan Augustin Doinaș în care se topeau mituri străvechi, dragostea prelungindu-se pînă la o semnificație geologică. Poemele lui Ioanichie Olteanu scapă pînă la un punct încercărilor nu atît de a le delimita aria poetică ci de-a le încadra în formula teoretizată de Radu Stanca deși toți trei au ca punct comun o disciplină poetică conștientă. O stare de anxietate proprie poeziei moderne își va flutura lințoliile și-n versurile acestui atît de singular poet, nu ostentativ lucidă, ci dureros reținută, echilibrînd, sau încercînd măcar, accentele sensibilității adînci cu recile tăișuri cerebrale: Primiți patru vînturi, cimitire, / aceste celule în risipire / aceste mădulare, aceste oase / flagelate pe Golgota, joase. / Și voi pietre și neguri, tu țărînă / dați cu toate cite o mină / de ajutor și strîngeți la piepturile voastre maștere / acești nori putreziți de cunoaștere. / (Primiți patru vînturi, Vremea, XV, 701/6 iunie 1943) Sub umbrele în care procesul de cunoaștere falimentar așteaptă limanul vitreg al elementelor în circuitul cărora se va întoarce, umbra lui, purtînd stigmatul nu atît al neputinței ci al sterpei căutări, va rătăci însemnată de blestem. Umbra mea tîrîtă printre amurguri / pe sub întunecate ziduri de burguri / pe cărări, prin încîlcite probleme / se îndoia sub povara unor vechi blesteme ce-o căutau cu ghiare setoase prin ascunzișurile cele mai tenebroase. Procesul e întortocheat și pieziș. Nimic sigur sau limpede. Iluziile pier, speranțele se destramă. Rămîn doar resturile acestei intense arderi: aceeași zgură, aceleași cărări repetate și cu aceleași îndoielnice rezultate. Drumurile nu mi-au stat drepte în față. / Am bîjbăit cu mîinile prin ceață / stîlpii falnici, netremurători, / cu ei să cresc îmbăiat în aurori, / dar au pierit în aer ca fața morgana / lăsîndu-mi doar cenușa și rana, / alta mereu, mai adîncă, mai mare / așteaptă și cu teamă și cu nerăbdare. / A fost cuvînt o furtună / cărora eram prada cea mai bună / cu cel adăstînd cu buzele însetate / o răspîntie de claritate, / dar nici un ceas n-a întîmpinat, unic, / inima mea cu ramuri de finic. Finalul nu poate fi decît unul în această noapte în care luminile aprinse se sting părelnic și înșelătoare și-n care cel ce se îndoiește de toate n-are decît posibilitatea întoarcerii în ciclul inexorabil din care a ieșit doar pentru o clipă. Au răsărit sori dar s-au trecut sterpi în marele necunoscut. Acum pietre și neguri, se apropie de piepturile voastre bune / cel care nu crede în nici o minune. Poema Primiți patru vînturi, citată în întregime, poate constitui un punct de plecare în descifrarea unei poezii în care transferul peisajelor fantastice și a conținuturilor stranii în substanță poetică se face sub semnul unei distanțări voite, a unui umor negru, a unei persiflări din care amărăciunea nu lipsește. Să te sinucizi iarna e o idee bună / numai să fie noaptea pe lună... („Balada sinucigașului", Vremea, XVI, 741, 19 martie 1944). Sunt extrem de greu de depistat cauzele acestei anxietăți și a acestei atitudini învăluită-n ironie amară față de întîmplări și stări sufletești. O îndoială față de valori statornicite: Noi am fost cîndva oameni de treabă / și ne purtam oasele pe sus / foarte orbi și foarte fericiți. / (Continuare în pag. 16) Ion MAXIM SIBIU PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE UNIȚI-VAI fondator IOSIF VULCAN seria a V-a anul 4 (104) • nr. 1 (29) ianuarie 1968 24 pagini • 3 lei • Janus bifrons• desen de f. pamfil UNIREA „Dorința cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărîtă de toate generațiile trecute, aceea care este sufletul generației actuale, aceea care, împlinită, va face fericirea generațiilor viitoare, este Unirea Principatelor într-un singur stat“. Cuvintele lui Mihail Kogălniceanu rostite în fața Divanului Ad-hoc îți păstrează ,i astăzi nealterată, rezonanța lor profetică. Unirea Principatelor române într-un singur stat a devenit o idee mobilizatoare a energiilor românești, odată cu revoluția de la 1848. Revoluția ți Unirea sunt de fapt înfăptuiri istorice ale aceleași generații. Programul doctrinar de la ’48, generos în intenții, dar greu de aplicat în principatele române, pîndite din toate părțile de „bunăvoința“ protectoare a puterilor imperialiste a fost înlocuit de un program practic, de realizări concrete, urmărit cu suplețe și tenacitate. Mihail Kogălniceanu, animatorul principal al Unirii, cu remarcabilul său simț politic ți cu finețea sa diplomatică, a înțeles că pentru a nu fi înăbuțită, Unirea trebuie făcută cu prudență, punînd Marile Puteri în fața unui fapt împlinit. _ Cei șapte ani de domnie ai lui Cuza, sfîrțiți prin ruținoasa lovitura de palat din 11 februarie 1866, au fost deosebit de rodnici din punctul de vedere al emancipării politice ți sociale a patriei noastre. Măsurile administrative luate de domnitor împreună cu sfetnicul și prietenul său Kogălniceanu și ceilalți bărbați luminați ai epocii, au avut aproape un caracter revoluționar. Secularizarea averilor mănăstirești și în special împroprietărirea țăranilor au fost măsuri de-a dreptul revoluționare pentru epoca respectivă. Avînd profund dezvoltat sentimentul responsabilității sale față de țară, Cuza nu a ezitat in fața loviturii de stat, dizolvînd camera care se opunea legii de împroprietărire, dăruind țării o nouă constituție — Statutului aducînd importante modificări legii electorale. Toate inițiativele de după unire ni-l arată pe Cuza ca pe un cîrmuitor luminat, dornic să smulgă țara cea nouă din zmîrcurile levantine, întegrînd-o în marea familie spirituală a popoarelor europene.