Familia, 1869 (Anul 5, nr. 1-52)
1869-05-04 / nr. 18
^ Visu Iu* ate sunt visuri in asta lume De suferintia Si de dorintia, Visuri ce sbera nelasandu nume. Unu visu e viéti’a de amagire, Visu e amorulu. Visu e si dorulu Ce ’n diori ne lasa o suvenire. Unu visu e mórtea netrecatoriu. Visu e dorerea Si mângâierea Unui bietu sufletu suferitoriu. Si dalb’a diua cu mândru-i sere, Nóptea doiósa Si 'ntunecósa Nu-su de câtu visuri variatorie. Visuri sunt tóte, si diferescu După lungimea, După scurtimea dîlei in care ele Aflorescu Nu e visu vise, ci adeveru E umilirea Si răstignirea Gintei ce geme in jugu de feru. Nu e visu vise, ei lealitate Lupta cea mare Natiunei care Pentru dreptate secuii combate. 206 Ar fi acuma întrebarea, câ in ce stâ reform’a acést’a sociala, si ce drepturi sé se câștige pentru secsulu femeiescu? Reform’a acést’a pretinde, ca se li se ierte femeiloru, se ajunga si ele de faptori ai culturei si bunei stari materiale, si se se foloseasca de drepturi politice pana la gradulu celu mai naltu, ca si barbatii. Acestea e unu respunsu in genere, de unde resulteaza ca femeile se aiba dreptu: „ A invetia acele sciintie, ce le invetia barbatii, ca se poata fi doctori de medicina, diregatori, etc. A lucra măiestrie, ramuri industriale, a face din marile loru capitalu de castigu, de avuția etc. A avea drepturi politice, de unde ar urma se îee parte — cu dreptu de votisare — la alegerile diregatoriloru, deputatiloru, a fi deputatu la dieta etc. etc.“ Dorindu dara de a promové si eu acést’a causa innaintea dameloru romane, premitiendu acést’a introducere, voiu desfasiura mai pe largu si pe rendu, aceste idei aci clasificate. Al. Marienescu. Nu e visu vise, nu e nălucire Nici întristarea, Nici despararea Ce me lipsesce de fericire. I C. Dragescu. Preotulu din Warnas. — Novela francesa. — I. Doi preoți. Era o sera rece de optomvre in anulu 1817. Ningea si ventulu scutură scândurile cele scupte ale porții. Interiorulu spațiului acelui strentu, in care conducemu pre cetitoriu, promite unu spectacolu tristu si miserabilu. Pre o mésa debila statea o lampa simpla, si cu lumin’a ei cea obosita lumină restulu cinei miserabile, care a constatu din pane négra, din nuci, casiu de capra si din apa de isvoru. Lumin’a cea debila a lampei mai multu decâtu diumetate parte a chiliei acestei strente o lasă neluminata. Pe vétr’a căminului se mai vedeau câtiva cărbuni ardiendu, ca remasîitele vitieloru celoru arse. A lungulu paretiloru umedi si goli eră o parechia de scaune lungi, alu caroru esterioru nu dovedea multa măiestria. Intru adeveru, interiorulu casei parochiale de Mamas nu avea nici de câtu ceva facia amicabila si invitatoria. Pe vétr’a căminului siedeau doi barbati, doi preoți, conversându laolalta cu plăcere. Unulu dintre ei eră unu betranu caruntu ca neu’a, la etate camu de siepte-dieci, seu siepte-dieci si cinci de ani, dinsulu luase o pusetiune plecata; dar se parea, ca mai multu i-ar fi plecatu capulu o incordare spirituala, o descuragiare adanca, decâtu greutatea aniloru. Odihnindu-si manile pe genunchi, din tempu in tempu si trentea ochii intr’unu punctu, — ca si candu ar voi a cercă in memori’a si trecutulu seu respunsu la o întrebare, care-lu ocupă in continuu. Celu-alaltu preotu abia potea se fia de treidieci de ani. Uscatîmea lui cea neindatinata facea si mai evidenta statur’a inalta. Trasurile lui palide si obosite nu apromiteau ceva estraordinariu, luceau intr’o lucere uimitoria, vorbe chiaru si precisu; cuvintele lui erau simple, dar elocuente; fisionomi’a lui cea de totu comuna, in momintele liniscei, in momintele iritatiunei, sprimă o aste mărime si maiestate, care revoca in memoria frumseti’a cea mistica a vestitoriloru sântei evangelii. Celu d’antâiu dintre aceşti doi preoţi eră