Familia, 1980 (Anul 116, nr. 1-12)
1980-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA ALEXANDRU JEBELEANU scrisul meduzei O carte de sonete este dovada unei rigori spirituale. De ce Al. Jebeleanu scrie de preferință, în ultima vreme, cu deosebire sonete? Poate dintr-o nevoie de ordine și claritate ceea ce ar vădi o aspirație de clasicizare mai ales dacă adăugăm universului său poetic starea de optimism, de încredere în rosturile vieții și ale artei. De ce însă poetul se abate voit totuși de la regulile sonetului folosind larg asonanța, nerespectînd rimele încrucișate, nici numărul de silabe etc.? Am avansa aci ideea că poetul este mușcat, în ciuda programului său, de modernitate. ./Senin ești cînd urci drept. Un zeu. Te bucuri! / Reflexul de podgorii prin vitralii . . . / / Pășești printre contraste, printre lucruri. / / Amurgul zvîrle visuri și medalii.44 (p. 7). Cu această profesiune de credință debutează acest volum, versuri pe care le-am citat, deoarece, îndrăzneață acoladă, cu o afirmație similară va încheia și discursul său poetic. Atrag atenția asupra versului în care amurgul (vîrsta) zvîrlă visuri (creația deci nu ostenește) ce-și determină recunoașterea publică — medalii. Prima parte a volumului întitulată Surîsul Meduzei este o poezie de dragoste numai că desfășurată în acest context de sumbru augur: In patul fără margini — galben timpul, Zelosul, enigmatic, fără pleoape ... (p. 9). Cele mai adesea ștanțele erotice vizează un spațiu al amintirii care din fericire sau nefericire este și al uitării veștede, albe. ..Nădejdea mi-e seraiul din catarg.44 (p. 14). Dar și mai categoric: „Și numai amintirea, slută fiară, / / îmi ronțăie doar inima amară.44 (p. 11). De fapt ce vrea să fie acest cîntec erotic de toamnă tîrzie? In lectura mea, fiecare dintre noi citește versurile în felul său propriu, răspunsurile le dă poetul însuși: „In zările campestre, fără nori / Vedenii fug sticloase și se sfarmă / / Pe teme marginalii, pe viitori. // Și nălucită dragoste din toamnă / Pe pantele feline, de sidef, / Se pierde-n vibratorul relief.44 (p. 28). Citim cîntecul ca pe un suspin, chiar dacă nu ultim. Poezia aceasta eterată ca stare de suflet este asemenea fluturilor ce nu vor mai rodi în filieră biologică trecînd doar în lumina toamnei printre pomii ce scînteie pe morminte. De altfel chiar așa și zice poetul: „Doi fluturi ți-am trimis și-ți mai trimit. / Vagi mesageri ai arderii plăpînde! / Pe aripi alintate ți se-ascunde / Ne-ntemeiatul, ninsu-mi șovăit.44 (p. 34). Sau într-un final cu delicatețea unui pastel: „Restriștile se surpă spre-amîndoi. / Fug grauri mari cu zorile în plisc. / Buimaci ne repetăm la unison. / Și-n legănarea galbenelor ploi / / Aud sunînd o zare într-un corn.44 (p. 33). Mai mult chiar, poetul conștient de un anumit risc în înstrunarea acestei teme și-l asumă printr-un frumos simbol: „Un Don Quijote doarme-n fiecare / Cu falsul coif, cu lance și cu scut... / Divinul Don Quijote-nfruntă largul / Cu Rosinanta lui de aprig soi / Stingînd și pe-nviind virtuți în noi.44 (p. 28). A doua parte a volumului, Geografie, merge pe urmele volumului anterior Peregrinări terestre, constituindu-se ca un elogiu al patriei și a valorilor sale. Am aminti cîteva evocări din multele posibile, cum ar fi Lancrăm, poezie de finețe în care cu sonuri din Blaga i se aduce acestuia o caldă închinare: „Pe țarina sfîntă, cu dealuri, cu pustă / In Lancrămul fetei ce-așteaptă cu lauri, / Vîntul, același, o lacrimă-mi gustă.44 (p. 41). Ca și în poezia Lancrăm, în Pe Argeș în sus, este evocat Ion Pillat cu stihuri intenționat construite în maniera acestuia: „Printre livezi de pruni, printre podgorii, / Poete, te aștept să mi te-apropii / / Și parcă-aud, cînd țipă-n cer cocorii / Strigările bătrînei Calyopi.44 (p. 46). La sumbra melancolie a garoafelor ce vestejesc în vază, poezie dedicată lui Mihai Beniuc, Jebeleanu găsește resursele unei demne, senine încheieri: „Iubirea ta se scutură-n neștire, / Garoafele-mi rămîn spre amintire. / Și stihul cu miresme de grafit.44 (p. 63). Să consemnăm și un patetic portret ce i se dedică lui R. Ladea: Sfidal trufaș al timpului cadran / Cu părul vîlvorind în seri tîrzii / Pășind parcă spre alte galaxii. // Poate ascultat sub muzica din sfere / Cum trece prin istorii Iorgovan / încrezător în mituri și himere. (p. 45). Dar una din cele mai frumoase poezii prin autenticitatea emoției, amestec de îndoială, tristețe și speranță într-o solemnă rostire este acest Lied: Surîsul mă zorește. Ce volatil uman! / Orgoliul mai vibrează în lira mea de argint / Dar pașii-mi iscodesc același lacom vid. / Mă doare o aripă. Ori poate nici n-o am. (p. 66). In totul, ultimul volum al lui Alexandru Jebeleanu, Surîsul meduzei, poate fi considerat o izbîndă a rostirii poetice. Ilie MĂDUȚA IV MARTINOVICI întoarcere la nausicaa întoarcere la Nausicaa, cel mai recent volum de poeme al lui Iv Martinovici, marchează, autoritar, cea mai importantă etapă a unei traiectorii lirice, care de la Cercul de aur, cartea de debut, stă sub semnul perpetuei ascensiuni spre un impozant obiectiv: împlinirea vocației orfice. Titlul volumului este mai mult decît semnificativ în acest sens. Intr-o accepțiune decodificată, Întoarcere la Nausicaa înseamnă tentația imposibilului, atracția magică a țărmului pierdut care, în mod paradoxal, depărtîndu-se în timp și spațiu, prinde contururi din ce în ce mai accentuate, nu între hotarele palpabilității, ci pe teritoriul ilimitat al conștiinței, unica depozitară în măsură să conserve marile revelații existențiale. Poetul răspunde cu fiecare act al său, întreprins nu o dată pe un teren accidentat, necesității permanente de a se întoarce la Nausicau, rămasă pe malul unde persistă cu rezonanțe nostalgice ,,ecourile paradisiace ale copilăriei" — cum notează pertinent Cornel Regman — și are inventații infidele: „rămîn, o lespede lustruită de ape, I I vechi rătăciri, e vremea să statornicim / alte rosturi sub coloana soarelui doric / să ne facem provizii din inocența trecutelor / vîrste și tot ce e calp să aruncăm, monedă / ieșită din uz — să deprindem graiul cîndva / dobîndit și fără trecut să pășim pragul — / mă-ntorc dincolo de recile lumini și las / la țărmuri moarte labile daruri și sentimente. / In năpustirea belșugului, vino, să / ne devore soarele —1“ (Dincolo de recile lumini, mă întorc). In genere, este impropriu să vorbim despre teme în cazul poeziei. Dar cu toate riscurile pe care le incumbă forțarea terminologiei habituale a teoriei literare, demersul critic nu poate renunța la remarca importantă la evaluarea poeziei lui Iv Martinovici, atît prima secțiune a volumului, Nausicaa, și cu osebire a doua, intitulată sugestiv Laocoon constituie spectacolul fascinant al unor teme obsesive, care în economia poemelor reprezintă punctele cardinale într-un posibil sistem de gîndire lirică. Toate aceste teme izvorăsc din condiția tragică a existenței umane, ea fiind conștientizată la un nivel aproape paroxistic în cele două cicluri. Dincolo de constatările inerente marii aventuri a vieții, descifrăm un strat de semnificații profund, pătruns de poet cu toată responsabilitatea și luciditatea pe care te implică nu numai maturitatea biologică, ci și artistică: ,,Mi-aduc aminte de tine din depărtări imense — între mine și tine e țipătul de spaimă care mi-a despicat cuvîntul / între mine și tine e un imperiu negru / e o apă roșie galbenă mov / e o pădure crescută invers în care / pieptănul e neputincios / între mine și Domnia Ta sunt chipuri cioplite / închistate e o uriașă mască forforescentă I e un zbor căzut.** (Moartea lui Orfeu). Urmărind circulația subterană a ideii din acest poem, realizăm o fixare temporală a stării poetice — abia disimulînd spaima existențială, angoasa produsă de imanența imparabilă —, încercată de un martor al acestui secol, martor înzestrat cu o sensibilitate exceptată. Dacă în Nausicaa poetul revine mereu, cu o reascunsă melancolie, la gîndul reconstituirii paradisului pierdut, în Laocoon teama este mărturisită clar, fără urme de echivoc: „sunt omul spaimă / părăsind certitudini culori sentimente / suspendat între două între nouăzeci și nouă de hăuri de goluri nevolnic nătîng piază rea / un ospăț oferit viețuitoarelor grase despuiatele / Furii în pătratul dezagregat." (Omul spaimă, un ospăț oferit vuietoarelor). Ideea poemelor încorporate în ciclul Laocoon este cuceritoare tocmai din pricina că în ea ființează consubstanțial o durere ce copleșește. Confesiunea lirică echivalează aici cu divulgarea tuturor spasmelor eului adînc. Al COVACI stelelor lucrarea asupra verbului poetic. Expresia bolovănoasă este atenuată prin efortul stilizării. Adică tocmai caracteristici ce se întîlneau puțin la debut. Acestea, adăugate la forța și robustețea pe care le degajă poezia din Păzitorul stelelor, evidențiază mai clar valoarea recentului volum. Din multe exemple posibile, Cupolă este edificatoare pentru această nouă trăsătură a poeziei lui Aurel Turcuș. Muzicalitatea, în ordinea efectului stilistic, se asociază unei senzații insolite, ca viziune. Un sentiment al vagului în nemărginirea universului, unde se caută puncte de sprijin într-o imaginară plutire peste timp: „Acestei păsări mari, albastre / îi sunt și fur și păzitor; / o aripă îi este-nchisă, / înfășurată pe-un picior. // Cealaltă aripă-i întinsă — / o punte între două maluri, / umblu pe ea, ca pe un turn / ce este șindrilit cu valuri. // Simt că se clatină sub mine / piciorul păsării — cel gol — / vrînd să se sprijine-n aripa / pe care lumii-i dau ocol.“ (Cupolă). Sînt integrate vocabularului poetic și cuvinte cu alte rezonanțe, decît cele cunoscute, pînă acum în poezia lui Aurel Turcuș (mărgean, floare, vitralii, mireasă, petale, iriși, voal, fluturi, cîntec etc.), evidențiind o frăgezime a verbului poetic, interferarea unui univers fulgerat de subțirimi. Oricum, este acesta un alt aspect al liricii lui Aurel Turcuș, întîlnit pentru prima dată prin cîteva poezii din Păzitorul stelelor. Majoritatea poeziilor din Păzitorul stelelor continuă însă, viziunea poetică fixată de creația din Umbra rîului. Motivul apei (rîului) revine cu insistență, în metamorfozări spectaculoase. Inițial, rîul imaginează teritoriul purificat, invocat și căutat de poet. (Lumină-rîu). Apoi, atmosfera se tulbură, spre austeritate și retragere din acvatic, pentru ca să primească proiecții cosmice, într-o contopire a eului poetic cu materia: „Mă adăposteam în odihna pietrei / unei mori de apă, pustie ca un templu / părăsit de zei. Sterp era scocul — / / umbră îndepărtată în memoria rîului. / Mișcăm vîrtejul de lemn, iar aripile / putrede se rupeau una cîte una. / In locul lor, mîinile și picioarele mele / s-au întrupat în rozeta Căii Solare, eternă / rotire în văzduh, pe pămînt și în ape. / Pietrele se măcinau, acoperindu-mă / cu valuri de nisip, ca o albie / a unui rîu dispărut, pornită spre apă.“ (Moara pe apă). Consecvent unei viziuni poetice de mari resurse, Aurel Turcuș și-a îmbogățit, prin Păzitorul stelelor , poezia, într-o direcție ce lasă largi posibilități de manifestare talentului său. Alexandru RUJA AUREL TURCUȘ păzitorul stelelor Poezia de început a lui Aurel Turcuș — Umbra rîului Editura Facla, 1972 — pornea de la valorificarea motivelor folclorice, în sensul afilierii la o simbolistică generală pe care o conține folclorul. Poezia sa nu trebuie înțeleasă drept o prelucrare a temelor folclorice, ci o meditație originală vizînd simboluri incluse în perimetrul culturii populare, cultură asimilată într-un mod aparte de poet. Receptînd folclorul ca păstrător de datini și virtuți simbolice, poetul îl integrează în propria-i poezie printr-o afinitate profundă. Titlul volumului de debut al lui Aurel Turcuș este simbolic, indicînd legătura cu un element fundamental al cosmosului apropiat — rîul (apa) —, ce a fost preluat ca motiv poetic și de literatura populară, nu de puține ori din perspectiva folclorului magic. La al doilea volum — Păzitorul stelelor — Aurel Turcuș păstrează simbolistica titlului, numind relații, din perspectiva viziunii poetice, cu elementele marelui cosmos. Se lărgește, astfel, sfera de cuprindere a poeziei. Apărut la o distanță relativ mare de timp față de debut (dacă avem în atenție graba cu care doresc să se producă editorial, mai ales poeții), acest volum dovedește o mai atentă prelucrare a versului, o stilizare mai accentuată a expresiei poetice. Se simte tot mai mult în Păzitorul TRISTAN Tristan! Vrăjita cupă a iubirii, Cîndva, noi o golirăm împreună, Pe nopți de ametist, sub clar de lună, Cînd dorm prin tufe în bătați zefirii. Tu știi doar că eu nu port nici o vină. N-a fost decît o oarbă întîmplare, Dar prin întiia noastră sărutare Pecetea-și puse zodia haină. De-atunci, simt sufletu-mi cum mintea-ți fură. — Deși al răzbunării corb veghează — iar gura ta o simt mereu pe gură Și-n trupul meu cum trupul tău Blestem în gînd vrăjita beutură, Dar inima-mi o binecuvîntează! vibrează. Augusta DRAGOMIR OCTAVIAN DOCLIN neliniștea purpurei Octavian Doclin debutează editorial după un bun stagiu de confruntare cu cititorii prin reviste (Familia fiind una dintre publicațiile care l-a cultivat cu consecvență), maturitatea versului pe care ne-o propune volumul Neliniștea purpurei, apărut în Editura Facla, demonstrînd că autorul lui nu mai este un începător. Buna stăpînire a meșteșugului prozodic, dublată de o permanență disponibilitate lirică subordonată unei rigori stînd nu atît sub semnul codificării formale, cît al unei discipline interioare care dă cuvîntului dreptul să înflorească prin conștiință, iată cîteva repere orientative în poezia sa. Poetul este un senzual, mereu deschis spre receptarea miracolelor, dar odată lucrurile intrate în „sfera de influență", a stării sale poetice ele sunt filtrate printr-o sensibilitate specifică, stoarse de arome și decantate în căutarea acelui sunet fundamental care, atunci cînd este găsit, face metafora memorabilă. Pe de altă parte, Neliniștea purpurei este o pledoarie implicită pentru condiția poetului, „greu încărcat de lumină", după propria-i expresie, mereu întors către izvoarele candorii și ale purității. Un inventar al elementelor poetice care-i compun universul subliniază frecvența obsedantă a unor vocabule ca niște nuclee în jurul cărora se organizează materia poemului dînd întregii cărți o remarcabilă unitate de simțire și de expresie. Ele sunt: floarea, rouă, crinul, fluturele, lamura, lacrima, zăpada, mirele, cu simboluri ale unui spațiu edenic, pur, în care ființa poetului se scaldă imaculată înainte de a primi „botezul" mistuitor al „florii de purpură" — floarea sîngelui". Pentru că, în pofida abundenței expresiilor precum cele susmenționate, poezia lui Octavian Dodin nu poate fi etichetată „naturistă" nici poetul purtînd nostalgia reintegrării în „ciclul elementelor", ci mai degrabă este vorba de încorporarea naturalului în coordonatele unui spațiu lăuntric ale cărui flăcări mistuie și purifică totodată. Prezența tutelară a lui Blaga se simte în poezia lui Dodin, dar poetul știe să-și găsească un timbru propriu nu prin abandonarea sintaxei poetice tradiționale, ci printr-o nedisimulată încredere în cuvînt. Aceasta ni se pare, de fapt, semnul seriozității sub care stă lirica sa, iar reușitele ei, nu puține într-un volum de debut, îndreptățesc speranțele cele mai optimiste. Firește, nu lipsesc din carte locurile comune, compromiterea sugestiilor prin concesii făcute anecdoticului („Că incă mai plutește in ochii tăi misterul / acelei umbre calme dintr-un tăcut Dodin") dar dincolo de ele rămîne izbînda unei poezii a cărei calmă aparență ascunde un clocot lăuntric precum această „Ca o frunză": „Ca o frunză de stejar cind in toamnă cade rar / mă învăluie cu taină mina ta, iubita mea / iar o pasăre de nea pe o margine de stea stă și bea / străină bea cu o aripă prin veac iubirea mea / Și sămința unui spin naște-n suflete un crin / cum coboară în izvor fluturii cînd știu că mor / lăsînd semnul vieții lor aripile fără dor și ușor / sui? fruntea ta mă înfior / ca bătrîna orgă cind învinge-un dor“. Viorel HORJ SILVIA CHIȚIMIA circuitul viselor in natură Poeta Silvia Chițimia se află acum în urma primului ei volum, girat de editura Cartea Românească în 1979. Este un debut destul de ferm în latura științei versificației, dar și sub semnul lucidității artistice, în același timp fiind greu de plasat în așa-numitul spațiu al liricii feminine. Complexă, dar și contradictorie, poezia Silviei Chițimia este un reflex al unor tentative lirice moderne, dar și al unor mode: întoarcerea la o realitate chiar brutală, spre concretizarea și obiectivarea ei, realitatea cotidianului banal și a limbajului comun, dar investind cu noi valențe aceste fragmente decupate (asamblate, de obicei, prin tehnica colajului), limbajul comun fiind revitalizat în noi funcționalități. E aici un amestec de baroc și romantism, avangardă sau pop-art, lecții bine asimilate, dar uneori probabil intenționat evidente (desigur, arta nu e exclusă din realitate). E voința de artă, dar și poezie crescută organic. E libertatea conținutului, dar și primatul formei. Această lipsă de unitate stilistică e corespunzătoare realității pe care poeta și-o apropie, descoperind-o fragmentată și contradictorie, derutată și chiar dezordonată. Armonia contrariilor, s-ar putea găsi în poezie, în puterea ei de a recompune lumea, de a-i reordona valorile. E credința în „vasele comunicante”, pe care le creează și le conține actul poetic. Atunci teribilismele primesc o infuzie necesară de scepticism lucid, de profunzime matură. Zeflemeaua, sarcasmul, cinismul sau macabrul devin sau ascund o tristețe lirică de ținută artistică. Poezia Silviei Chițimia e deschisă tuturor posibilităților. Separat sau în amestec coexistă naturalul și artificialul, prozaicul și miraculosul, starea de veghe și starea de vis, detașarea și scepticismul, dezinvoltura și crisparea, duritatea și fragilitatea, revolta și seninătatea, strigătul și tăcerea, patetismul și răceala etc. Iată, aproape la întîmplare, cîteva exemple: (...) „Nu-mi plac florile de plastic / Se adună toate / Intr-un ceaun uriaș / Se amestecă / Seamănă una una cu cealaltă fl Ieri am plîns / Sînt 5 301 / Numi pale florile de plastic / Am batista în carouri / Sînt tînăr 44 (...) (5 301) ; „Bărbații veștejiți / Și femeile veștejite / De nepăsare, / Plutind / Cu burțile despicate / In praful zilelor 44 (...) (Peisaj antiatomic). „Sufletul meu este alcătuit din: / Cinci cutii de paie Dunărea, / Două cutii cu suc de roșii / O sută de grame de unt, / Cîteva bucățele de pește afumat, / Trei cartofi prăjiți, / Două pahare cu apă.44 (Datorii) ; (...) „Se străpunge deci, / Ascuțit / Ascuțit, / Aproape fără sfîrșit / Pînă cînd țipătul suspendat în văzduh, / Devine pasăre cîntătoare.44 (Lecția de anatomie); (...) „încerc să îmi aduc aminte / Ceea ce am visat, Doamne, ceea ce am visat / Atunci cînd eram pasăre migratoare / Cu trupul în formă de inimă arzînd, / Orbitoare.44 (Amintire din chilia lunii) . (...) Fascinată de spectacolul lumii și de condiția poeziei, autoarea caută răspunsuri la întrebări vechi sau noi, pendulînd între deziluzie și certitudine, între copilărie și maturitate. Ea luptă cu primejdia lumii excesiv mecanizate, cu dezumanizarea, luptă împotriva singurătății, minciunii și indiferenței, împotriva existenței întîmplătoare , dîndu-le cu tifla, opunîndu-le candoarea, iubirea și visul. Ea se revoltă, strigă, protestează, pălmuiește, scrîșnește , dar și visează, completează sau meditează. E o fragilitate agresivă, folosind asociații surprinzătoare, notații, inventarieri, instantanee. Limbajul direct și sincer este independent, asociat sau înlocuit cu învăluiri metaforice duse uneori pînă la exces imagistic. Sentimentală și cerebrală, deconcertantă și complexă, poeta Silvia Chițimia stăpînește bine meșteșugul poetic. Marin CHELU