Familia, 1973 (Anul 109, nr. 1-12)
1973-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA Memoriile recente A doua virstă a poeziei este aceea a întoarcerii către debut. Vine o vreme (se rostesc aceste două cuvinte cu greutatea unei certe moșteniri) cind poetul se desparte de începuturile sale, cînd însuși se neagă sub aspect spiritual, cu înțeleaptă blindețe și înțelegere. Faptul provoacă o reducție a universului la numai două elemente: Eul acum și cel de altădată (acest altădată puțind ți ieri sau acum un an, cel mult doi). Ca privitor, simplificarea isi poate părea comică, dacă nu reușești să-i păstrezi gravitatea. In fond poetul se redescoperă cu această ocazie pe sine, cu o uimire mai mare decât a criticului (decit care este infinit mai nemilos). Retrospecția personală a poetului crează un fel de memorie de dată recentă, care însă, sub aspectul semnificației, transformă timpul (de regulă scurt) în distanță nemăsurabilă. Virsta a doua a poeziei (a poetului) este marcată așadar de memoriile recente in legătură cu un mod anterior devenit străin, ostil chiar. S-a vorbit mult despre momentul nașterii conștiinței de sine a poeziei in general (Nicolae Manolescu), exact în opoziție cu anteriorul poetic nedefinit, debutant, originar. Remarca se poate aplica oricărei dezvoltări poetice individuale, fiindcă fiecare individ repetă pe scurt istoria poeziei pină în momentul său. Virsta memoriilor recente (a apariției conștiinței de sine) nu trebuie însă confundată cu maturizarea deplină, deși se produce o „îmbătrînire“ voită a gândirii interioare. Ea este ceea ce s-ar putea numi șansa unei etape următoare, care se poate concretiza sau nu. Este, la urma urmelor autocenzura de severitatea căreia depinde consistența pasului ce urmează. Mai e nevoie să precizez că observarea acestei etape nu implică un punct fix (al doilea volum, de pildă), ci oricare dintr-o serie existentă, și nici constituirea valorică definitivă. VICTORIA ANA TĂUȘAN, de pildă, nu este la primul volum de versuri și nici la al doilea. Toate celelalte însă, până la cel apărut în 1972, Restituire (Editura Eminescu, 1972) n-au reușit decit să exemplifice un efort de îndepărtare de o poezie „învățată“ la debut (Cadențe, 1963), încununat de o (nu totală) reușită în volumul Catharsis din 1970. Restituire (titlu pare-se simbolic) consemnează un început de memorie (poate nu deplină) a creației anterioare, prin încercarea de a refuza o mare parte din preocupările mai vechi. „Dacă-mi vei ține fruntea cu palmele-amîndouă, / simți-vei adîncimea a tot ce n-am rostit", mărturisește poeta ca deschidere spre sensibilitate, candoare și erotism conjugat. Aceasta este, de altfel și moștenirea păstrată din volumul Metamorfoze (1968), prin care se detașa mai sigur de poezia obiectivă. „Semnul safic“ de care amintea Marian Popa încearcă să domine ceea ce i s-a reproșat pină acum: clasicitatea forțată, lipsa controlului imagistic etc. Memoria poetei se dovedește însă a fi echivocă și contradictorie, nu poate renunța la balastul argumentativ, la metafora aluvionară. De aceea Restituire, un moment, evident, avansat al poeziei sale poate fi citit în două feluri: sub impresia reconfortantă a opoziției (efect imediat al memoriei afective) sau sub semnul incomodității expresiei (revers, probabil, al apariției conștiinței de sine intr-un timp nepropice). Complexitatea memoriilor recente ale Victoriei Ana Tăușan (cumulative, nicidecum explozive)) este datorată formării lor lente, de la volum la volum, într-o evoluție incomodă, înclin să cred că ele au nevoie de spontaneitate pentru a se desfășura normal. Nu trebuie împiedicată latura ușor comică pe care o dețin, cum spuneam mai înainte. La VASILE IONA, poet și el al generației tinere, memoria liberă, silită chiar a deveni amintire, cîștigă pentru al doilea volum al său, Fum și ninsoare (Editura Dacia, 1972), paradoxala „bătrînețe" a desprinderii din debut. Poetul pronunță de cîteva ori: „Adu-ți aminte, o, adu-ți aminte / cum culegeai într-o grădină poame / gîndind la fabulele vechi / și la nașterea arborilor / vorbind de lume și căderea ei", fără nici o justificare temporală. Iată că însăși deschiderea volumului său poartă titlul (întîmplător?) Pro memoria: „Eu îmi aduc aminte o pasăre ce n-a zburat / Și viețuiesc în conul ei de umbră." Ceea ce în primul volum al poetului (Arme albe, 1969) părea o încercare de închidere în sine, nu întru totul acceptată de critică, ajunge o coordonată desăvîrșită a scrierii responsabile față de sine și față de puterea noastră de receptare. In plus, Vasile Igna își precizează, susținut de memorie, sensurile gesticii care, chiar dacă pare abstractă la o primă vedere, este strîns legată de experiența sa fizică și spirituală: „Iți mai amintești? / purtam o zale din mătasea broaștei / și coif cu peștii fumurii emblemă / cum lunecam pe virstă nu știam / cărei religii ne-nchinăm și unde-i / pămîntul păcii / cîmpul plin de suliți.“ Cu aceasta memoriile recente ale poeziei lui Vasile Igna își încetează acțiunea lăsînd drum liber cuvintului. Poetul și-a obținut un drept sigur asupra teritoriului său și, în consecință, poate aborda marile probleme ale universului ca pe niște fapte înțelese, cunoscute. In cadrul lor îl preocupă nuanțele infinite ale răspunsurilor care mereu altfel exprimate devin datini proprii, multe cu amprenta viitorului: „Lăsind în urmă toate cite-au fost, vezi alte umbre pe-ale lumii ziduri." De aici versul i se desfășoară meditativ (lumea ca existență tragică), contemplativ („Seară putredă în amintire suie / păianjenii sosesc din alte lumi acum / și trece fum peste vieți de fum / și ruginesc în crucea nopții cuie") sau auditiv („Plin ciorchin de lin pelin / peste creste fără veste / dor alin și chin in chin / din poveste mult mai este / iar se coc struguri de soc / limbă lungă să prelingă / foc cădelințînd soroc / și tăcut în noi să ningă"). Este cazul să recunoaștem prin aceste intermedii în Vasile Igna un poet de talent care îmbină discreția conștiinței valorii sale cu simțul datoriei față de rosturile atît de complicate ale poeziei. „De la Iași, încă un poet!" rostea Ilie Constantin la apariția în 1970 a volumului lui MIHAI URSACHI, Inel cu enigmă. Bucuria confratelui intru poezie era justificată. Mihai Ursachi intra in arenă cu o poezie insolită, de nuanță pur particulară, inconfundabilă. Pare firesc ca memoria poetului să rețină cu mai multă plăcere în următorul i’olxsm, Missa solemnis (Editura Eminescu, 1972) deliciile experienței sale reușite: „Iți mai aduci aminte de casa noastră, / Singuratică, nuci și castani ancestrali ascunzîndu-i / Zidirea imaculată ... / Iar către scările albe / Erau două șiruri posomorite de brazi. / Zidire înaltă și zveltă, un templu de spumă, / Sau mînăstire...“ Intre două Missa solemnis care semnifică sinuciderea și învierea aceluiași Comandor, pe lungul drum, „de la o frunză la altă frunză", al scrisorii (testament și act de naștere) de pe cochilia melcului Adeodatus (simbol al nerăbdării, interjecție constrânsă) poezia lui Mihai Ursachi își permite popasuri încântătorii de dragul erosului retrăit sau al umorului solemn. Perfect delimitate, memoriile recente ale poetului sunt destinate unui film de amuzament pentru distracția spiritului chinuit. Din reveriile domnului R, poem eroi-comic-nesatiric conține aproape toate aceste elemente. Falsa ironie a „domnului R“ in discursul unilateral ținut ..domnișoarei sensibile N.“, în genul „vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară“ nu eșuează în comic, ci sugerează cu veselă durere, neșansele incomunicabilității erotice: „Doamne, iarăși vorbesc singur pe stradă, probabil că iarăși am uitat să iau picăturile." Intr-o altă organizare a cuvintelor tragismul acestor versuri ar copleși, dar Mihai Ursachi le acordă un optimism incredibil, selectat, probabil, din sentimentul baladesc pe care-l preferă celui indecent liric. Baladescul poate fi o memorie înnăscută a poetului, în funcție de un anumit peisaj, de o puternică structură carpatică. Optimismul însă de această sorginte, imposibil de a fi comunicat ca atare este convertit in ridicularizare, in eufemizare a tot ceea ce i se opune. Iată sentimentul morții, incipient sumbru, redus la scară gratuită: „Privighetoare de noapte, / priveghiul din urmă, cu țipete jalnice, rotund privitori (mare veghe la turn), / ochii cei galbeni ai privighetorii / de noapte... I — Vae vae cucu victis, / Benedictus, Benedictus, toată moartea e un strip-tease!" In Post scriptum-ul memoriilor recente ale lui Mihai Ursachi din Missa Solemnis aflăm și șansa următoare a poeziei prezente, prin renaștere, invocare, implorare și speranță: „Am tresărit în nămolul nopții aceleia, parcă n-aș fi fost mort, și un lac mult iubit era iară / întocmai și-ntocmai; și-n palida barcă / treceam pe sub sălciile de odinioară." Mihai Ursachi, de altfel, nici nu mmai contează pe o asemenea șansă. Se distrează (din nou) la pronunțarea ei, fiindcă nu refuză s-o amintească, deși își mărturisește convingerea: „Privește cu luare-aminte salcîmii / într-o zi cunoscută din mai, / eu sunt printre floare, ascultă povestea / cu viața-mi nemuritoare...“ Un poet interesant este și MIRCEA OPRIȚA, puțin citit, puțin cunoscut, puțin comentat. Înainte de volumul său de debut. Jocul cu vipere (Editura Dacia, 1972), poetul a desfășurat o activitate poetică mai reținută, cu rare apariții prin reviste, dar întotdeauna de un echilibru valoric ușor de observat. Cu toate acestea volumul său este impropriu numit „de debut“, atîta timp cu debutul in presa literară s-a produs cu aproape un deceniu in urmă (timp în care a obținut și un premiu al P.E.N. Clubului). Mircea Opriță este dintre cei foarte rari poeți care iși lucrează poezia cu infinită răbdare și care nu-și grăbesc condeiul pentru o rapidă (și deseori efemeră) afirmare. Dar pentru clujean această procedură pare a fi o constantă vitală pe care o definește în chiar primul poem al volumului său, cu titlul Pregătind de viață lungă: „Tirziu, cind ni se / domolește timpul — / goliți deodată de iubire / și ultima desigur tînără / desigur tînără în amintire. I rugina frunții cine ne-o va limpezi?" Această pregătire timpurie, intr-un timp în care „spargem mitologii, clădim mitologii..." se bazează pe o solidă fixare a memoriilor recente, în formă definitivă, care să-i poată procura o rezistență pentru desfășurări viitoare: „Un drum se vrea deosebit din culme — ce am iubit / și unde, / cite case am durat in /calea altora, / aici izvorul / l-am adus la ochi, dincolo I fugărit de urs, / apoi pe malul de ardezie ! și n-am rămas, deși se risipise sufletul copilului, / ori seara lingă foc / cu trei străini / dar plin ea împărțită nu se uită." Dator față de un trecut pe care nu l-a comentat în debuturi, Mircea Opriță scrie o poezie memorialistică, într-o cronologie sesizabilă. Poemul Naufragiu, dedicat căpitanului Nemo, la moartea sa, coboară in metaforă aducerile aminte ale copilăriei, cu regretele ei firești: „Grăbiți, sub steaua sudului, învălmășiți / evacuăm această inimă-corabie..Urmează apoi amintirea creșterii și adolescenței, în elogii aduse spiritului matern și în dorința de a evita nașterea „omului-eșec": „să învățăm intți a nu renaște în păianjen / urzind sinucigașul gest al răzbunării această temie înșurubată-n carne și clocind cohortele de ouă-pui, / prologul sigur al ruinei." Apoi un episod cu Arma virumque cano, de primă intîlnire cu convenția vieții și cu absurditățile ei omenești: „Om ai plecat / și-ai revenit statuie / gol arcuit in sabie sub scut, / ploaia te linie, vinturile / te bătură mai aproape de pămînt...“ Se mai conturează un periplu al primelor iubiri, al vizionărilor naturii etc. La Mircea Opriță mecanismul memoriilor recente funcționează în sens constructiv. Un poem reprezintă pentru el condensarea unui fragment unitar de experiență de viață. Multiple evenimente din aceeași serie sunt concentrate metaforic, aducind un imn trecutului prin redescoperirea prezentului încă vital: „Să ne bucurăm deci / cu rămînem limpezi și risipitori / și agățați de vise, ca de-o plută j sub care crește aburul necunoscut; / cu timp atitea năluciri palpabile / revarsă-n noi fierbinte flux și ne cutremură / de dor ciudat, neînceput, de dorul pentru / frumoasa fără adăpost / Morgana." Privită astfel, enumerativ, cronologizat, poezia lui Mircea Opriță pare simplistă, cum de fapt a și fost considerată de critică. Am reținut însă elaborarea îndelungă, construcția ciclică, concentrică a poemelor sale care necesită o lectură în sensul descifrării de sens invers a mecanismului memoriilor recente. Dacă o primă lectură, superficială, absolut necesară a fi așa, la care se oprește in general critica, familiarizează cu o destul de aridă și neplăcută construcție metaforică, dacă o a doua lectură străbate cronologia experienței personale a poetului (la urma urmei și ea nu prea interesantă), o a treia lectură conduce spre nucleele poeziei, acolo unde Mircea Opriță a concentrat cîștigurile memoriei sale. Ele sunt fraze de început pentru poeme viitoare, pe care poetul le și prefigurează în ultimul ciclu al volumului. Oră pentru ficțiuni. * Numai pentru a putea dovedi existența memoriilor recente, amintesc în cîteva cuvinte despre o reușită „antologie de poezie tînără" (cam neclar subtitlu), Eu port această ființă (Editura Dacia, 1972), care reunește cîțiva poeți aflați înaintea publicării unui volum de debut. Neintilnirea cu debutul de carte (moment esențial pentru definitivarea începuturilor) ii face pe tinerii poeți, unii de foarte clară perspectivă, să renunțe la orice simț al memoriei (adică, practic, n-au acumulat așa ceva). Nu întîlnești la ei nici relativism, nici discreție, nici comentariu retrospectiv. Mai mult, preambulurile teoretice care însoțesc grupajele de versuri, răspunsuri la întrebările „de ce“ și „pentru cine“ scrieți? sunt in totalitate mai mult decit cuprinzătoare, de tipul: „Scriu pentru că actul acesta reprezintă pentru mine modul cel mai autentic de a fi în dialog cu propria mea esență, cu oamenii, cu universul" (Dan Damaschin). Generozitate excelentă, larg gest de deschidere, evident, fără un punct cert de plecare, decit cel al nașterii. Nu altfel sunt frumoasele versuri, de o feminitate reținută ale Marianei O. Bojan, teoretizatele tălmăciri de suferință ale lui Nicolae Drăgan (a cărui poezie nu va întirzia să se impună). Mai temperat este Nicolae Mocanu, aflat pare-se la un veritabil debut, ale cărui cuvinte le rețin pentru bunul lor simț: „Am vrut la început să spun, mai in glumă, mai în serios, că scriu, cînd scriu, pentru ca acesta este aproape singurul lucru pe care nu-mi cere nimeni să-l fac." Versurile sale, deși mai ponderate, de o ținută clară și elaborată, nu conțin nici ele vreun „Remember." Se mai citesc cu deosebit interes în prezenta antologie poemele deja apreciatului Dușan Petrovici, ale lui Aurel Șorobetea, poet de surprinzătoare resurse, și ale lui Radu Ulmeanu. Memoriile recente nu există insă in aceste versuri. Bineînțeles acest fapt nu le scade valoarea, dar îmi oferă certitudinea că un anumit moment al poeziei, poate acea a doua (imediată) vîrstă a ei le recheamă cu necesitate. Debuturile nu le implică, le exclud chiar, din cauza unei prea mari forțe a prezentului. Poeților de mai tirziu nu le fac plăcere, fiindcă atîta timp ci ele beneficiază de condensarea timpului dînd o credință, dar după ce timpul se dilată și trecutul devine cu adevărat trecut, sunt dureroase. Valentin TAȘCU