Familia, 1970 (Anul 106, nr. 1-12)
1970-01-01 / nr. 1
BIBLIOTECA,,ASTRA" SIBIU PROLETARI DIN TOATE TARILE, U fondator I O S I F VULCAN seria a V-a anul 6 (106) • 1 (53) ianuarie 1970 24 pagini • 3 lei Nu poți scrie despre Eminescu fără ezitări. Fără o teamă paralizantă de banalitate. Fără spaima de a atinge lucruri de-acum prefăcute în aur, știute ca atare, foarte prețioase și foarte impersonale. Căci banalitatea este o formă, cea mai crudă, a faptului impersonal. Ea ne pîndește de pretutindeni, din întuneric și din lumină, din credință și din tăgadă, din admirație și din dispreț, din pornirile cele mai noble ca și din cele mai josnice. Nu o putem del imita decît cu greutate de ceea ce sîntem, de ceea ce am vrea să fim. Puterea ei malefică nu se lasă intimidată nici măcar de o retracțiune. Nici char recunoașterea banalității nu te scutește de a fi banal! Genialul poet e o carte masivă cu toate paginile albe, îndrăznesc să propun această imagine ce ar putea părea ireverențioasă, pentru a fixa cit de cu acel sentiment de gol inițial, acea virgină disponibilitate, acel început ce nu se mai sfîrșește cu care ne copleșește lirica sa, îmbiindu-ne pe fiecare s-o umplem cu experiența proprie. E ca un ochi de eonii, imens încordat asupra lumii, acoperindu-se treptat de toate imaginile ei. In Eminescu ne putem întîlni cu un univers auroral, dinafara și mai cu seamă dinăuntrul omului, univers care nu cere pentru Poet nici un sacrificiu decît acela de a-1 fixa în verb. Dar acest sacrificiu le include pe toate celelalte. E un semn al unei reacții în lanț, pe care, în lipsa unor proaspete și zguduitoare vocabule care să desemneze sfîșierea, sîngerarea continuă, renunțarea infinită la tot ce părerea un început infinit, o numim drama geniului. Drama geniului... Manualele, dicționarele, atîtea și atîtea cărți au brevetat această noțiune pe care buzele de școlar o îngaimă mecanic, iar degetele naive, pătate de cerneală, o transcriu sîrguincios. Cum să vorbești despre un lucru atît de uzat? în ce constă această uimitoare aventură, care deși se desfășoară pe o scenă nevăzută, cu actori nevăzuți și cu o regie nevăzută e totuși atît de prezentă, aș zice chiar atît de senzațională? Consensul cititorilor, chiar dacă nu al exegeților, a stabilit că „Luceafărul" este proba materială cea mai însemnată a acestei extraordinare întmolări imateriale. Putem citi urmele pașilor, ale mînilor diafane, sărutările, mîngîierile care țin de o disciplină astrală. Văzul, auzul și celelalte simțuri ne dezvăluie contururi armonioase, grații ale materiei în floare. La ceasuri tainice, anume invocații îl întrupează pe Hyperion, acesta stă de vorbă cu Cătălina, dar îi apare iremediabil ,străin“, căci nu îi stă în putință a înfătui metamorfoza totală, salvatoare: „Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață, Căci eu sout vie, tu ești mort Și ochiul tău mă-ngheață.“ Așadar simțurile terestre, imperfecțiunea lor, îl exilează pe Poet în imperiul irealității, îl țintuiesc de „Luceafărul" plîngerii sale diamantine. Materialitatea atinsă e sintetică, o proiecție a unei tensiuni lăuntrice, grandioasă și inutilă fantomă prin care sîngele nu se propulsează și pe care privirea umană o ucide, chiar fără voie. Aceasta e crima indelebilă, ale cărei mărturii se afla peste tot în opera eminesciană. Nefericitul Hyperion nu poate pătrunde într-un mediu al suflării omenești, nu poate cunoaște senzualele voluptăți ale țesuturilor aevea, aflîndu-se mereu într-un joc de echivalare cu terestritatea, e mereu ucis pentru a reînvia mereu semnificațiile lumii ce nu pot ființa decît în raza existenței sale. O comunicare între vizibil și invizibil, între știut și neștiut, ca în cea mai pasionantă fabulație, a cărei durată, suprapunîndu-se peste cea a umanității, face deznodămîntul imposibil. Cortina care se lasă poartă zugrăvite simbolurile pe care le-am avut în fața ochilor la începutul spectacolului. Ceea ce mă atrage în chip cu totul deosebit în ființa quasimitologică a lui Eminescu este nentrecuta sa probitate. Nici un fir de praf nu ar putea macula chipul său închis ca într-o raclă într-un destin al purității. Compromisurile pe care le-a respins fără excepție probează o țesătură etică de oțel. Exponent al energiilor naționale pure, un bun conducător al acestora dinspre istorie către timpul modern. Poetul ni se înfățișează drept cel mai de seamă antidot împotriva „fanariotismului", împotriva acelui spirit marginal, de ipocrize, de demagogie și de tranzacție cu conștiința. Departe de a fi o simplă temă adaptată din oportunism ori măcar din spirit de imitație, sănătatea etnică a fost pentru geniul eminescian lujerul care a montat în modul cel mai firesc se înteia de absolut în solul natal. Fără a face nici o concesie jumaismului conjunctural, modei politicianiste, efemerului aducător de mănoase profituri, adept al unei reculese filozofii, împotriva căreia „ce e val ca valul trece", Eminescu ne-a lăsat mai întîi de toate pilda unică a unei conștiințe, în mediul în care mai multe pilde de talent au putut lua ochii cu arabescurile iscusitei lor străluciri. Cuvine-se lui Eminescu ca tinerii de azi să i se închine cu ramura propriului său spirit REDACTOR EMINESCU