Familia, 1981 (Anul 117, nr. 1-12)
1981-01-01 / nr. 1
2 FAMILIA tor, este un moment de sintează extrem de originală chiar in cadrul „erudiției imense adunate în jurul lui Eminescu". É ^l VITRINA I/CU CÂRȚI colecția EmNESCI&NA —■Ilin II MI I UHUM3»’:i»5^^.aBBBaB EDGAR PAPU poezia lui Eminescu Cartea despre poezia lui Eminescu a profesorului Edgar Papu se remarcă prin ceea ce se poate numi marca savantului: o imensă cantitate de erudiție pusă in slujba plasării in context universal a poetului. Nu întîmplător două din capitolele cărții tratează această temă, a universalității poetului (Cuvânt concluziv : Universalitatea lui Eminescu și Național și universal). De un mai mare interes pentru analiza cărții este însă modalitatea prin care eminentul savant român reușește să pună în evidență valoarea intrinsecă a poeziei eminesciene, dar în strînsă comparație cu aceea a contemporanilor săi iluștri: Hölderlin, Keller, Hugo, Hoffmann, Jean Paul etc. Să considerăm, de pildă, capitolul despre Principiul feminin la Eminescu. Edgar Papu are drept punct de plecare ideea că Eminescu „concepe lumea afectiv, intr-un uriaș elan simpatetic“. Din această cauză în poezia sa preponderența elementului feminin, cel care conține „principiul cunoașterii afective", sau după expresia lui Goethe, das ewig weibliche, va fi decisivă. Preponderența acestui element va fi identificată la toate nivelele poiesis-ului eminescian, de la trăirea afectivă a propriei poezii pînă la componentele lexicale. Dicotomia aristotelică formă — materie, aplicabilă cunoașterii poetice în general, se reîntîlnește la Eminescu sub aspectul cooperării între spiritul poetului (forma) și materia (natura), care, „fecundată într-o supremă iradiație de către acel spirit, devine insăși poezia eminesciană". Raportul intim poet-natură se desăvirșește aproape exclusiv în zona spațiului afectiv, erotic. Subliniind importanța componentelor naturale în poezia lui Eminescu, demersul critic al lui Edgar Papu va stabili, prin analogie cu „diferite imagini, atribute, inflexiuni sau accente din poezia de iubire eminesciană" că „însuși principiul cosmic afectiv al poetului este de natură erotică." Dar poezia lui Eminescu nu poate fi redusă, nici măcar din acest unghi integrator, doar la atît. Trăirii antropomorfe, sugerată de numele lucrurilor, i se va substitui o trăire erotomorfă, prin reprezentările cosmice feminine care trimit la semnificații erotice (cum se întîmplă, bunăoară, nu Luceafărul). Poemul Orămii este, în aceeași ordine de idei, o perfectă ilustrare a erotomorfismului cosmic eminescian. Pe de altă parte, elementele cosmice din poezia lui Eminescu prezintă un ridicat coeficient de feminitate „printr-o mișcare plutitoare, grațioasă, lentă, ascunsă, insinuantă, tăcută". Excepția de la regulă o formează, în toate planurile de creație, Luceafărul. Esența feminină afectivă, probată și prin analiza lingvistico-textuală, este și mai bine pusă în lumină prin contrastele explozive cu rolul de a ridica la suprafață însăși „resonanta sonoritate eminesciană". Concentrarea extensivă ca echivalență . Poezia interiorului domestic, un excepțional eseu, în manieră bachelardiană, este o proiectare în „registrul mic al apropierii" a marii teme eminesciene a depărtării. („Dacă reflectăm, deci, din cite temelii se dezvoltă — atingînd ultima saturație — orizonturile cosmice ale lui Eminescu, temelii ce merg din Tracia pînă în India, înglobînd totodată și unul din momentele larg vizionare ale occidentului, înțelegem cum a putut el deveni poate cel mai mare poet al depărtării pe care l-a dat omenirea"). Despărțindu-se net de Schopenhauer, Eminescu se ratașează specificului poporului român, într-o echivalență legată de „aspirația spre repaos", nevoia de liniște, tihnă și împăcare. „înclinația voluptuoasă spre repaos" este traducerea in alt plan a marii aspirații spre infinitatea cosmosului, din alte poezii. „Concentrarea extensivă", identificabilă, de cele mai multe ori, cu un afară generic, este de această dată izolată intr-un înăuntru domestic. Nu lipsește însă nici din acest tip de poezie dimensiunea gnoseologică, climatul liniștii atotcuprinzătoare. Din seria destul de vastă a interiorului eminescian, Edgar Papu se oprește doar la acele poezii în care este prezentă „perspectiva plină de căldură a apropierii". Echivalarea lor cu poezia marilor teme se face și prin prezentarea, în reflex, a componentelor „naturii interioare". Ele nu mai sunt noaptea, luna, steaua, valea, codrul, apa etc., ci focul din cămin, pîlpîirea luminării și deschizătura ferestrei, momente ale realizării în spațiu domestic al marilor teme și imagini ale repaosului. Poezia lui Eminescu, carte a erudiției criticului ce se confruntă cu erudiția marelui crea t. NEGOIȚESCU poezia lui Eminescu Studiul lui I. Negoițescu a avut șansa, oarecum previzibilă, ținînd seama de dubla noutate pe care criticul o aducea: de a fi primul comentator în exclusivitate al postumelor eminesciene, și de a poseda un stil de analiză inconfundabil, să intre în. . . bibliografia așazicînd obligatorie a operei lui Eminescu. A treia ediție a cărții, publicată în seria Eminesciana, fără să aducă vreo noutate în ce privește viziunea asupra postumelor marelui poet, este un bun prilej de a rediscuta o serie din problemele atît de surpinzător integrate eminescologiei anilor ’60. Să spunem, înainte de orice, că așa-numita „critică a profunzimilor", de la care se revendică metoda lui I. Negoițescu este destul de departe de ceea ce făceau un Béguin, Marcel Raymond, Fr. Gundolf sau psihanaliștii. Poate și pentru că la I. Negoițescu a teoretiza un fenomen poetic este, în primul rînd, o operație de identificare. (Conceptul, pe care îl preluăm de la Marcel Raymond, trebuie înțeles ca o permanentă concurență făcută de analiză operei ca atare. Am avut, adeseori, senzația că întreprinderea lui I. Negoițescu ezită între a releva și a disimula efectele poeziei lui Eminescu). Critica lui I. Negoițescu nu este una de primă instanță, deși istoria literară nu pare să joace vreun rol în analiză (exceptînd comparatismul incipient, care îl pune pe Eminescu, cu destulă prudență, fără a căuta neapărat influențele, de cele mai multe ori inexistente, alături de primii romantici germani sau diferiți filozofi), o regăsim în necesarele trimiteri la un spațiu poetic mai larg, tradus în termenii existenței unei filozofii a poeziei opusă, aceasta, filozofiei poetului. Pilonii demonstrației lui I. Negoițescu sunt o excrescență a ceea ce criticul numește sunetul original al poeziei eminesciene: versulcheie „Ce plînge Demiurgul doar el aude plînsuși“, adevărată sursă de viziune poetică în general, și o „teoretizare" implicită a poeziei lui Eminescu. Procedînd la desfășurarea propriei metodologii, criticul distinge între poezia neptunică și poezia platonică. (Termenii sunt împrumutați de la G. Călinescu, dar au, aici, o semnificație modificată). Astfel, poezia neptunică este, în mare, identificabilă cu antumele. Ea poate fi definită că „poezia formelor legale ale naturii, în care omul și conștiința sa morală și-au aflat clima de bucurii și dureri". Poezia platonică este, în schimb, partea invizibilă a operei „laboratorul creației". Definiția criticului este ea însăși de concentrate efecte lirice: „iradiație cvasidemonică a spiritului, ce creează, departe de natura comună, una enigmatică și profundă, dorul imensităților elementare, vîrsta de aur, inconștientul beat de voluptatea somnului, umbra tragică peste un tărîm de palori, decorul halucinant mirific, magia și ritul, implicațiile lor oculte, iată universul platonic, metafora infernală". Disocierea, excesiv de tranșantă pentru unii, operată de I. Negoițescu, credem că trebuie interpretată în primul rînd ca o premisă metodologică; ne este foarte greu să credem că subtilul critic a putut despărți cu atîta indiferență la argumentele de tot felul poezia eminesciană, să nu uităm, poezia antumelor și cea a postumelor sunt, din punctul de vedere al cronologiei creației, aparținătoare acelorași etape de creație ale poetului. De altfel, pe parcursul analizei sunt relevate o seamă de puncte de contact între cele două „tendințe" ale poeziei lui Eminescu. Este destul să amintim senzualitatea poetică, ori senzualitatea morții, de fapt puntea de legătură dintre zona platonicului și cea a neptunicului. Analiza laboratorului eminescian este făcută pe baza celor trei figuri (sîntem liberi să le interpretăm și în sensul lor din retorică...): Poetul, Călugărul, Monarhul, replici, în ultimă instanță, ale unui arhetip unic, îngerul morții. „Traducerea" imediată a acestei imagini arhetipale are menirea să proiecteze asupra poeziei ca atare efectele copleșitoare ale poeticii romantice a lui Eminescu. Transgresarea în materie poetică a acestor idei .. . critice are loc sub forma contactului, din perspectivă magică-poetică, dintre spirit și trup, dintre înger și pămînt etc., într-o coincidentia oppositorum al cărei sens contribuie la androginizarea zonelor poetice, reciproc luminate de sensul integrator, între altele, al morții în zona lirismului platonic, așa cum apare el proiectat asupra celei neptunice. Acesta este un singur exemplu din multiple puncte de pasaj dintr-o zonă în alta. Pierderea treptată a sensurilor religioase, creștine, de către poezie, în spațiul neptunico-platonic, este chiar modalitatea prin care I. Negoițescu a „forțat" superb exorcizarea euritmiei trecerii, a îngînării poeziei cu magicul existențial. Mircea MIHĂIEȘ D. CARACOSTEA arta cuvintului la Eminescu Studiul lui D. Caracostea pornește, în exegeza operei eminesciene, de la analiza expresiei, a fragmentului, privit în contextul întregului, dar revine la el ca fragment revelator ce polarizează atît expresia verbală, forma deci, cit și întreaga mișcare a gîndirii poetice. De pe această baricadă, criticul va nega orice aplicare a comparatismului tematic, propunînd o istorie literară comparată a aspectelor formale, singura obiectivă și rodnică pe teritoriul lirismului. Deasemeni, el amendează psihologismul și impresionismul dar, era și de așteptat, metoda sa îl va duce, în cele din urmă, pe însuși Caracostea la practicarea unei critici impresioniste. Concepînd esența poeziei ca expresie verbală, iar critica formei ca „arta de a vedea și ca singura posibilitate de a face pipăită prin imanența structurii esența transcendentă a poeziei". Caracostea va opera cu bisturiul atît versurile eminesciene, cit și studiile anterioare despre opera poetului. Vervei sale polemice și pamfletare, absolutismului său dogmatic nu-i vor scăpa nici Maiorescu și nici Ibrăileanu, nici Mihail Dragomirescu și nici Tudor Vianu. Dar, mai ales, Călinescu este cel mai bine prins în plasele demolatoare ale „primului nostru critic structuralist". Trebuie, totuși, să recunoaștem că numeroase observații ale criticului sunt pertinente, la obiect, surprinzînd prin franchețea și dezinvoltura cu care sunt făcute, ceea ce revelează o excelentă cunoaștere a fenomelor critice contemporane lui. Analizele structuraliste propriu-zise sunt însă puține, deși remarcabile, Caracostea oprindu-se doar la Venere și Madonă, unde disocierile simbolisticii poemei sunt perfecte, Mortua est!, Epigonii, Veneția și Luceafărul. După cum remarcă și prefațatorul ediției, aceste analize depășesc atît analiza fonetică din perspectivă stilistică, cit și stilistica tradițională, criticul tinzînd spre un examen estetic complet al „estemelor". A atribui însă valori stilistice tuturor formelor și funcțiilor gramaticale este, din partea lui Caracostea, un act inexplicabil, preluat fără discernămînt din critica apuseană. După cum și ruperea, în analize, a variantelor de formele definitive, criticul privindu-se și pe unele și pe altele ca entități distincte, de sine stătătoare, este iarăși un act gratuit și neacoperit critic. Acest demers structuralist edifică o axă a imaginilor care, la Eminescu este ascensională (contrarie altor păreri), adică simbolistica și valorile poetice eminesciene sunt încorporate unui nestăvilit elan spre absolut, ceea ce, considerăm noi, reprezintă chiar fondul gîndirii poetico-filosofice a creatorului Poveștii magului călător în stele. Incercind o „interpretare obiectivă" în care Eminescu să fie recunoscut adevărat de „orice școală și orice gust", D. Caracostea a reușit doar să lărgească considerabil aria metodelor critice de abordare a poeziei, punînd bazele unei interpretări teoretice care numai în zilele noastre și-a cucerit noi adepți, deși previziunea lui Caracostea datează din 1938: „după lucrarea de față critica noastră cu greu va mai rămîne ceea ce a fost". Numai că, din 1940 chiar, cu studiul Creativitatea eminesciană, D. Caracostea va reveni el însuși la principiile cercetării tradiționale, identificînd poezia cu „adincimea și adevărul sufletesc cuprinse in expresia personală", îngrijită cu competență de Nina Apetroaie, cu un studiu introductiv, substanțial și nuanțat, de Ion Apetroaie. Arta cuvintului la Eminescu este o reeditare binevenită. I. D. MARIN Eminescu la Ipotești Eminescu la Ipotești de I. D. Mărire este o carte originală în felul ei, orgolioasă și polemică, chiar pamfletară (numai că pamfletul se întoarce împotriva autorului!), îmbîcsită de documente (puține inedite) interpertate, dacă nu tendențios, atunci are virtutea unei maladive gîndiri obscure, care nu are altă pretenție decit de a corecta „afirmații vechi, eronate, care, după zugrumarea( (sic!) adevărului, și-au făcut un larg ecou pre opinia publică și nu se lasă contrazise" de circa patru decenii. Travaliu onest, își va zice lectorul, și binevenit. Numai că ... Documentarist invederat, I. D. Marin este și un artist al cuvintului, un prozator în manieră caragialească, nesfiindu-se să ne servească — potrivit sublimului său talent și unor documente ... inexistente — relațiile extraconjugale ale rudelor (în linie ascendentă) poetului r „intîlnirile dintre Paraschiva Donțului și cuconașul Grigore au început la vad și in lunca, de alături. Fata nu s-a rușinat și nu s-a ferit. Cadourile aduse acolo de boier astupau gura Donțului și deschideau inima Paraschivei". Desigur, nu considerăm că este cazul să ne mai întrebăm cui folosesc astfel de afirmații.. senzaționale, necontrolate, dar care vin să lumineze biografia și opera eminesciană (cum!?). După senzaționalele pagini 56—58, să descoperim o altă minune — iubita poetului de la Ipotești, Casandra Alupului, singura realitate feminină a eroticii eminesciene (pag. 18—19; reveniri pag. 157—178), care dărîmă tot eșafodajul critic și istorico-literar al unor Maiorescu, Perpessicius, Călinescu, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Arghezi etc., pe care I. D. Marin ii pune la colț și-i trage de urechi fiindcă n-au învățat lecția. Cum se poate ca Eminescu să vadă în principiul feminin un prototip irealizabil când acesta a existat și s-a numit Casandra?. .. Ce ciclu veronian? Casandra i-a inspirat Eminescului toate poeziile... Ce floare albastră? Ce Novalis? Casandra era o floare... Ce Cătălina? La Casandra se gîndea Eminescu... Desigur, concluzionăm noi. Casandra, de care poetul s-a îndrăgostit la 13 ani (ea avea 18!) și care a murit în 1864, l-a creat pe Eminescu, și erotica sa .. . Doar n-a iubit-o poetul 20 de ani, sau nu așa spune I. D. Marin? Dar ce s-ar fi făcut bietul poet fără Ipotești și fără împrejurimile satului copilăriei? Fără „cîmpia care unduie în flori de la Ipotești" n-ar fi creat Ondina; fără „curtea lui Calimachi de pe dealul Stîncești" n-ar fi apărut Călin cu ai lui „castel singuratec"; dacă I. D. Marin n-ar fi descoperit lacul pe care nici A.Z.N.P. n-a reușit să-l identifice, noi n-am ști azi că poeziile Lacul, Dorința etc. nu s-ar fi născut fără această realitate care l-a impresionat pe Eminescu, fără Dealul Crucii, unde poetul se întîlnea cu Casandra, Sara pe deal nu ne-ar bucura azi sufletul. . . (cap. IV). Aparținînd unui spirit veleitar, lipsită de orice probitate științifică și profesională, Eminescu la Ipotești este o apariție regretabilă în peisajul eminescologiei contemporane. Miron BLAGA