Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)

1970-01-01 / nr. 1

BIBLIOTECA,,ASTRA" SIBIU PROLETARI DIN TOATE TARILE, U fondator I O S I F VULCAN seria a V-a anul 6 (106) • 1 (53) ianuarie 1970 24 pagini • 3 lei Nu poți scrie despre Eminescu fără ezitări. Fără o teamă paralizantă de ba­nalitate. Fără spaima de a atinge lucruri de-acum prefăcute în aur, știute ca atare, foarte prețioase și foarte impersonale. Căci banalitatea este o formă, cea mai crudă, a faptului impersonal. Ea ne pîndește de pretutindeni, din întuneric și din lumină, din credință și din tăgadă, din admirație și din dispreț, din pornirile cele mai no­­ble ca și din cele mai josnice. Nu o putem del imita decît cu greutate de ceea ce sîn­­tem, de ceea ce am vrea să fim. Puterea ei malefică nu se lasă intimidată nici mă­car de o retracțiune. Nici ch­ar recunoaș­terea banalității nu te scutește de a fi banal! Genialul poet e o carte masivă cu toate paginile albe, îndrăznesc să propun această imagine ce ar putea părea ireve­rențioasă, pentru a fixa cit de cu­ acel sen­timent de gol inițial, acea virgină dispo­nibilitate, acel început ce nu se mai sfîr­­șește cu care ne copleșește lirica sa, îm­­biindu-ne pe fiecare s-o umplem cu ex­periența proprie. E ca un ochi de eonii, imens încordat asupra lumii, acoperin­­du-se treptat de toate imaginile ei. In Eminescu ne putem întîlni cu un univers aur­oral, dinafara și mai cu seamă dină­untrul omului, univers care nu cere pen­tru Poet nici un sacrificiu decît acela de a-1 fixa în verb. Dar acest sacrificiu le include pe toate celelalte. E un semn al unei reacții în lanț, pe care, în lipsa unor proaspete și zguduitoare vocabule care să desemneze sfîșierea, sîngerarea continuă, renunțarea infinită la tot ce părerea un început infinit, o numim drama geniului. Drama geniului... Manualele, dicțio­narele, atîtea și atîtea cărți au brevetat această noțiune pe care buzele de școlar o îngaimă mecanic, iar degetele naive, pă­tate de cerneală, o transcriu sîrguincios. Cum să vorbești despre un lucru atît de uzat? în ce constă această uimitoare aven­tură, care deși se desfășoară pe o scenă nevăzută, cu actori nevăzuți și cu o re­gie nevăzută e totuși atît de prezentă, aș zice chiar atît de senzațională? Consensul cititorilor, chiar dacă nu al exegeților, a stabilit că „Luceafărul" este proba materială cea mai însemnată a acestei extraordinare întmolări imate­riale. Putem citi urmele pașilor, ale mîni­­lor diafane, sărutările, mîngîierile care țin de o disciplină astrală. Văzul, auzul și celelalte simțuri ne dezvăluie contururi armonioase, grații ale materiei în floare. La ceasuri tainice, anume invocații îl în­trupează pe Hyperion, acesta stă de vorbă cu Cătălina, dar îi apare iremediabil ,­străin“, căci nu îi stă în putință a în­­fătui metamorfoza totală, salvatoare: „Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață, Căci eu sout vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață.“ Așadar simțurile terestre, imperfecțiu­nea lor, îl exilează pe Poet în imperiul irealității, îl țintuiesc de „Luceafărul" plîngerii sale diamantine. Materialitat­ea atinsă e sintetică, o proiecție a unei ten­siuni lăuntrice, grandioasă și inutilă fan­tomă prin care sîngele nu se propulsează și pe care privirea umană o ucide, chiar fără voie. Aceasta e crima indelebilă, ale cărei mărturii se afla peste tot în opera eminesciană. Nefericitul Hyperion nu poate pătrunde într-un mediu al suflării ome­nești, nu poate cunoaște senzualele vo­luptăți ale țesuturilor aevea, aflîndu-se mereu într-un joc de echivalare cu te­­restritatea, e mereu ucis pentru a reînvia mereu semnificațiile lumii ce nu pot ființa decît în raza existenței sale. O comunicare între vizibil și invizibil, între știut și ne­știut, ca în cea mai pasionantă fabulație, a cărei durată, suprapunîndu-se peste cea a umanității, face deznodămîntul imposi­bil. Cortina care se lasă poartă zugrăvite simbolurile pe care le-am avut în fața ochilor la începutul spectacolului. Ceea ce mă atrage în chip cu totul deosebit în ființa quasimitologică a lui Eminescu este nentrecuta sa probitate. Nici un fir de praf nu ar putea macula chipul său închis ca într-o raclă într-un destin al purității. Compromisurile pe care le-a respins fără excepție probează o țe­sătură etică de oțel. Exponent al ener­giilor naționale pure, un bun conducător al acestora dinspre istorie către timpul modern. Poetul ni se înfățișează drept cel mai de seamă antidot împotriva „fanario­tismului", împotriva acelui spirit marginal, de ipocrize, de demagogie și de tranzacție cu conștiința. Departe de a fi o simplă temă adaptată din oportunism ori măcar din spirit de imitație, sănătatea etnică a fost pentru geniul eminescian lujerul care a montat în modul cel mai firesc se înteia de absolut în solul natal. Fără a face nici o concesie juma­ismului conjunctural, mo­dei politicianiste, efemerului aducător de mănoase profituri, adept al unei reculese filozofii, împotriva căreia „ce e val ca va­lul trece", Eminescu ne-a lăsat mai întîi de toate pilda unică a unei conștiințe, în mediul în care mai multe pilde de talent au putut lua ochii cu arabescurile iscusi­tei lor străluciri. Cuvine-se lui Eminescu ca tinerii de azi să i se închine cu ramura propriului său spirit REDACTOR EMINESCU

Next