Familia, 1981 (Anul 117, nr. 1-12)

1981-01-01 / nr. 1

2 FAMILIA tor, este un moment de sintează extrem de originală chiar in cadrul „erudiției imense adu­nate în jurul lui Eminescu". É ^l VITRINA I/CU CÂRȚI colecția Em­NESCI&NA —■Ilin II MI I UHUM3»’:i»5^^.­aBBBaB EDGAR PAPU poezia lui Eminescu Cartea despre poezia lui Eminescu a pro­fesorului Edgar Papu se remarcă prin ceea ce se poate numi marca savantului: o imensă cantitate de erudiție pusă in slujba plasării in context universal a poetului. Nu întîmplător două din capitolele cărții tratează această te­mă, a universalității poetului (Cuvânt concluziv : Universalitatea lui Eminescu și Național și universal). De un mai mare interes pentru analiza cărții este însă modalitatea prin care eminentul savant român reușește să pună în evidență valoarea intrinsecă a poeziei emines­ciene, dar în strînsă comparație cu aceea a contemporanilor săi iluștri: Hölderlin, Keller, Hugo, Hoffmann, Jean Paul etc. Să conside­răm, de pildă, capitolul despre Principiul fe­minin la Eminescu. Edgar Papu are drept punct de plecare ideea că Eminescu „conce­pe lumea afectiv, intr-un uriaș elan simpate­­tic“. Din această cauză în poezia sa preponde­rența elementului feminin, cel care conține „principiul cunoașterii afective", sau după ex­presia lui Goethe, das ewig weibliche, va fi decisivă. Preponderența acestui element va fi identificată la toate nivelele poiesis-ului emi­nescian, de la trăirea afectivă a propriei poezii pînă la componentele lexicale. Dicotomia aris­totelică formă — materie, aplicabilă cunoaște­rii poetice în general, se reîntîlnește la Emi­nescu sub aspectul cooperării între spiritul poe­tului (forma) și materia (natura), care, „fecun­dată într-o supremă iradiație de către acel spi­rit, devine insăși poezia eminesciană". Rapor­tul intim poet-natură se desăvirșește aproape exclusiv în zona spațiului afectiv, erotic. Sub­liniind importanța componentelor naturale în poezia lui Eminescu, demersul critic al lui Ed­gar Papu va stabili, prin analogie cu „diferite imagini, atribute, inflexiuni sau accente din poezia de iubire eminesciană" că „însuși prin­cipiul cosmic afectiv al poetului este de na­tură erotică." Dar poezia lui Eminescu nu poate fi redusă, nici măcar din acest unghi integrator, doar la atît. Trăirii antropomorfe, sugerată de numele lucrurilor, i se va substitui o trăire erotomorfă, prin reprezentările cosmice femini­ne care trimit la semnificații erotice (cum se întîmplă, bunăoară, nu Luceafărul). Poemul O­­rămii este, în aceeași ordine de idei, o perfectă ilustrare a erotomorfismului cosmic eminescian. Pe de altă parte, elementele cosmice din poezia lui Eminescu prezintă un ridicat coeficient de feminitate „printr-o mișcare plutitoare, grațioa­să, lentă, ascunsă, insinuantă, tăcută". Excep­ția de la regulă o formează, în toate planurile de creație, Luceafărul. Esența feminină afecti­vă, probată și prin analiza lingvistico-textuală, este și mai bine pusă în lumină prin contras­tele explozive cu rolul de a ridica la suprafață însăși „resonanta sonoritate eminesciană". Concentrarea extensivă ca echivalență . Poezia interiorului domestic, un excepțional eseu, în manieră bachelardiană, este o pro­iectare în „registrul mic al apropierii" a ma­rii teme eminesciene a depărtării. („Dacă ref­lectăm, deci, din cite temelii se dezvoltă — atingînd ultima saturație — orizonturile cos­mice ale lui Eminescu, temelii ce merg din Tracia pînă în India, înglobînd totodată și unul din momentele larg vizionare ale occidentului, înțelegem cum a putut el deveni poate cel mai mare poet al depărtării pe care l-a dat ome­nirea"). Despărțindu-se net de Schopenhauer, Eminescu se ratașează specificului poporului român, într-o echivalență legată de „aspirația spre repaos", nevoia de liniște, tihnă și îm­păcare. „înclinația voluptuoasă spre repaos" este traducerea in alt plan a marii aspirații spre infinitatea cosmosului, din alte poezii. „Concentrarea extensivă", identificabilă, de cele mai multe ori, cu un afară generic, este de această dată izolată intr-un înăuntru domestic. Nu lipsește însă nici din acest tip de poezie dimensiunea gnoseologică, climatul liniștii atot­cuprinzătoare. Din seria destul de vastă a in­teriorului eminescian, Edgar Papu se oprește doar la acele poezii în care este prezentă „per­spectiva plină de căldură a apropierii". Echi­valarea lor cu poezia marilor teme se face și prin prezentarea, în reflex, a componente­lor „naturii interioare". Ele nu mai sunt noap­tea, luna, steaua, valea, codrul, apa etc., ci focul din cămin, pîlpîirea luminării și deschi­zătura ferestrei, momente ale realizării în spa­țiu domestic al marilor teme și imagini ale repaosului. Poezia lui Eminescu, carte a erudiției criti­cului ce se confruntă cu erudiția marelui crea­­ t. NEGOIȚESCU poezia lui Eminescu Studiul lui I. Negoițescu a avut șansa, oare­cum previzibilă, ținînd seama de dubla nou­tate pe care criticul o aducea: de a fi primul comentator în exclusivitate al postumelor emi­nesciene, și de a poseda un stil de analiză in­­confundabil, să intre în. . . bibliografia așa­­zicînd obligatorie a operei lui Eminescu. A treia ediție a cărții, publicată în seria Emi­nesciana, fără să aducă vreo noutate în ce privește viziunea asupra postumelor marelui poet, este un bun prilej de a rediscuta o serie din problemele atît de surpinzător integrate eminescologiei anilor ’60. Să spunem, înainte de orice, că așa-numita „critică a profunzimi­lor", de la care se revendică metoda lui I. Ne­goițescu este destul de departe de ceea ce făceau un Béguin, Marcel Raymond, Fr. Gun­­dolf sau psihanaliștii. Poate și pentru că la I. Negoițescu a teoretiza un fenomen poetic este, în primul rînd, o operație de identificare. (Conceptul, pe care îl preluăm de la Marcel Raymond, trebuie înțeles ca o permanentă concurență făcută de analiză operei ca atare. Am avut, adeseori, senzația că întreprinderea lui I. Negoițescu ezită între a releva și a disi­mula efectele poeziei lui Eminescu). Critica lui I. Negoițescu nu este una de primă instanță, deși istoria literară nu pare să joace vreun rol în analiză (exceptînd comparatismul inci­pient, care îl pune pe Eminescu, cu destulă prudență, fără a căuta neapărat influențele, de cele mai multe ori inexistente, alături de pri­mii romantici germani sau diferiți filozofi), o regăsim în necesarele trimiteri la un spațiu poetic mai larg, tradus în termenii existenței unei filozofii a poeziei opusă, aceasta, filozo­fiei poetului. Pilonii demonstrației lui I. Negoițescu sunt o excrescență a ceea ce criticul numește su­netul original al poeziei eminesciene: versul­­cheie „Ce plînge Demiurgul doar el aude plîn­­su­și“, adevărată sursă de viziune poetică în general, și o „teoretizare" implicită a poeziei lui Eminescu. Procedînd la desfășurarea propriei metodo­logii, criticul distinge între poezia neptunică și poezia platonică. (Termenii sunt împrumutați de la G. Călinescu, dar au, aici, o semnifica­ție modificată). Astfel, poezia neptunică este, în mare, identificabilă cu antumele. Ea poate fi definită că „poezia formelor legale ale naturii, în care omul și conștiința sa morală și-au aflat clima de bucurii și dureri". Poezia plato­nică este, în schimb, partea invizibilă a operei „laboratorul creației". Definiția criticului este ea însăși de concentrate efecte lirice: „iradiație cvasidemonică a spiritului, ce creează, departe de natura comună, una enigmatică și profun­dă, dorul imensităților elementare, vîrsta de aur, inconștientul beat de voluptatea somnului, umbra tragică peste un tărîm de palori, deco­rul halucinant mirific, magia și ritul, implica­țiile lor oculte, iată universul platonic, meta­fora infernală". Disocierea, excesiv de tranșan­tă pentru unii, operată de I. Negoițescu, cre­dem că trebuie interpretată în primul rînd ca o premisă metodologică; ne este foarte greu să credem că subtilul critic a putut despărți cu atîta indiferență la argumentele de tot felul poezia eminesciană, să nu uităm, poezia an­tumelor și cea a postumelor sunt, din punctul de vedere al cronologiei creației, aparținătoare acelorași etape de creație ale poetului. De alt­fel, pe parcursul analizei sunt relevate o seamă de puncte de contact între cele două „ten­dințe" ale poeziei lui Eminescu. Este destul să amintim senzualitatea poetică, ori senzualitatea morții, de fapt puntea de legătură dintre zona platonicului și cea a neptunicului. Analiza la­boratorului eminescian este făcută pe baza ce­lor trei figuri (sîntem liberi să le interpretăm și în sensul lor din retorică...): Poetul, Că­lugărul, Monarhul, replici, în ultimă instanță, ale unui arhetip unic, îngerul morții. „Tradu­cerea" imediată a acestei imagini arhetipale are menirea să proiecteze asupra poeziei ca atare efectele copleșitoare ale poeticii romantice a lui Eminescu. Transgresarea în materie poetică a acestor idei .. . critice are loc sub forma contactului, din perspectivă magică-poetică, din­tre spirit și trup, dintre înger și pămînt etc., într-o coincidentia oppositorum al cărei sens contribuie la androginizarea zonelor poetice, reciproc luminate de sensul integrator, între altele, al morții în zona lirismului platonic, așa cum apare el proiectat asupra celei nep­tunice. Acesta este un singur exemplu din multiple puncte de pasaj dintr-o zonă în alta. Pierderea treptată a sensurilor religioase, creș­tine, de către poezie, în spațiul neptunico-pla­­tonic, este chiar modalitatea prin care I. Ne­goițescu a „forțat" superb exorcizarea eurit­­miei trecerii, a îngînării poeziei cu magicul existențial. Mircea MIHĂIEȘ D. CARACOSTEA arta cuvintului la Eminescu Studiul lui D. Caracostea pornește, în exe­geza operei eminesciene, de la analiza expresiei, a fragmentului, privit în contextul întregului, dar revine la el ca fragment revelator ce po­larizează atît expresia verbală, forma deci, cit și întreaga mișcare a gîndirii poetice. De pe această baricadă, criticul va nega orice apli­care a comparatismului tematic, propunînd o istorie literară comparată a aspectelor formale, singur­a obiectivă și rodnică pe teritoriul liris­mului. Deasemeni, el amendează psihologismul și impresionismul dar, era și de așteptat, me­toda sa îl va duce, în cele din urmă, pe în­suși Caracostea la practicarea unei critici im­presioniste. Concepînd esența poeziei ca expresie ver­bală, iar critica formei ca „arta de a vedea și ca singura posibilitate de a face pipăită prin imanența structurii esența transcendentă a poeziei". Caracostea va opera cu bisturiul atît versurile eminesciene, cit și studiile anterioare despre opera poetului. Vervei sale polemice și pamfletare, absolutismului său dogmatic nu-i vor scăpa nici Maiorescu și nici Ibrăileanu, nici Mihail Dragomirescu și nici Tudor Vianu. Dar, mai ales, Călinescu este cel mai bine prins în plasele demolatoare ale „primului nostru cri­tic structuralist". Trebuie, totuși, să recunoaș­tem că numeroase observații ale criticului sunt pertinente, la obiect, surprinzînd prin franche­țea și dezinvoltura cu care sunt făcute, ceea ce revelează o excelentă cunoaștere a fenomelor critice contemporane lui. Analizele structuraliste propriu-zise sunt în­să puține, deși remarcabile, Caracostea oprin­­du-se doar la Venere și Madonă, unde disocie­rile simbolisticii poemei sunt perfecte, Mortua est!, Epigonii, Veneția și Luceafărul. După cum remarcă și prefațatorul ediției, aceste analize depășesc atît analiza fonetică din perspectivă stilistică, cit și stilistica tradițională, criticul tin­­zînd spre un examen estetic complet al „este­­melor". A atribui însă valori stilistice tuturor formelor și funcțiilor gramaticale este, din par­tea lui Caracostea, un act inexplicabil, preluat fără discernămînt din critica apuseană. După cum și ruperea, în analize, a variantelor de formele definitive, criticul privindu-se și pe unele și pe altele ca entități distincte, de sine stătătoare, este iarăși un act gratuit și neaco­perit critic. Acest demers structuralist edifică o axă a imaginilor care, la Eminescu este ascensională (contrarie altor păreri), adică simbolistica și valorile poetice eminesciene sunt încorporate unui nestăvilit elan spre absolut, ceea ce, con­siderăm noi, reprezintă chiar fondul gîndirii poetico-filosofice a creatorului Poveștii magu­lui călător în stele. Incercind o „interpretare obiectivă" în care Eminescu să fie recunoscut adevărat de „orice școală și orice gust", D. Caracostea a reușit doar să lărgească considerabil aria metodelor critice de abordare a poeziei, punînd bazele unei interpretări teoretice care numai în zilele noas­tre și-a cucerit noi adepți, deși previziunea lui Caracostea datează din 1938: „după lucrarea de față critica noastră cu greu va mai rămîne ceea ce a fost". Numai că, din 1940 chiar, cu studiul Creativitatea eminesciană, D. Caracostea va re­veni el însuși la principiile cercetării tradițio­nale, identificînd poezia cu „adincimea și ade­vărul sufletesc cuprinse in expresia personală", îngrijită cu competență de Nina Ape­­troaie, cu un studiu introductiv, substanțial și nuanțat, de Ion Apetroaie. Arta cuvintului la Eminescu este o reeditare binevenită. I. D. MARIN Eminescu la Ipotești Eminescu la Ipotești de I. D. Mărire este o carte originală în felul ei, orgo­lioasă și polemică, chiar pamfletară (nu­mai că pamfletul se întoarce împotriva auto­rului!), îmbîcsită de documente (puține inedi­te) interpertate, dacă nu tendențios, atunci are virtutea unei maladive gîndiri obscure, care nu are altă pretenție decit de a corecta „afir­mații vechi, eronate, care, după zugrumarea( (sic!) adevărului, și-au făcut un larg ecou pre opinia publică și nu se lasă contrazise" de circa patru decenii. Travaliu onest, își va zice lec­torul, și binevenit. Numai că ... Documentarist invederat, I. D. Marin este și un artist al cuvintului, un prozator în ma­nieră caragialească, nesfiindu-se să ne serveas­că — potrivit sublimului său talent și unor do­cumente ... inexistente — relațiile extraconju­­gale ale rudelor (în linie ascendentă) poetului r „intîlnirile dintre Paraschiva Donțului și cuco­nașul Grigore au început la vad și in lunca, de alături. Fata nu s-a rușinat­­ și nu s-a ferit. Cadourile aduse acolo de boier astupau gura Donțului și deschideau inima Paraschivei". De­sigur, nu considerăm că este cazul să ne mai întrebăm cui folosesc astfel de afirmații..­­ senzaționale, necontrolate, dar care vin să lu­mineze biografia și opera eminesciană (cum­!?). După senzaționalele pagini 56—58, să des­coperim o altă minune — iubita poetului de la Ipotești, Casandra Alupului, singura realitate fe­minină a eroticii eminesciene (pag. 18—19; re­veniri pag. 157—178), care dărîmă tot eșafoda­jul critic și istorico-literar al unor Maiorescu, Perpessicius, Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușu­­lenga, Arghezi etc., pe care I. D. Marin ii pune la colț și-i trage de urechi fiindcă n-au în­vățat lecția. Cum se poate ca Eminescu să vadă în principiul feminin un prototip ireali­zabil când acesta a existat și s-a numit Casan­dra?. .. Ce ciclu veronian? Casandra i-a inspi­rat Eminescului toate poeziile... Ce floare al­bastră? Ce Novalis? Casandra era o floare... Ce Cătălina? La Casandra se gîndea Eminescu... Desigur, concluzionăm noi. Casandra, de care poetul s-a îndrăgostit la 13 ani (ea avea 18!) și care a murit în 1864, l-a creat pe Eminescu, și erotica sa .. . Doar n-a iubit-o poetul 20 de ani, sau nu așa spune I. D. Marin? Dar ce s-ar fi făcut bietul poet fără Ipo­tești și fără împrejurimile satului copilăriei? Fără „cîmpia care unduie în flori de la Ipo­tești" n-ar fi creat Ondina; fără „curtea lui Calimachi de pe dealul Stîncești" n-ar fi apărut Călin cu ai lui „castel singuratec"; dacă I. D. Marin n-ar fi descoperit lacul pe care nici A.Z.N.P. n-a reușit să-l identifice, noi n-am ști azi că poeziile Lacul, Dorința etc. nu s-ar fi născut fără această realitate care l-a im­presionat pe Eminescu, fără Dealul Crucii, un­de poetul se întîlnea cu Casandra, Sara pe deal nu ne-ar bucura azi sufletul. . . (cap. IV). Aparținînd unui spirit veleitar, lipsită de orice probitate științifică și profesională, Emi­nescu la Ipotești este o apariție regretabilă în peisajul eminescologiei contemporane. Miron BLAGA

Next