Familia, 1874 (Anul 10, nr. 1-51)

1874-09-15 / nr. 36

422 Jovanu Jorgovanu, pe care poporulu lu­ identi­­fica cu Ercule, ce-lu representa statu’a metali­ca de pe pedestalulu fontanei saline in mijlo­­culu piatrei băiloru. Intr’un’a de dîle, plecă Jovanu Jorgovanu la venatu, calare pe calulu seu, cu cânii sei, in­­cependu calea de catra Rosiava in susu spre riulu Cern’a. Să-lu lasămu unu momentu pe venatoriu a-și petrece singuru, cr noi să ne rentórcemu la cele trei sorori amintite. Numele celoru trei sorori ratecite prin pusti’a acést’a, era: alu ce­lei mai mari: Garafina, — alu celei mijlocie: Maria — și alu celei mai mice: Girozana. Aceste trei sorori erau de o frumsetia rara, des­­clinita cea mai mica, Girozan’a, avea o frum­setia straordinaria ce o deosebiă de cele doue sorori mai mari. Ratecindu dinsele prin pădure, ajunseră intr’un’a de dîle la valea Cernei si aflandu aci apa curata ca cristalulu, se insurara toate trei fetele in rondu, pe marginea apei, uitandu si amarulu sortii loru. Petrunse de curiositate, cum e natur’a femeiesca, — priviră toate trei in apa să véda care e cea mai frumoasa dintr’in­­sele. Cu părere de reu vediura surorile cele mai mari, că Girozan’a, sor’a loru cea mica e înzes­trata de la natura cu frumsetia mai mare de câtu dinsele. De aci plecara era­ si tóte trei prin pădu­re ; dar cele mai mari surori, de gelosia pentru frumseti’a Girozanei, se vorbiră ca la nóapte, candu se voru culcă, după ce va adormi bine Girozan’a, să o lasa adormita, singura, valuri­­loru sortii sale, a se prăpădi aci, si ele să se depărteze de dins’a in alte locuri spre a nu o mai intalni; si asié si făcură. Din’a urmatoria de dem­inétia, pana in resaritu de sóre, se sco­lara surorile cele mai mari, incetinelu se de­părtară de sor’a loru mititica, lasand’o singura adormita, precum olarisera dinsele, si luara ca­lea spre Dunăre, cu intentiune să tréca peste gherdapuri, (part’a de feru, ce stă intre Ver­­ciorov’a si gur’a valei pe pamentulu scumpei Românie libere) aci sarindu de pe stanca ca să tréca Dunarea, de odata li se infatîsiă o nălucă naintea ochiloru, că­ci privindu in apa, li se păru că vedu unu sterpe infricosiatu, in gur’a caruia sor’a loru Girozan’a tîpandu si strigandu ajutoriu. Căimacite de fric’a ce le cuprinse, să­riră pe unu talazu de apa, socotindu că e o stanca si se cufundară in valurile Dunărei. Acést’a fu pedéps’a de la Ddieu, pentru că pă­răsiseră pe sor’a loru cea mai mica. Lasandu-le acum préd’a pesciloru pe aces­te sorori rele, să ne rentórcemu la Girozan’a, la sor’a cea părăsită. In timpulu scenei infricosiate, ce se pe­­trecu­ cu sororile la gherdapuri, Girozan’a se desteptă frecandu-si ochii după unu somnu dulce, si privindu in giurulu seu, vediendu-se singura, strigă numele sororiloru sale, inde­­siertu, că­ci nu capetă nici unu respunsu. Acum, cuprinsa de fric’a mare, alergă ca si o capriora inspaimentata, cautandu-si surorile in tote par­tile, dar nu vediu si audu nimica, ci numai gla­­sulu unui cucu cantandu, cu care schimbandu mai multe cuvinte, de­odata o cuprinse fiori, vediendu naintea sa unu sterpe grozavu, care incolacind’o preste mijlocu, plecă cu dins’a spre marginea Cernei, susu pe stânca. Jovanu Iorgovanu, mergendu pe Cern’a in susu, i se pară că aude tîpetulu unei femei in desperatiune, dar nu potu să-lu intielega bine pentru că fiulu Cern’a murmură foarte. Stete lo­cului unu momentu, radicandu-si ochii la ceriu, privi a­supra Cernei, graindu: Inceta Cerna-a murmură, înceta, Ca audu glasu spaimentatu de féta ; Si-ti voiu dă spre hrana, O mréna de arama !“ Cern’a vise nu-lu ascultă, si continuă a murmură. Apoi o rogă a dou’a oara graindu-i: Incéta Cerna-a murmura, înceta, Că audu glasu spaimentatu de féta ; Si-ti voiu dă eu tie, O mréna argintia!“ Cern’a vise nici aci niu voi să asculte gla­­sulu rugatiunii lui, si Voi se mai rogă si a trei­a óara, graindu-i: „înceta Cerna-a murmură, incéta, Că audu glasu spaimentatu de féta ; Si-ti voiu dă eu tie O mréna auria!­­ Acum Cerna incetă a murmură, si elu pri­vindu a­supra regiunii de unde audî vaietulu si tîpetele, vediu că pe o femeia o tiene încolă­cită sierpele, carele după ce lu­ bagă de séma pe Jovanu Jorgovanu, de frica lasă femei’a josu si luă fug’a spre Cérna la vale. Jovanu Jorgovanu indata se repedi că unu fulgeru a­supra sierpeluii si ajungăndu-lu pe o stanca in mijloculu Cernei, langa satulu de acuma Topleti (la diurn­tatea drumului intre Rosiav’a si Meedi’a, facla cu apeductele,) aci scotiendu sabi’a, dîse sterpelui: „Fera afuri­sita, multa paguba ai facutu locuitoriloru din tienutulu acest’a, si eu te-am lasatu in pace, crediendu că tu nu te vei atinge de fiintie ome- FAMILIA. Anulu X.

Next