Familia, 1969 (Anul 105, nr. 1-12)
1969-01-01 / nr. 1
ION BIBERI poezia, mod de existență Studiul acesta, integrat unor cercetări similare mai vechi ale autorului, este în fond o lucrare mai mult antropologică și mai puțin de poetică (după cum am putea bănui în urma titlului). Poezia este analizată evolutiv ca o ipostază existențială a omului, un mod al său fundamental de manifestare, oglindindu-i apariția și evoluția conștiinței de sine. Mai precis, prin obiectivele pe care și le-a propus, prin spațiile largi pe care se desfășoară, acest întins și documentat studiu pare a sta între cercetarea antropologică și construcția teoretică a unei filozofii a culturii. Poetul este surprins astfel în ipostaza sa fundamentală, de analist al unor orizonturi umane esențiale: „Față de restul semenilor săi, poetul reprezintă o plus-conștiință. El este, sub acest raport, o variație alonormă a spiritului, față de media psiho-social-culturală. Poetul este, pentru semenii săi, un deschizător de drumuri, deopotrivă prin cunoaștere și îndemn la acțiune. De aici, semnificația sa pentru viața culturilor și pentru evoluția societăților" (p. 304—405). Poetul este, ca substanță ontologică, puntea spre vis și reverie a omenirii: „Am văzut totdeauna un poet un vizionar, care ne aducea nouă, celorlalți oameni, o presimțire dintr-o lume pentru noi în parte închisă, dintr-o zonă de realitate permanentă, unde noțiunea de succesiune temporală este abolită; am văzut în poet mărturia și expresia unei unde de simțire personală, explicabilă poate și prin calități de profetism și ceea ce se numește viziune paranormală, care ne îngăduie să ne luăm mai adînc în posesie pe noi înșine" (p. 305). Cu un astfel de procedeu, analitic și explicativ pînă în substanța intimă a plăsmuirilor elementare, era firesc ca interesul să nu rămână la suprafața devenirii istorice a formelor poetice, sau la cea a sincronismului multiform în diverse momente, ci să intre în intimitatea funcțională a mecanismului creator, să-i explice forțele propulsive adînci, izvorîte din natura aparte, hipersensibilă a artistului în contact cu realitățile. Se sacrifică — poate conștient — bogăția informațiilor exemplificatoare, în favoarea unei minuțioase documentări de fond, armătura teoretică a studiului sprijinind în primul rînd aserțiunile fundamentale. Pe baza acestor documentări adînc ilustrative, Ion Biberi sondează mereu adîncimile creației subliniind caracterul antinomic al actului de creație fără a cădea în ispita rezolvărilor facile, a unor soluții comode, fără profunzimi. Aporiile mecanismului creator sînt relevate ca atare, în funcțiunea lor indubitabilă: „poezia exprimă o formă de emoție sociologizată, dar și de experiență interioară, inefabilă, pe care o comunică totuși prin tehnici elaborate spontan, de geniul colectiv (cuvînt, prozodie, figuri retorice), dar reluate și prelucrate îndelung, cu mijloace proprii poetului, cuprinzînd lumea global, în unitatea indistinctă, primordială, asemenea extazului mistic sau elanului metafizic poezia este în același timp un act de cunoaștere singularizantă, concretă a lumii" (p. 171). In această adîncă și cuprinzătoare perspectivă, sînt urmărite etapele mari ale evoluției poeziei, ca mod fundamental al existenței umane, de la obîrșiile preistorice și poezia populațiilor primitive, trecînd prin evul de mijloc și Renaștere, pînă la tehnicile spirituale ale poeziei moderne. Titu POPESCU BARBU TEODORESCU Nicolae Iorga Așa cum rezultă din cartea lui Barbu Theodorescu, și cu atât mai bine din opera marelui istoric, Iorga nu se identifica în nimic cu savantul închis în turnul său de fildeș, ori cu observatorul subtil dar indiferent la durerea celor mulți, la destinul neamului său. Dimpotrivă viața lui Iorga e viața sbuciumată a militantului pasionat de trecutul, prezentul și viitorul țării sale proiectate pe fundalul evoluției și destinelor omenirii. încă în anii de „Școală și lecturi", urmați de „Anii de formare științifică" — precum se intitulează două din interesantele capitole ale cărții — Iorga caută să descifreze în paginele gălbejite de vremuri ale documentelor de timpuriu trecute prin mîinile lui, sensul adevărat și profund al istoriei noastre, privită ca istoria unui popor întreg, unit prin cuget, voință și simțiri peste granițele efemere ale timpului. Peregrinările lui europene, de la răspîntia între cele două secole și de mai tîrziu, i-au întărit convingerile. De aceea întreaga lui viață de pînă la împlinirea idealului național în 1918 este un efort neîntrerupt, consumat pe planuri multiple și în forme variate pentru triumful aspirației de unitate națională a poporului său. Cutreierind de la un capăt la altul al țării, făcînd din Vălenii de Munte o citadelă a culturii românești, activînd alături de atîția alți remarcabili patrioți în Liga pentru unitatea culturală a poporului român, ori asigurînd României, printr-o excepțională muncă de investigație științifică, un rang demn de ea în știința universală, marele istoric al neamului servea în ultimă instanță aceeași voință neînfrînată de unitate de care erau animați cărturarii și oamenii politici deopotrivă cu milioanele celor simpli din popor. Unul din meritele cărții, ce ni se pare nouă că se cere subliniat, este prezentarea convingătoare a imaginii luptătorului lucid pentru drepturile națiunii sale cu respectul cel mai profund pentru popoarele vecine. Și poziția lui rămîne mai plină în semnificații cu atît mai mult cu cit seva înțelepciunii preceptelor sale țîșnește însăși din adîncurile istoriei românilor, pe care Iorga a cunoscut-o și priceput ca nimeni altul. Această nobilă conduită i-a stăpînit întotdeauna gîndul, simțirea și cuvîntul său înaripat, fie acela scris ori rostit de la tribuna parlamentară ori de pe treapta din vatra unei case țărănești. Poliglotului, ce se informa direct din 19 limbi, pasionatului cercetător al valorilor pozitive din istoria popoarelor lumii, nu-i era nimic mai străin ca negarea drepturilor legitime ale altora. Este, credem încă una din trăsăturile vieții și operei lui Iorga și de aici, marea valoare formativă a acestora în cultivarea patriotismului autentic, lipsit de grandoarea și exclusivismul proprii naționalismului. Cartea „Nicolae Iorga" se înscrie și ea în această nobilă conduită. Ea este mult prea bogată în sensuri și valențe schițate de noi aoi. Ne limităm de aceea să invocăm și azi uimirea plină de respect și venerație formulată cu decenii în urmă de istoricul român A. D. Xenopol: „Te întrebi cu înminunare cum a putut un creier să conceapă atîtea lucrări și o mînă să le scrie". Iar numărul impresionant al acestora nu este depășit decît de propria lor valoare, întotdeauna, istoria culturii noastre, îi va rezerva lui Iorga, simbol al geniului creator al spiritualității românești, locul de frunte ce i se cuvine. Pavel TEODOR GABRIEL PAMFIL din partea pămîntului și a mea Printre volumele de poezie groase și ambițioase, apariția laconică a unei plachete e din ce în ce mai rară. Bunul obiceiu de-a nu veni cu toata zestrea ci numai cu rezumatul ei, s-a cam pierdut, modestia cedînd aproape întru totul licitației. Bunul Gabriel Pamfil, prietenul din anii 1949—50 s-a așteptat pe sine douăzeci de ani pînă ce să catalisească să ne dea această carte ceva mai mare decit un buletin de identitate dar în care bate o inimă de om la acuitatea oricărei cărți sincere cu autorul și devotate față de cititor. Cartea e programatic modestă, în sensul fericit al cuvîntului, adunată anume către simplitate și limpezime, nu lipsită însă de o sensibilitate modernă atît prin spiritul ei cît și prin scriitură. Poetul se apleacă cu precădere către sensul direct al lucrurilor elementare: ploaia, apa, piatra, zăpada, firul de grîu, soarele. Deasupra lor el alege, dintre înaripate, vulturul, în zbor rotat și simbolic. Dar piatra albă spre care noi urcăm / e piatra răsărită sus pe creste, / popas de vultur, treaptă gindurilor pure / doar ca de soare, păstrind intîia veste. Cultivînd cu precădere pastelul prin care decretă peripatetic, Gabriel Pamfil e un turist sentimental la izvoarele Someșului Rece sau pe clinurile Ceahlăului, fascinat de marile tablouri sau aplecat, ca Whitman, spre miracolul firului de iarbă. De aici viziuni panoramice, Intr-o zi Ceahlăul urcind, / urmai o grea sfîrșită cărare ... / Sus pe platou, siliți de furtuni / jnepenii păreau o coamă turitoare... /, sau gingășii de Hai- hai, în notații de puritate: Spre miezul nopții / nu rămin decit nuferii cerului !... Prin văi trec adierii cu zvonuri din codru. / La munte / asculți alte povești. Uimirea în fața naturii și-a timpului stîrnește poetului întrebări intenționat copilărești dar modern disimulate: Norii! / din ce mări, / din ce ape s-or fi ridicat? sau: In cită vreme / or fi crescut brazii mari? sau: Oare de ce omul / iși sărută mîinile? Mai sunt apoi în cartea lui Gabriel Pamfil o seamă de catrene de stirpe gnomică în care poetul se corectează sau se mustră, tinde sau așterne întrebări, — dar deloc contorsionate, fără neliniști, fără prăbușiri. Poetul e, dimpotrivă, jovial, solar, tonic, într-o ambianță de natură mirifică. De la Blaga ia numai cadența calmă a versurilor, nu însă și zbaterile lor metafizice. El are revelația luminii date, a naturii fecunde, a elementelor armonioase și simetrice, privite toate cu un ochiu înțelept și cumpănitor. Sintaxa poeziei e uneori latinizant dislocată, cu adjective puse precumpănitor în fața substantivului și cu jocul à la Emil Isac de-a versul șchiop, numai și numai pentru a șoca. Chiar dacă din catrenul despre Van Gogh n-am priceput prea multe, chiar dacă unele diminutive (cum cătinel sau pelencuțe) m-au jenat, mă întîlnesc în această carte nu numai cu un vechiu prieten ci și cu un suflet de poet adevărat. Apariția cu care își publică poemele îl interesează. — dar rodul acesta cît un snop de iarbă, prins într-o mînă, îl reprezintă bine și frumos. E o plachetă citită repede și cald și care, prin însăși intentația autorului, nu vrea să fie cu nimic mai mult. Al. ANDRIȚOIU CRISTINA TACOI așezare de lucruri Cristina Tacoi, profesional dedicată Thaliei, se oferă judecății publice printr-o fațetă complementară, cartea de versuri Așezare de lucruri confirmînd mai mult decît o preocupare poetică colaterală. Substanța poeziei Cristinei Tacoi se întreține din anume preocupări metafizice sau din convertirea în cuvinte a unor stări sufletești de o mare intensitate. Titlurile de la început ale volumul adăpostesc complexe raportări ale poetei la materia ambiantă și la trecutul ei, înțelese ca imagine a timpului propriu. Uneori coboară intens în trecutul ei care n-o recunoaște și-i refuză paternitatea („Așezare de lucruri"), încît aceste oglindiri sînt dătătoare de sfîșieri sufletești și dezorientează cînd sentimentul dezrădăcinării, prin schimbarea de sine și deci înstrăinarea de sine. Sau simte trecerea prin zile ca trecerea de tot atîtea ori în neființă și trecutul devine un test format din propriile chipuri succesive ucise. Spre acestea Cristina Tacoe revine periodic pentru comunicări rituale („In ceasurile numărate"). E un fel de cercetare pentru o „posibilă existență dincolo de ființa mea" în vederea căreia poate face preparative evadînd cînd în vis, cînd într-un ținut de himere și imponderabilitate; sau identificîndu-se cu țărîna pe care o ascultă cu toate simțurile și prin care să i se vorbească („Vorbește-mi cu iarba"). In versurile expansive se crucifică pe dealuri („De liniște") sau își programează să cerceteze lucrurile în care simte că trece: „Cînd voi fi murit / întîia oară voi asculta lucrurile". Găsim în prima jumătate a plachetei clipe de introspecție dătătoare de largi imagini spațiale de perspectivă, uneori de o structură geometrică ce trădează un spirit rafinat al formelor. Pe măsura parcurgerii volumului cititorul are revelația unei mutațiii tematice. Complexele metafizice care, ca o ciudățenie plăcută sunt uneori exprimate prin acorduri masculine, fac loc unor poezii de o factură mai directă care vehiculează însingurarea feminină. Jumătatea a doua a culegerii respiră de o feminitate cutreierată de obsesii. Astfel în „Cîntec" e deplînsă demistificarea fetelor ce sînt înîtmpinate cu un ritual de înmormîntare. In alt loc poeta sacrifica timpul pentru a fixa însoțirea („Așteaptă, vreau să sparg ceasul"). De cele mai multe ori e trecută în lucruri clipa crîncenei însingurări imediat următoare despărțirii cînd iubitul a rămas în toate obiectele din jur și poeta încearcă să-l constituie din acestea ca o sinteză materială și spirituală de ordin superior („Din cîte ai lăsat"). Starea sufletească a poetei care se descoperă mereu părăsită aduce în text tot mai multe cuvinte care închid perspectiva, sting culorile și formează o atmosferă de glaciațiune. E astfel în volumul Cristinei Tacoi și o mutație imagistică, o schimbare de ton, o intensificare spre final a zbaterii ființei ce a căzut în afară. Placheta strălucește prin detalii, prin aceea că e reverberația unui suflet răvășit (chiar dacă uneori de locuri comune) ceea ce o face intimă omului citadin. („Coboară umbra"). De-a lungul ei dorința de detașare a vestalei încorsetate, dorința de revenire în spațiile deschise și dorința plenitudinii însoțiri e exprimată prin observații senzoriale de mare feminitate. Constantin MALINAȘ ION BRAD ecce tempus „Toți ne-am născut în iarnă, ca poeți. . . “ Stranie geneză hibernală a poeziei! Dar nu este, oare, solul iernatic adăpostul semințelor ce germinează în întuneric? Steaua sub care își scrie Ion Brad poezia, indică un început, o naștere continuă. „Iar constelațiile toate spun / Că-i numai începutul, pe cît pare ... “. Obsedat al începuturilor, poetul privește necontenit spre izvoare, caută rădăcina tuturor celor ce sînt, sursele originare. Rădăcinile sînt ascunse, închipuie partea tainică, dedesubt a ființelor și lucrurilor. Ele se cer revelate. De aici poezia htonică a celui care și-ar fi putut întitula volumul, Ecce terra, tot atît de bine ca și Ecce tempus. Lirica htonică se afundă în contemplarea celor subpămîntene, a poporului care a fost și continuă să trăiască în noapte, a morților încă atît de vii, a larvelor ce se pregătesc pentru viață, a neînceputului. Ion Brad o știe prea bine: „Mai mult popor e dedesupt / Decît se vede în lumină". Gestul cel mai propriu al poetului, demersul care ține de structura sa cea mai intimă, este acela al descinderii, al coborîrii. Pe de o parte e coborîrea spre izvoarele vieții însăși („La voi mă-ntorc, la gingașul izvor...“), spre straturile neîntinate („neînceputa apă de straturi reci, alpine"). Pe de altă parte e coborîrea spre vatra arborilor de altădată, spre rădăcinile etnice, ca în acea admirabilă Descendență: „Viscol adormit în spuza / Veacurilor, te respir / Cald la Sarmisegetuza / Vatra tragicei iubiri / Din care născu gorunul / Ființei mele încă o dată / Regăsită în slăbunul / Leagăn fulgerat de piatră". Obsesia descinderii, fecundă la acest poet care cultivă cu fervoare rădăcinile, in același timp, o obsesie a fecundității. Cultul rădăcinilor e închinare la zeii germinației: "Poem rîvnite, ireale perne / La rădăcini te cheamă să te-nchini." Zeii htonici tutulează nașterile și sunt intruchipați în rizomi. „Din dulii șiamarii rizomi" (ca și din tuberculii cartofilor în care coboară harul arghezian) purcede viața. Viața ființei singuratice ca și a corpului comun al unui popor. Ion Brad e înrudit în spiritul cucerniciei față de solul străbun, matcă a harului, cu marii poeți ai Ardealului. Ecourile vocii lui Coșbuc, Goga, Blaga răsună în poezia celui care laudă „Țara în care bunii străbuni își au mormîntul". Ca și Blaga care coboară goethean spre Mume, Ion Brad aspiră spre Necreatul creator Fascinat de misterul rădăcinilor, al acelui negativ originar al vieții, el nu poate rezista chemării tainice a Mumelor. Chemare care îndeamnă la renaștere continuă, la metamorfoză. Ascultînd cîntecul bătrîn. ., . . . Toate păsările dorm / Numai una n-are somn / Cată să se facă om, poetul se proiectează în strania făptură a omului-pom: „Și iarăși satul / Mă strigă, Ion! / Stau îndoite el ori nu e el? / După glas e om, / După deschiderea brațelor — pom /. Ambivalență, dedublare a ființei sînt semne ale metamorfozei. Ion Brad e tot mai mult atras de aceste zone intermediare. Intermundiile sunt spațiul în care moartea și viața se ating, locul marei întîlniri. Din aceste spații se aude sunetul de clopot scufundat, elegiac al poeziei mai noi a poetului nostru: „In subterane catedrale / Cu orgile luminii-n plin / Cîntînd, din matca lor de jale / Cinci ape înflorite vin". Ion Brad a ajuns la acel mezzo del cămin di nostra vita, în care viața noastră pare să se oprească o clipă la cumpăna apelor, într-un fragil echilibru între noaptea fîntinilor și lumina stelelor. „Trăiesc și-această zi, cînd se înclină / Cumpăna vieții-n chip hotărîtor; / Un braț încearcă-n noaptea fîntînilor lumină, / Un braț e printre stele, mai sus, în viitor". Oscilînd între „fîntîni și stele", cumpăna vieții se aplecă uneori dureros, alteori se înalță exuberant. Dar sub zodia Cumpenei, verbul devine stăpîn. El domină amintirile, încorporează cunoașterea prezentă și irumpe în viitorul încă nevăzut, în imaginar. Ion Brad cunoaște cazua fericitoare a cuvintelor: „Mă ard cuvintele adeseori". Poezia sa în care, altădată, abundau tonurile alegre, emite tot mai multe tonuri elegiace. Declarațiile au devenit meditații. Conștiința istoriei, atît de prezentă la acest poet al „școlii ardelene", continuă să se îndrepte spre cele ce sînt. In conul ei de lumină apare actualitatea vie. Dar în același timp, poetul se întoarce spre conul de umbră al reminiscențelor: „Filtrez amintirea / De murmur enorm / Și-n ea, mă închid ca-ntr-o casă" O lume vagă — între uitare și amintire — ne întîmpină. Melancolia uitării este o emanație identică cu aceea a somniei (ca să folosim un vocabul eminescian). Ne place la Ion Brad apariția unui sfumato, a culorilor pastelate, a acelor „Grădini prea depărtate / Intre pămînt și vis / Pe care-am pus păcate / Și somnul le-a închis". Poezia nopții (ca Ciudatul fluture, „Ucisă, palidă mireasă"), indică trezirea unui suflet nocturn la poetul experiențelor diurne. Tot astfel, alegoriile apar în poezia lui Ion Brad, indicînd o intimă dramă a cunoașterii (Balada cunoașterii). Desigur, Ion Brad este și rămîne un fiu al Transilvaniei: „Ce văd în ochiu acesta de cer cît tot Ardealul, / Din profunzimea cărții cu buze arse sorb". în poezia sa virtuțile estetice se împletesc cu cele etice. E semnificativă, în acest sens, aspirația poetului spre statornicie. După cum într-o frumoasă elegie închinată lui G. Călinescu, poetul îl vede pe magicianul literelor noastre „Intr-un statornic început de eră / încovoiat pe cărți / C-un plug de platină... ", tot astfel se vede pe sine slujind cu statornicie. Verbul revelator. „Tristeți și bucurii rîvnesc de-a valma / Izvor adînc în inimi să le-nsemn / Și ca o frunză lumea-ntinde palma / Să-i descifrez necunoscutul semn" (Statornicie). Această statornicie a poetului Ion Brad poate fi un cifru care dezleagă misterul nașterii „în iarnă" a Poetului. El este bărbatul care își amintește (suprema virtute poetică a reminiscenței) și care amintindu-și rămîne. Care își amintește și rămîne, chiar și atunci cînd timpul (ecce tempus), vremelnicia îi este adversă. „ ... Miaduc aminte. Știu. / Zăpada îmi înăbușe fereastra / Și ară vîntul prin văzduh pustiu" 2 FAMILIA