Familia, 1974 (Anul 110, nr. 1-12)

1974-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA viitor Nu voi putea poporului acestui Atîta cît el merită să-i cint Căci bine știu și eu: Tăcere restu-i Cind ai un loc da gură un mormint Poporul moare și mereu învie, Și chiar de nu-i de două ori la fel, Din iezerul etern de apă vie El iese luminat de-același țel. Și cere cîntec nou pe drumu-n sus Mai amintindu-și cum cîntau străbunii Și-atunci vom tresări din vr-un apus Și noi chiar de nu toți, dar totuși unii. Și dacă nici atit din cîntec nu-i. Pe semne că nu-i vina nimănui. Mih­ai BEINIUC transcrieri Transcrieri de urlet de cline "Ar fi poezia, îmi zici, Și eu copiez, pentru mîine, Cuvintele tale aici. Privește cum pică de­du­ce Tristețea, ca frunza, pe noi. De ce să coboare, să urce, Și iar să coboare-n noroi? Aceasta e clipa cumplită Pe care nu o trecem cu bine, E clipa în stare să­ ngh­ită Și gloria care ne ține. Constanța BUZE­A timpul de lemn Numai pendula aceea de lemn de eben și cu limba scoasă afară. O și înțeleg, era desigur un semn că se lasă cu vară, cu seară. Și-o pălărie rămasă-n cuier, de paie (pălăria și nu cuierul) și că tot veni vorba albastru de cer se făcu mai albastru tot cerul. S-a făcut albastră și inima incit in al veșniciei noastre cadastru funcționarul Popescu, Andrițoiu poetul și, cu totul altceva, nehotarît, se vor face foarte albastru. In cinstea noastră Se va ciuta de inimă albastră. Numai că pină la urma urmei ne vom ca o vioară și propriul leagăn, nu propria cutie, și vom tăcea ca statuile apei și tăcînd vom face poezie. Păstrind cu toate acestea îndemn, eden, totem cu trupul sonor și solemn pendula aceea de lemn. Din lemn din esențe foarte rare. Pendula tristă acordată după soare, întoarce in noi arpegii Vocații modulate, invocații... Olimpul pare­ un tribunal stelar în care zei abili, ca advocații, pledează pentru ambrozii și nectar. Noi cei de jos, pălmașii omenirii să fluierăm arpegii — cald și frig — din sud cu Verdi și cu trandafirii — din nord cu săniile și cu Grieg. Noi cei lăsați la vatra muzicală de regii zei și de regine muze, in viața scurtă, nici cu­ o rafală, dar cu un zîmbet apolin pa buze, noi cei fecunzi și supți în lut ca ploaia, cum vom cînta? Spre care curcubeie ne-ntoarcem gerul minții și văpaia din inima vrăjită de-o femeie? Noi vom cînta-ntre spade și pocale și între plini și trandafiri. Prin spații, Din cer, curg portative muzicale,­­ Cad vertical m­obilînd Carpații, Vin vestitoare înflorind Carpații. Al. ANDRIȚOIU TUDOR GEORGE armura de sudoare Personaj prea pitoresc el însuși, Tudor George cultivă o poezie cu un aer de improvizaț­ie. Aer paradoxal căci provine dintr-un cult al rigorii mărturisite în fastuoasa sa prozodie „clasică", în ferecătura-i verbală cu alură bucuros vetustă, în întreaga sa ținută studiată ce riscă a înăbuși spon­taneitatea lirică deprinsă azi cu toate libertățile formale. De unde atunci aspectul de improvizație? Trebuie înscrisă aci circumstanța boemă a elabo­rării, țanțoșul duh bahic ce străbate stihurile. Pen­tru a părea ce este, poetul vrea să pară mai mult decit este — Poezia se transformă intr-un specta­col la ore fixe, spre a determina obolul public, dar și spre a-i confirma autorului, cuprins de o secretă aprehensiune, propriul chip crispat în tan­drele oglinzi lăuntrice. Simțirea villonescă este așadar un resort al chiar producerii poeziei. Ma­niera gesticulară, perorația ocazional-solemnă, ela­nul libației permanente îi acordă un sens funcțio­nal. E firesc să întilnim efecte de virtuozitate, prin care poetul vrea să strălucească în fața convivilor, jocuri verbale dovedind că euforia moleșitoare n-a atins încă limpezimea articulării: „Las altora, din viața loru-și fure-și!“; „Pălitu-mi glas n-o s’să di­­vulce!"; „Ca solitarul Ion din orgă, / In care-ntre­­gul dl­or risorgă ..De altfel Tudor George e un poet lexical, care face dovada, după spusa lui Baudelaire, a fi mîncat dicționarul. In același spi­rit de paradare bahică, cuvintele sunt interceptate cu o agilitate de prestidigitator, fixate în fluide ar­monii de-o clipă: „Minuscul astru! O, sublimă per­lă, / Ce-n conca zării pîlnii! Strop de rouă! / Tă­ciune sfînt din ancestrala speria! — / Sudoare sfântă, — hurui­a nouă!" Poza (adine trăită) a boe­mei presupune și umilința, etalarea verminei bau­­delairiene: „Nu mă privi, — de-mi zăbovești prin zdreanța / Ce-mi fleandură ca iedera pe corp! / Țîntitul ochi îl bleastăm să-l văd orb / Și-ți suliți să-și încerce cutezanța!" Dar e interesant de urmărit cum înscenarea potatorică se retrage, cum demonismul de tavernă face loc, la un moment dat, unei atitudini „pozitive", robuste și de „bun simț". Prin natura sa intimă Tudor Geor­ge nu e deloc un romantic. Aventura sa alcoolică n-a avut alt rost decit acela de substitut al unei aventuri interioare absente. Incercînd cu ingenuă viclenie să forțeze calea viziunii, a delirului sub­stanțial, autorul Armurii de sudoare se trezește reconstituind datele unei psihologii terestre, „nor­male". Bucuria sa c hiperbolic elementară: „Dar eu mă bucur! Cert! Aș vrea să-mi urle, — / Din pieptul meu, — Un milion de surle!" Vitalitatea alcătuirii sale „de urs" sfidează sănătos convenții­le: „Poet, cu trupul zdrăvan, cu­ un urs, — / Pe rang și bogăție n-ai pus preț" Truda e o bucurie exudativă: „îmi place să asud, cu mintea-n flă­cări! / Sublim e în sudori să te bălăcări!" Poetul visează o cumplită răzbunare la nivel muscular: „Nu te mai las, de-acum! Te sting în mină! / Prea m-fi crezut un ține, — eram Heracle / Voiu su­gruma aspida ta-n țarină, / Tuflind-o — ca feștila unei facle!" Sentimentele îi sunt solide, sociale. Continuitatea generațiilor (motiv favorit) constituie imboldul unor adevăruri versificate astfel: „Noi n-am murit, nu ne-au murit nici tații, / Nici buni și nici străbuni — iubiri supreme! — // In ini­­ma-m­i pulsează, azi, cu toții, / Mi inc-or pulsa co­piii, strănepoții...“ Prin subțierea la maximum a lirismului e urmat Mih­ai Beniuc: „Simt un fior de continuitate: / Privesc, la tinerii-ăștia, cu tot dra­gul! / Vestală-acestei torțe, dragi, purtate, / Cine­­stra mea va prelungi șiragul!" Feeria bahică e în­locuită cu moralizarea coșbuciană: „Cu cît mai iute viața noastră trece, / Cu-atît e mai de preț și se cuvine / Să ne grăbim cu-nfăptuiri depline / Și să trăim, în loc de-o viață, zece!" Intr-un ton ce-l amintește pe alocuri pe Marcel Breslașu: „Invi­dia îmi pare mie-a fi / Deopotrivă stimul și fla­gel, / Cu­ timp ațîță, focul inimii, / La bine, or la rău, cu-același zel!". Buna dispoziție a poetului se manifestă intr-o cadență alegră și în aluzii la rimele lui Topîrceanu: „Văd implicații, — doctore Barnard, — / Și hibe, la transplantul dumitale — / Juridic, etic, pur comerciale —/ Și-n plus, văd reușita lui mai rar!" Pentru zona mai înaltă a pro­ducției larg desfășurate a lui Tudor George punc­tele de inserție sunt Ion Barbu, a cărui strictețe este cu demnitate evocată: „Palpită ager o me­ninge certă!"; „Pier în extaz, Sublimă — Orhidee!" „Dar fox­ul tău, cind vede-o stea canină, / Te zmul­­ge-n measă, are chef de glume!" Eminescu însuși, „inhibitorul zeu", în înverșunarea-i satirică: „Am să mă sui pe picioroange strîm­be / Privind la ce­tățean ca la o larvă — / Cu un joben-cutie de consearvă — / Cu ghete înnădite în carîmbe...“ Arghezi în spiritul și (curios!) aproape și în lite­ra Testamentului: „Cu­ atit mai mult, cu cât eu­ în­­sumi, iată. / Am fost o perlă rară și uitată, / Am fost cuvîntul a­or­mei din veacuri, / Uitat printre ciulucuri, printre fleacuri! // Eu — însumi voi, — in treapta mea suită — / Să fiu Cuvîntul cel ce nu se uită!" I. Pillat prin nostalgicul său pitoresc autohton: „Mi-i dor de-un timp vetust, într-o ca­leașca, / Să trec, — înspre Paris, — pe la Viena, / Să sorb, — la hanuri, — filtre fine-n ceașcă, / De­­un har tihnit asupțiindu-mi geana ... “. în ansam­blu s-ar putea propune o raportare la N. Davi­­descu, poet al unei neobosite versificații de per­formanță „tehnică", plin de sugestii de tot felul, nerealizate pe­ deplin, pa care-l depășește însă printr-un temperament mai pregnant, catalizator de stenice energii existențiale. Remarcabil artizan filologic, posesor al unei vocații clasicizante, Tu­dor George încearcă a-și jertfi înzestrarea pe al­tarul lui Dionysos. Dar sacrificiul său nu e primit. Gheorghe GRIGURCU ION HOREA mea nu Ion Horea este o voce distinctă și frumoasă în poezia noastră contemporană, — poemele sale sînt un rod fericit al conlucrării dintre talent, cultură și bunul gust. O parte a criticii, grăbită spre alte di­recții și spre alte interese, nu l-a răsfățat, ba, unii s-au grăbit să-i găsească o seamă de predece­sori, făcînd trimiteri, mai cu seamă la Pillat și Fundoianu. Dacă există însă o înrudire între Ion Horea și cei doi poeți ea stă în solida lor cultură poetică (și nu numai poetică) de unde și rafinamen­tul, virtuozitatea lor; tot de aici insulele de livresc din opera lor, de stirpe neotradiționalistă, apoi o deschidere modernă spre universalitate dar de pe m­îndria solului natal („Și de cîte ori al lumii, tot de-atâtea ori al țării"). „încă nu“ e un titlu modest, ecoul sugestiv al unei continue autocenzuri și al setei necontenite de desă­vârșire. Cartea e o alcătuire de meditații și de sentimente (cum le numea poetul într-o carte ante­rioară) în fața naturii și a omului, la tonul grav și reflexiv pe care-l presupun marile frumuseți și marile răspunderi. De la aura stins vesperală a poe­­mului ce deschide placheta pînă la tonul manifest al poemului care-o încheie, stări de spirit diferite tresar genuin în fața cotidianului sau tulburător în fiorii eternității, constituindu-se toate la un ,de într-o simetrie ca de colonie de cristale. De calei­doscop in care mitologia dacică leagănă vitejii în­crustați de vîrfuri de suliți, — cea romanică spira­lată, in istoria, pe columne, — in aliterații cu mi­tologia creștină a calvarului sau, apocrifă, a zodia­cului la cea ebraică sau mahomedană. Peste toate acestea vine rațiunea să pună lumină și să mină ironic întrebarea: „Ce-a fost înaintea domnului Christos și ce va mai fi / Cind teoria relativității va fi pusă in aplicare?" Gustul pentru mitologie, polenul de aur al legen­dei derivă, cred, dintr-o viziune ancestrală a țării și a satului, „în amurg de flăcări iarăși îmi înte­meiez o țară" spune poetul, continuîndu-și apoi viziunea prin permanențele istoriei, matricea satu­lui, păstrătoare de neam și datini. Ca intr-un film derulat cu încetinitorul, omul se retrage în ogradă, taie lemne în șură, merge la tîrg, pe țarini, pr­i rotația anotimpurilor Se întimplă din veacuri lucră­rile plugarului, toate ca între realitate și vis, unde planurile se întrepătrund. Ancestralul podar care trece semenii peste apă se contopește cu imaginea modernă „cind noaptea-i înșelată de-un murmur citadin" și cu plecarea la tîrg. Este aici ceva din ieșirea ca la Verhaeren din cîmpiile rustice către freamătul orașelor ten­aculare (din „albastre m­imii" spre bulevarde). Sunt invocați ca o lumină a lucrurilor și­ a tim­purilor, oamenii creatori de frumos, de la artiștii populari, „dascăli mari, mă învățară", la învățătu­rile lui Neagoe și în fine la Eminescu. Pietrele de hotar care înscriu bornele de la începuturi spre noi le va pune istoria prin referire metaforică sau di­rectă la domnitori și tribuni, la evenimente și locuri vestite, in poeme de incantații baladești. Ardeleanul Horea are, ca toți cei de dincoace de Carpați, un acut și dramatic sentiment al istoriei. Ca la Goga, Oltul și Mureșul devin eroi, dar, în cercul de vrajă al unității naționale domnitorul de la Putna, cel de la Mănăstirea Dealul, cel de la Călugăreni, apoi Neagoe, și Petre Cercel, împreună cu tribuna Horia și Iancu, luminează din patru puncte cardi­nale ale cărții. La acest poet de frustă etică profe­sională, nu sunt patriotice numai poemele pe tema direct abordată, ,(cum ar fi „Glasurile­ acestei nații", „Am auzit", „Din drum") ci patriotică devine în­treaga plachetă, ca de altfel întreaga operă ca prin învestitura unui destin. Evul mediu îl ispitește, într-o oază, pe Ion Horea ca pe Mateiu Caragiale cel din „lujere": „Anii se-adună, amarii, / îi cîntă, îi jeluie barzii — / Cu­ pustiiră Tătarii? / Cit au Lăsat Longobarzii? // Și nu aflu nici un remediu / Clepsidrei lui Dum­nezeu ... I Sceolii Evului Mediu / Intîrzie-n sufle­tul meu/" Dar și al lui Mateiu Caragiale cel din „Craii de Curtea veche" care l-a exaltat pînă și pe cum­pătatul autor al Jocului Secund. Dire­cte ev me­diu, în culoare bizantină, sînt depistate cu dulce, artă de ciclul despre Ohrid. Gospodar și cunoscător al lucrărilor, al legilor și destinelor țării, Ion Horea este, dincolo de talentul abundent, un parcimonios al explorării filonului său de aur, dar un meșter aurifer de primă mărime. O spunem noi poeții dacă altora le stă în gît s-o spună. De obicei, talentul supravegheat prea sever, stoarce toată mierea cuvântului; la Horea dim­potrivă, munca pe manuscris, lupta cu hirtia al­bă care, ca-n Mallarmé se apără, duce la delicii este­tice, la virtuozități tălmăcite în rime multiple și inedite, fără să tulbure echilibrul gîndirii artis­­tice. La plimbări prin calofilii, prin hieratie ,de a­­semenea neîn piguba contextului liric. Nimerită mi se pare și conviețuirea estetică între neaoșisme (ca acăț­, ogășii etc.) cu nfologisr­tc Ce denumesc re­giuni, constelații, cu onomastice total diferite: Apollo, Mata-Hari, Titanic (vaporul) Pena Corco­dușa, — la o filă două de o viziune de descompu­nere a Egiptului antic etc. Trebuie o mare artă nu numai a cuvântului potrivit ci și a trucajului, ca, să zic­ â la Cocteau, să realizezi o atare performanță fără să-l superi pe cititor. Și cu toate acestea, și în toate Ion Horea el este el. Cartea „încă nu“ este o carte de poezie frumoasă fermă, modernă a unui poet care, cel puțin în timul deceniu, cu toată inegalitatea poemele­­cărui autor de pe lume, n-a dat rebuturi ; modest „încă nu“ cartea este dimpotrivă, fie estetică. A»

Next