Familia, 1879 (Anul 15, nr. 1-99)
1879-04-08 / nr. 26
174 FAMILIA Amu XV Dimbovitianu : (La o parte.) Ieta ca ei deja sunt per „tu“ Departe au ajunsu! Flusturanu : (Continuându.) Oh! mai spune-mile încă odata, se me delectezi! ierasi la sunetul lor ângerescu, se me fericescu deplinu ! Dimbovitîanu : (La o parte.) Ore ce-i va respunde acuma nevesta mea ? Ah ! cum mi-ar place să-i diregă o sânta palma! Asia va si face dens’a. I cunoscu naravul. Traianu : Te iubescu din toata inim’a. Tu îmi esti vieti’a, fericirea, totul. Dimbovitianu: (La o parte.) Dar deca ticălosul acest’a e totul, ce sfim atunce eu ? . . . Bărbatul cu cornitîe. Flusturanu : (La o parte.) Ier acuma, conformu instrucțiunii, se-i sarutu mân’a, câ astfel se am semnul indicatu, câ amorul meu nu este respinsu. (I apuca iute mân’a si o sărută cu focu.) Brr! ce mâni voluminose ! Nu credu se fia din ceva familia distinsa. Dar în sfârșitu, ce-mi pasa ? Numai se aiba parale ! Traianu : (La o parte.) Iata cu ce focu se iubesce la Paris ! Precum se vede, acolo femei’a sărută mân’a bărbatului . . . Dar curiosu ! Când mi-a sarutatu mân’a, am simtîtu o atingere ca de mustetie . . . De siguru o fi fost velul ei . . . Flusturanu : (La o parte.) E bine, a lasatu se-i sarutu mân’a, vasé dica, suii iubitu. Acuma dara se încheiamu acésta scena de introducere! (Cu voce nalta.) Asîâ dara, potu se dicu câ te amu? Nu este nici unu obstacolu care ar împedeca realisarea visului nostru sublimu ? O ! spune-mi déca este vr’o pedeca, s’o delatura la momenta ! Impartasiesce-mi numele persoanei, care ar cuteza se formeze stavila între noi! Se-i stingu îndata firul vietii! Se-mi descarca pistolul în capul seu miserabilu! . . . Dimboviteanu : (La o parte.) Eu miserabilu ? . . . Ba esti dîeu tu, ticăloșii de tine, perde vera, taiafuga! . . . Elu scie, câ femei’a aceea e maritata, câ are unu barbatu legiuitii si câ acela stim eu ; dar totusi are nerusinarea s’o întrebe, deca este vr’o pedeca pentru câ se nu poata fi a lui? . . . Vede, câ eu am dreptu la sosi’a mea, dar ce-i pasa ! Elu si-o pretinde cu pistolul . . . Densul voiesce să-mi peteze onoarea casei, si cu tote aceste mie-mi da epitetul de „miserabilu!“ . . . Dar stai, nimernicule, câci te învetiu eu îndata omenia ! (Se apropia de Flusturanu, dar numai decâtu se opresce.) Dar s’audu mai ântâiu ce-i va respunde nevest’a mea ? Traianu : Nu este nici o pedeca. Nu trebue se omori pe nimene. (La o parte.) Dar ce curagiosa e femei’a acést’a ! Flusturanu : Asta dara n’ai nici o legătură de amoru cu nimene ? Traianu : Nu. Dimboviteanu : (La o parte.) înmarmurescu deatâta perfidia. Flusturanu : Si nici n’ai avutu ? Traianu : Domne sfinte, cine n’ar fi avutu asîâ ceva ! ? Se ’ntâmpla, câ omul îsi uita de sine ; vinu unele mominte de slăbiciune, si scapâmu din gura nişte cuvinte, declaraţiuni si chiar jurăminte, de cari apoi mai târdiu ne pare reu. Si eu am facutu asemene pecate ale tineretîelor. Inse te assiguru, câ ori ce s’a petrecutui atunce, s’a ștersu de multu din internul meu. Anim’a mea e libera, câci jurămintele făcute în pripa nu me mai potu deobligâ. Dimbovitianu : (La o parte.) Nu o potu deobligâ ? ! Bravo ! Până când adeca eu în camera voiam sediregu destinele tîerii, muierea mea acasa me facil — capra ! Flusturanu : Asta dara deplin’a fericire este partea mea. Ce sântu momentu ! Ah ! vino se sigilamu aceasta înfrățire a animelor noastre prin o sărutare! Traianu : (La o parte.) încă dens’a me invita! Ce minunata datina e p’acolo la Paris ! Dimboviteanu : (La o parte.) Me ducu s’aduca martori cari se ved la aceasta scena de tradare infama! îmi vor fi buni la procesul de divorțiu. (Iese.) Scen’a XII. Traianu si flusturanu. Traianu , înse ore nu ne va vedea cineva ? Baga de seama se nu te compromiti ! Flusturanu ■ Cine ne-aru vedea ? ! E deja întunericu. Dar apoi, ce-mi pasa mie, ori cine se ine vedia ?! Nu ine sfiescu se-ti probezu amorul meu înaintea Ilimei întregi. Traianu : (La o parte.) înaintea lumei întregi ? Numai astea mi-ar trebui. Dar lasu câ voiu desvetîâ-o eu de publicitate. Flusturanu : Tu stai pe gânduri? Asîâ dara nu ie iubesci! Traianu : (La o parte.) Ore nu ine va vedea cineva ? ! N’asîu vrea se me compromitu. Dar haide dâ, se-i împlinescu voi’a, câci e întunericu ! (Cu voce nalta.) Cum se nu te iubescu? Ieta si grabescu în braeîele tale. (Sare pe fereasta iute si se îmbrasisîdza cu Flusturanu.) Flusturanu : La draci! Cine esti dta ? Scen’a XIII. Totu acela si Sultanitia. Sultanitia : (apare în fundu, totu în costumul de cersitore, neveduta de cei doi barbati.) Hahaha ! (Iese.) Scen’a XIV. Traianu si Flusturanu. Traianu : (La o parte.) Vai! m’am pacalitu! (Cu voce nalta.) Cine a nsu aice ? Flusturanu : Ce-mi pasa mie ori cine a risu ! Dar cine esti dta ? Respunde-mi scu te prepadescu! Traianu : (La o parte.) Auleo de mine! M’am topitu. Flusturanu : Nu-mi respundi? Vino dar mai apróape sé te vedu mai bine! (II prinde de guleru, si îl trage în fasî’a scenei; acolo se uita unul pe altul; se recunoscu, si erumpu amândoi în hohotu.) Domnule Aurelie Traianu, primesce felicitarea mea ! Memori’a acestei seri va renome purure neuitata în inim’a mea. îti multîamescu pentru momintele dulci, cari mi-au sternitu de nou o nalta stima pentru persoan’a dtale ! Traianu : (La o parte.) Ticălosul, cum îsi bate jocu de mine! Dar lasa, câ te pacalescu eu! (Cu voce nalta.) Si eu asemene îti stnt forte deobligatii, câci miai oferitu prilegîul se ti dau o învetîatura buna. Flusturanu : Ce învetîatura ? Traianu : Ca în viitorii sé fii mai precauţii în asemene lucruri. Nu fugi după tote femeile, câci de multe ori te poţi compromite, cum ai patît’o si acuma. Flusturanu : Multîamu de învetîatura ! Traianu : îmi pare reu, câ te-am condusu în nişte situaţiuni cam comice; dar bal’a dtale a fost forte înradecinata, deci si cur’a a trebuitu se fia radicala. Ilusturanu : Prea bine . . . Haidamu acuma dara la cucoan’a Sultanut ca se-i depunemu omagele . . .