Familia, 1865 (Anul 1, nr. 1-21)
1865-09-15 / nr. 11
IACII®. (De Lamartine.) atsie ’n veci aruncaţi pe tiermuri totu mai noue, In nóaptea fâr’ de stea, se nu mai rentornâmu, Pe-alu vieţii oceanu pe-o dî nu e concesu noue Ancor’a s’aruncâmu ?• O! lacu, unu anu abia facil a sa carare, Si-aice unde ea se vina ar ave, Vinu singuru-singurelu la petr’a-acea pe care O data ea siedea. Asie mugeai si-atunci sub stancile-ti profunde, Atunci chiaru ca si-acii fusi ruptu de oastea lor, Si ventu’-asie scalda in albele tale unde Piciorele ce-adoru. Tîi minte tu de ser’a ? când ambii linu plutindu, Tacerea ce domnia sub ceriu si p’alu teu malu Luntrasii numai singuri o ’ntrerumpeau lovindu Armoniosu-ti valu? De locu unu sonu in lume de totu necunoscuta Suna armoniosu din tiermu’-’ncantatoru, Si undele-ascultara, or viersulu celu placutu Cantii c’unu totu sonoru : „O ! tempu si pre iuti! primiti a mea rogare, Suspindeti cursulu vostu! Lasati ca se gustamu plăcerea trecatoare Mai dulce ’n traiulu nostu! Destui nefericiţi ve ruga cu ’nfocare, Cu ei sborati, fugiţi! Luaţi vieti’a lor, necasuri li-amare, — Uitati pe fericiţi! O clipa se mai ceru, in daru e a mea ruga Câci tempu-e trecatoriu. Dîcu nopții : Curgi mai liuu! dar ah ! câ o alunga A dîlei lucii diori. Deci se îubimu, iubimu si or’a fugitoare, Aidati s’o folosimu! Câci omu e fara portu si tempulu tiermuri n’are, Elu curge, noi pasîmu.“ Se pote tempu gelosu, ca clipele plăcute Când ambii inbetati d’amorului nectaru, Se treaca de la noi, se sboare-aste de iute Ca tempulu plinii d’amaru ! Si Si noi nu mai potemu se dâmu de a lor urma ? Trecutu-a pentru veci ? ce totulu e perdutu ? Astu tempu ce ni l’a data, asta tempu ce ni le curma Nu ni le-’a da mai multa ? Trecutu, eternitate, voi negre profund îmi, Spuneţi : ce faceţi voi cu tempulu inghitîtu ? Vorbiţi , mai dani-ti când va plăcerile sublimi Ce voi ni le-ati rapitu ? O !lacu si mute stanei, spelunci, padure-obscura Crutiate indelungu de-a vreunei ageri colţi, Păstraţi in peptulu vostu, frumos’a-acea natura, Placerea-acelei nopti! Si când vei odihni si când vei fi ’n viscóle, Pastreaza mândru lacu si voi fiermi desfetati, Bradi negri si stanei mari, ce ca in cautatoare In apa ve cautati. Când plange-unu linu zefiru pe valurile tale, Pe malu de-a resuna ecoulu desceptatu, Steluti’a de-a varsa suavu radiele sale Pe luciu-ti curata. Si ventulu care geme si tresti’a ce oftéza, Mirosulu parfumata de aeru infloritu, — Si totu ce se aude, se vede, respiréza, Se dîca : S’au iubitu! G. Crisianu. 131 — Novela originale. — (Finea.) VI. Nenorocit’acela vediendu trist’a soarte in carea a ajunsu, a ’nceputu a plânge amara, capulu si l’a aplecatu spre petra, o amortiera usiera cuprinsa intregu corpulu ei si acusi-acusi era se adoarma după atâte fatige, când usi’a inchisorei se deschise. Elemiru, inbracatu in vestminte pretioase, cu surisu diavolescu pe budie se apropia catra frumoas’a feta, carea indata ce lu vediu, cu repediune se scola de pe petra, si ca fara voia puse man’a ’n sinu. — Ah! necuratule — striga ea — ai venitu se te delectezi in sortea mea cea trista, — du-te, du-te monstrule, eu nu te potu vedea, nu te potu suferi! — Dar’ bratiulu meu care te ascepta, potevei pre suferi, daca tijuru câ te iubescu, câ fara tine nu potu fi, câ tu nu poti fi a altuia fara numai si numai a mea, atunci cemi respundi frumoasa scump’a mea? intrebâ Elemiru cu unu surisu ce cauta se faca impresiune. — Mai curendu voiu vibratiusiuunu lemnu ardietoriu, decâtu si numai cu o vorba blanda se-ti dau de scrie ca am incetatu de a te urî. 21*