Familia, 1971 (Anul 107, nr. 1-12)

1971-01-01 / nr. 1

lampa lui Ala­din un poet pe calea robilor Străbate prin unele poeme ale lui Ma­rin Mincu, prin versurile a căror ordo­nare nu poate stăvili haosul sensibilității, suflul primordial al organicului, unda apelor germinale. E cîteodată irezistibila dorință de întoarcere-a umidități amnio­tice: „ni se afundă tălpile-n gropi / ne­văzute și scormonim orbi / cu dinții cu mîinile avizi de dulcele // somn al pinte­nului cald / răstoarnă umede brazde pe / capetele noastre căptușite cu cîlți" (Ro­tație). Alteori senzualitatea redată pri­mului element, ca pentru a-i semnifica universalitatea și mitologia difuză: „alge unduitoare trupuri de femei / se zbengu­­iesc iubindu-se cu pești / pe drumul Ro­bilor surpat în ape // un tandru cer în murmurări / lascive se apropie de țărmi / ori aromeala de palmieri foșnind / în ceruri nude și picură aievea // un bal­sam vindecător pe rănile / plecării din torțe stinse / o cenușă albă suflată peste ape — / oglindă fermecată de-ar să / pri­vește vei rămîne uimit / și aiurind de-a pururi în pustiu / precum Orfeu uitîn­­du-se în urmă“ (Hypnos). Semințele, florile încărcate de polen migrînd prin spațiile magic erotizate ale lui Blaga, semnificînd senzualitatea de sem­nuri a maturității grandios orfice, au un turbure echivalent, la tînărul Orfeu barbar, în „cenușa albă suflată peste ape“ semnificînd aici o senzualitate brutală, crudă, nestăpînită, țîșnind adînc din ver­surile pubertății tîrziu prelungite în poet, de parcă ne-am afla la sorgintea freu­­diană a miturilor. Căci germenul blagian s-a degradat, în lirismul lui Marin Min­cu, la terorile autismului bacovian („mă ferec înăuntru astup / fereastra ușii le bat în cuie și / pînă diminea­ța urlu crîncen / de se dărîmă zidu­rile vechi //­ iar eu rămîn baricadat în urlet" — (Semn rău). Venind așa­dar din zonele sumbre ale instinctului, fantasma­goriile poetului, zadarnic tinzînd spre limpezimi, se rezolvă într-o tenebroasă în­văpăiere de apocalips: „neagră pulbere de vise șerpi / foșgăitori cresc în prelungire doar / păduri de păr unduiesc / pe dea­luri de comnete măturînd / delirul oaselor în plînset după / carnea izbăvită în cenu­­șe / ca un cobe înfiorător mulțumește / zvonul lanțurile-n urmă / dă-ne nouă carnea cea de toate zilele" (Exod, 9). Apocalips al cărnii, apocalips germinal, cumplită dereglare a ordinei lumii prin dezlănțuirea cu neputință de a mai fi rea­dusă sub control, a ceea ce condiționează însăși viața: „nechezați armăsari albi fe­­cundînd / lutul în agonie / își desfoiau aripile ca niște / mantii bogate de mire­se / medievale și creșteau dintre / ele aievea femei blînde și / înghețate de pu­ritate așteptînd / tremurînde mirul îm­preunării / uitau bărbații de nevestele / pașnice li se desfundau țîțînile / din mă­duva oaselor toropite de o / foame sălba­tică cu cerurile gurii / crăpate de sete se repezeau / lacomii să înfulece trupul / do­gorind al femeilor străine sub / lună abia prelung țipătul / straniu al lebedei" (Rapt). Acest gen de poezie, tributar incon­știentului, această exacerbare poematică instinctuală, își au premergătorul desigur în Lautréamont,­­ de aceea și ritmul imaginilor este lăuntric, așezarea sub for­mă de vers dovedindu-se un adaos amă­gitor. Nu mai puțin apocaliptică rămîne însă o viziune obiectivă — în sensul că nu trimite neapărat la trebuințele de elibe­rare metaforică a instinctului brut, — eli­beratoare de lirism întunecos, unde de­reglarea lumii poate fi constrânsă la ri­gorile formei: „In orașul vechi cu turnuri aplecate obosit / dintr-o dată iarba s-a pornit să crească / și curgînd zăladă dru­­mu-a năpădit / știrbe vaci bătrâne se căz­nesc s-o pască /­ fără grabă cu indiferența ierbii proaste / a ajuns pe case pîn-la aco­­periș / și căzînd prin hornuri a-nceput să-mproaște / înlăuntrul casei tot cu ier­­buriș // s-a urcat pe garduri cu migală rece / și acuma iată crește și-n copaci / și la boi din cergă a-nceput să plece / boii să privească cu ochi opaci // la femei pe cap se crește iarbă / ele și-o țesală vo­luptos / și chelia stearpă a-nceput s-o spargă / e probabil un pămînt ierbos // vite pasc pe oameni și prin case / oa­­meni-au uitat să taie vite / și de cînd mă­­nîncă doar ierboase / membrele li s-au făcut copite" (Oraș cu ierburi). Dar, într-o lume în care vegetalul pro­liferează a­neantizînd omul, într-o lume unde centaurii oficiază pe altare (Despre răpirea în lucruri, V), păzite de fecioare sfinte, la rîndul lor păzite de tauri (Osânna, IX), lume încoronată de heru­vimi nesătui de pofte (Osânna, VII), și un­de (bacovian­), oamenii pîndesc după sto­rurile trase și străzile sînt pline de sufle­te epileptic zvârcolite (Osânna, V), o lume care produce versuri ca: „nefecundate ploi de femei" sau „gorgone de șolduri lu­­cind“ (Efluvii) sau „sînge oglinda minții aburind" (Somnolență), — demonică lu­me deci, — poetul nu trăiește complă­­cîndu-se; tremurul conștiinței sale încăr­cate ne-o arată: „ce voi face de am să cad / într-o dragoste precum / iarba în lut peștele-n apă / privighetoare-n cîntec și / trupu-n putrezire ori ce / voi face mă întreb vai / ce voi face" (Despre răpirea în lucruri, II). Nu e doar o simplă întrebare, ci con­știința deplină a vinei: „Amară-mi fu zodia Doamne ce / mă zămisli între ier­buri spurcate / stau în poarta cetății / orb și în număr ispitele ce-apasă“ (Strigăt). O rea conștiință, poate mai pregnant reve­lată într-o viziune — tot de natură apo­caliptică: „în lună văd îngrozit cum mușcă / dihorul cel roșu din coada / co­metelor albe și mă trezesc / cu fața în­vinețită supt / ca de cel din urmă spasm" (Febre). Din această dialectică a orgiasticului se­minal și a conștiinței vinovate își extra­ge Marin Mincu lirismul propriu, sub fir­mamentul și în lăuntricele tenebre ale profundului său apocalips. I. NEGOIȚESCU Unirea Statornicită în memoria românilor, această zi jalonează una din remarcabilele sale izbînzi, concretizate în realizarea parțială a unui deziderat de veacuri: statul național unitar. Fiind, neîndoielnic, re­zultatul unor străduințe colective, a căror consecvență în timp este realmente exemplară, actul de la 24 ianuarie 1859 constituie, cu certitudine, una din permanențele trecutului nostru, necesar a fi reactualizate. Chiar și o rapidă incursiune în trecut, ne revelează multiple ele­mente de unitate între românii de pe ambele versante ale Carpaților. Înfăptuirea Voievodului muntean Mihai, la răspîntia dintre două veacuri, a ilustrat persuasiv cauza pozitivă a unui întreg popor supus unor implacabile vicisitudini, atît de dificil de depășit. Ea a rămas ca o atestare a unei realități semnificative și simbolice, care se im­punea a fi reeditată și, desigur, consolidată. Anul revoluționar 1848 a conferit un cert dinamism acțiunilor fruntașilor politici din cele trei provincii românești îndreptate, firesc și necesar, spre configurarea unui stat unitar. Documentele progra­matice concepute de revoluționari, au un fond ideatic comun, ceea ce demonstrează însuși caracterul unitar al revoluțiilor române. Evi­dent, au existat formulări precise în sensul închegării unui stat național unitar. Expresia lapidară: „Vrem să ne unim cu Țara", iz­­vorîtă din frămîntarea și voința mulțimilor adunate pe Cîmpia Li­bertății din Blaj la 3/15 mai 1848, dezvăluie — la modul sintetic — spiritul de unitate națională care domină momentul pașoptist. Ul­terior, Nicolae Bălcescu va accentua asupra necesității unui nou seism revoluționar care să contribuie la materializarea celei mai acute aspirații naționale, mai exact la înfăptuirea unirii țărilor ro­mâne. Această cerință obiectivă a devenirii societății autohtone a fost, prin urmare, pregnant reliefată de evenimentele revoluționare, cît și de participanții la desfășurarea lor. In anii postpașoptiști s-a înfiripat o energică mișcare unionistă, în consens cu voința populației de dincolo de munți, ea a depășit obstacolele ridicate de forțele conservatoare, aflate în vizibilă infe­rioritate, impunîndu-și programul. Unirea Principatelor Române de­venise concomitent o „problemă europeană și de incontestabilă actua­litate, marile puteri adoptînd față de aceasta diferite atitudini. A convins, în final, propria decizie a populației din Principate, care le-a pus în fața faptului împlinit: dubla alegere, la 24 ianuarie 1859, a domnului Alexandru Ioan Cuza, bărbatul ce a personificat — după cum afirma Iosif Vulcan — voința întregului popor român. El s-a dovedit un veritabil reformator, fiind secondat de Mihail Kogălni­­ceanu, susținătorul său cel mai fidel, în acele clipe incandescente, cînd se hotărau destinele națiunii române, populația de aceeași origine de dincoace de munți și-a exte­riorizat solidaritatea, entuziasmul ei, după aserțiunea unui martor ocular, depășindu-l chiar și pe cel al maselor populare din Princi­patele Unite. Precizînd că „Unirea, națiunea a făcut-o“, Mihail Kogălniceanu releva un adevăr fundamental, acela că poporul român și-a realizat, prin propriile-i forțe, unitatea statală, cadru propice de dezvoltare sub toate raporturile. Ultima etapă a acestei descătușeri de energie s-a consumat — la 1 Decembrie 1918 — pe Cîmpul lui Horia din Alba Iulia. Viorel FAUR PROBLEME ALE FILOZOFIEI ȘI ȘTIINȚEI ÎN ROMÂNIA (1890-1920) Știința și filozofia se află în ter­meni relaționali, completîndu-se prin seria de investigații, prin rezultatele dobîndite sau deciziile și explicațiile pe care le oferă, și una și cealaltă, în direcția de mai sus se înscrie și lucrarea: Filozofie și știință în Ro­mânia (1890—2020) a dr. Simion Ghiță, cercetător principal la Institutul de filozofie. Aparent, lucrarea pare să se limiteze la o perioadă semnalată, în realitate ea avansează idei de o deosebită însemnătate pentru înțele­gerea valorii științifice a filozofiei și a orientării filozofice în știință. Mai mult, S. Ghiță aduce discuția pînă în zilele noastre, confruntînd, dar și opinînd pentru un mod de a înțelege filozofia în strînsă legătură cu știința. Departe de a submina va­loarea uneia dintre disciplinele de mai sus, autorul le consideră ca „două ramuri ale culturii" (p. 257) și cunoașterii. Problemele principale, asupra că­rora se oprește autorul țin de func­ția metodologică și axiologică a fi­lozofiei și a științei, de specificul cunoașterii filozofice și a celei știin­țifice și, în acest sens, de diferen­țierile pe care le presupun, dar și de tendința unificatoare care le dă un statut existențial. Aceste pro­bleme, de o reală importanță pentru cunoaștere în general, sunt urmărite în țesătura lor istorico-filozofică, în fluența lor nemijlocită, cu fazele pre­gătitoare ale unor procese de dife­rențiere, ca exemplu, între știință și religie, apoi între știință și filozofie, și, în fine, între științele naturii și științele umaniste. Dar, subliniază autorul „Concomitent cu tendința de diferențiere a culturii și complemen­tar acesteia, s-a manifestat și o ten­dință unificatoare" (p. 11). Dacă în problema diferențierii nu există o îndoială, în schimb, se pune și mai acut nevoia unității culturii. Numeroși factori, arată autorul, pe care-l au în vedere diferiți filozofi, de la cel metaforic, religios, morfo­logic sau de stil nu rezolvă problema. Fie că se absolutizează unitatea sau este minimalizată diversitatea, avem de a face cu aceleași limite care se cer depășite. Unele teorii, tributare factorilor enunțați mai sus, „apasă prea puternic asupra unității culturii sau diminuează diversitatea formelor ei" (p. 22). Ideea autorului duce la concluzia pozitivă că „Dezvoltarea culturii și a științei nu s-a făcut în afara istoriei societății" (p. 23), ci pe terenul real al vieții sociale, cu toate contradic­țiile pe care le generează, în ceea ce privește știința și filo­zofia, acestea au format „un singur cadru conceptual", și în afara aces­tuia ele nu ne pot oferi o cunoaș­tere autentică. Asemenea probe, sînt verificate de autor în cursul dezvoltării filozofiei și științei, împingînd analiza pînă în epoca noastră la curentele științifice și filozofice. Considerăm că în această analiză rezidă piatra de încercare a lucrării. Ne apare surprinzătoare investigația operată asupra gîndirii structuraliste. Astfel, consideră autorul, „asistăm la apariția unei noi episteme, după care lumea e gîndită ca structură sincro­nică" (p. 40). Numai că principalul defect al acestei viziuni, în speță la Foucault „este absolutizarea planu­lui sincronic" (p. 41). Alții, ca Gus­­dorf, cer o „mai strînsă legătură între știință și filozofie", dar mani­­festînd „un anume relativism isto­ric" (p. 43), închizîndu-le în chipto­­rile unei epoci istorice în care apar, cu toate acestea tendința spre uni­tate, în detrimentul diversității, apare și aici. Concluziv, autorul, se distanțează de aceste poziții considerînd că atît științele naturale cît și cele socia­l­­umaniste urmăresc „același fenomen general al cunoașterii lumii" (p. 50), propriu atît științei cît și filozofiei. în prima parte a lucrării se in­sistă asupra modului în care au fost receptate problemele științei în filo­zofia românească, începînd cu ulti­mul deceniu al veacului trecut. Există, după autor, acum o „mișcare filozofică autohtonă" cu vădit interes pentru știință. Sunt distinse trei orientări princi­pale în filozofia românească: scien­tistă (A. D. Xenopol, C. Dimitrescu- Iași și P. P. Negulescu) autonomistă (C. Rădulescu-Motru, Ion Petrovici, C. Antoniade, Mircea Djuvara și Eu­­geniu Speranția), antiscientistă (Ma­rin Ștefănescu, M. Strajanu, St. Ze­­letin). în cadrul orientării antiscientiste coalizează factorii de natură spiri­tuală, legați de religie, tributari unui conservatorism, susținuți în „Revista Idealistă" și „Epoca". Spiritualismul antiscientist al lui M. Ștefănescu este de natură religioasă, ca și al lui M. Străjanu, absorbit de ideea libertății din filozofia bergsoniană. în aceeași orientare, dar printr-o filozofie legată de artă, se înscrie Șt. Zeletin, care în „Evanghelia Na­turii", înțelege filozofia ca o „proiec­tare a sufletului omenesc în natură" (p. 63). Cu totul diferit ne apare orientarea autonomistă, preocupată de datele științei, de apărarea autono­miei filozofiei, nu odată amenințată de dogmatismul religios și scientis­mul pozitivist. Totuși, limitele acestei orientări sînt evidente. în analiza gîndirii lui C. R. Motru avem un model de urmat, ca și în cea asupra lui I. Petrovici. Astfel C. R. Motru critica scientis­mul exagerat, dar fără să teoretizeze în afara științei. Concepția sa ener­­getistă nu l-a împiedicat, consideră S. Ghiță, să vadă „lumea fenomene­lor ca reală și demnă de a fi cunos­cută" (p. 72). Un punct de vedere, cu totul nou, aduce autorul în cunoașterea filozo­fiei lui I. Petrovici, gînditor animat de problemele mari ale filozofiei; relația dintre absolut și relativ, a metafizicii (ca filozofie) și științei în raport cu prima. Poziția spiritualistă a lui Petrovici nu este religioasă și nici iraționalistă, ci una critică „în­dreptată îndeosebi împotriva filozofiei bergsoniene". Filozoful român caută să justifice deopotrivă funcționalita­tea filozofiei și a științei în corpul cunoașterii umane, în ciuda faptului că acceptă recunoașteri tardive reli­giei. Orientarea filozofică scientistă ne dezvăluie latura cea mai semnifi­cativă a lucrării. La gînditorii aces­tei orientări „Știința va deveni punct de plecare, iar rațiunea va fi instru­mentul de critică și de construcție în întreaga lor creație spirituală" (p. 103). La un C. Dumitrescu-Iași apare vi­zibilă concepția materialist-ateistă, apelând la științele naturii, observînd rolul științei, în viața socială. La A. D. Xenopol, deși filozof al istoriei, se poate depista un „mate­rialism naturalist" (p. 111), o încer­care de clasificare a științelor, a le­gilor științei, a metodei inductive și deductive. Și mai clară ni se înfăți­șează atitudinea lui P. P. Negulescu față de știință, care pleacă de la „principiile științei, le surprinde le­gătura logică și ontologică" (p. 133). Totuși, să nu uităm că Negulescu a aplicat puțin din concepția sa, ex­­celînd mai mult în critica lejeră a sistemelor, și mai puțin în stabilirea unor condiționări durabile între filo­zofie și știință. Partea doua a lucrării ne introduce în problemele filozo­fice care au stat în atenția natura­­liștilor și care au mai constituit ob­iectul de studiu în cercetările auto­rului. Dacă filozofii au fost pătrunși de valoarea științei, în aceeași măsură savanții naturaliști, fizicieni, me­dici, etc. au acordat o atenție sporită filozofiei. Problema materiei ocupă un loc de seamă în lucrările aces­tora. De asemeni este cercetată struc­tura materiei (C. I. Istrati, Dragomir Hurmuzescu, Petre Bogdan, Ștefan Procopie și alții). Toți, arată S. Ghi­ță, tind spre o explicație cauzală a lucrurilor și fenomenelor. De ace­eași atenție s-au bucurat problemele legate de darwinism, creaționism și finalism, prin Leon și Voinov, cele despre originea vieții, a psihicului și antropogenezei, văzute prin prisma concepției filozofice materialiste des­pre lume. în ansamblul ei, prin tematica pe care o dezbate, a raporturilor dintre filozofie și știință, lucrarea se înscrie ca o primă contribuție de acest gen în țara noastră, punînd premise ale cercetării într-un domeniu puțin dez­bătut la noi. Există, fără îndoială, și unele ne­clarități, imprecizii în cuprinsul lu­crării. Mai ales partea doua nu tra­tează suficient modalitatea specifică a naturaliștilor de a se raporta și a înțelege unele categorii filozofice. O obiecție similară se poate aduce și în cazul gîndirii lui Zeletin, puțin valorificat pe linia unui demers pe care acesta îl propunea între idealul uman și știință, locul și influența acesteia din urmă asupra individului. Procesul de apariție și formare a unei concepții științifice la diferiți gânditori a fost diferențiat și trebuia văzut în acea neîncetată căutare și sforțare cu propriile lor idei, depă­­șindu-le și depășindu-se pe ei În­săși. Fără îndoială că în relația filozofie-știință, în polemicile și dez­baterile din filozofia românească au apărut, în mod firesc, o serie de categorii, legate de specificul filo­zofiei noastre. Ele ar fi meritat o atenție, o subliniere în plus. Dar în ciuda unor obiecții ce pot fi aduse lucrării, autorul se mișcă pe spații largi de gîndire, nuanțînd și propunînd căi diverse de înțele­gere a fenomenului filozofic și știin­țific românesc în totalitatea lui. Vasile VETIȘANU * Simion Ghiță, Filozofie și știință în România (1890—1920)“, Editura Editura științifică, București, 1970.

Next