Familia, 1880 (Anul 16, nr. 1-100)

1880-01-24 / nr. 7

BUDAPESTA­­.; 24 Ianuarie st. v. 5 Februarie st. n. Va esî joi’a si duminec’a. Redacţiunea: Strad’a arborelui verde nr. 12. Ir. 7.; ANUL XVI. Pretîul pe unu anu 10 fi. Pe lh de anu 5 fi.; pe l/, de anu 2 fi. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. ÎS» 80. Barbu Strimbu în Evropa. — Romanu originalu cu ilustrațiuni. — (Urmare.) Si cum sied­ea si medita dens­a astfel, nici nu ob­serva publicul ce trecea nu departe, pe celelalte cărări ale parcului, conversându nu despre impresiunea reli­­giosa a serviciului divinu, ci spunându-si noutatile cele m­ai proaspete, si criticându toaletele unor cocoane venite la biserica anume spre a-si aretă rochiile noue. Mod’a în privinti’a acést’a si at­unce era aceea de acuma! Dar publicul, la rendul seu, asemenea nu o ve­dea, căci ascunsa lângă unu tufisîu, Florica era asta (Jicendu scutita de observațiunea indiscreta a ochilor publicului de pe strade. Si asta dens’a îsi putea torce în liniste firele vii­­toriului ei auritu. Da, ea se simt­ea fericita, si nici unu momentu de contradicere nu conturba visul ei. Ea credea pe Barbu sincera, credincîosu, si nici­odata nu-si mai aduse aminte de acea epistola fatala, care i spunea se nu creda pe Barbu, câci acela s’a iubitu la Paris cu Almadina. Niciodată? N’amu (Jis’o tocmai bine, câci ieta chiar acuma, în firul prea plăcutelor sale meditațiuni, de odata i plesni prin minte acea denund­are. Unu mo­mentu, fruntea ei se ’ntunecâ ; dar apoi se ’nseninâ ierasi. Nu voia s’o créda. Barbu s’a înfasisiatu înaintea ei cu atâta sinceritate, încât n’ar fi cutezatu a presu­pune despre el seriosu asîa ceva. De siguru vr’unu dusmanu al lui a scris’o. Asia se mângâiâ dens’a. Trebue înse se constatâmu, ca succesul mângâ­ierii n’a fost durabilu. Ceea ce iubimu, o si temeau. Florica iubiâ pe Barbu forte, prin urmare îl si temea tare. Si fiindu câ îl temea, ori cât se ’ncerca a-si alinâ gelosi’a, aceea se destepta de nou si­­ causâ durere totu mai mare. Ore cine i-a scrisu acea epistola ? Ieta întrebarea ce dens’a îsi punea adese ori, fara înse d’a puté găsi respunsul potrivitu. Cum se-l fi si gasitu, când ea nu cunoscea pe nime la Paris ? ! Dar pe ea cine o cunoscea acolo ? Nime. Inse Almadina aflase în unele momente confidente de esistintî’a ei. Barbu­­ povestiâ, cam în gluma cam în batjocura, câ acasa în trer’a sa o copila naiva s’a înamoratu de el si cu aceea de siguru si acu­ma îl aștepta cu doru nestemperatu. Atâta trebuia să scia Almadina numai, pentru câ cu alta ocasiune se ’ntrebe si se afle si numele acelei copile naive. Nu dădu pace lui Barbu, până ce nu i-a împarteșitu numele aceleia. Apoi au rîsu dimpreună de ea, care în depărtare înghite la noduri seci de aștep­tare zedarnica. E bine, aflându Almadina, câ Barbu s’a rentorsu în tiér’a sa, numai decât a facutu conclusiunea, câ dân­sul de siguru se va duce la fost’a lui amanta, spre a continuă cu dens’a firul întreruptu al amorului seu. Deci, încă înainte de a plecă ea, grăbi a tramite Floricei epistol’a ce o reproduseramu, că astfel se taia calea lui Barbu si totu-odata se-l si blameze. Va sé tjica, scrisórea aceea a venitu dela énsasi Almadina! . . . Inse Florica nu sciea acést’a. De sciea, séu se în­­tristă mai tare, câci se convingea, câ acea Almadina în adever a esistatu, — séu se mângaiâ în câtva, cre­­dîându, câ tota istori’a se reduce la vr’o dorintîa de resbunare. Si dera eră mai bine asîâ, câci celu putînu nesiguranti’a nu o tortură. Dar asîă! . . . ... Si pe când ea astă luptă cu mii de cugete, de­odata audî înapoia sa unu sgomotu. Se ’ntorse re­pede, si sus pe zidu zări unu copilu, care se ’ncerca a se urcă pe acela, privindu cu frica în gîuru de sine. In momentul primu, ea cugeta, ca acela este unu baiatu resfatiatu si sburdalnicu, care voiesce se faca vr’o bravura copilareasca, trecându cu greutate zâdul, pe când putea se între usupru pe porta, unde umbla si lumea. Inse baiatul făcu iute capeta acestei presupuneri, câci i­ujise cu o voce lina : — Cocoana! Florica privi în g­ura de sine, deca mai este ci­neva în apropiarea sa, careia dara s’a adresatu acestu cuventu; dar vediéudu, câ e singura, se ’ntoarse spre baiatu, care repetâ : — Cocoana ! — Ce vrei? îl întrebâ ea. — M’a tramisu coconul . . . — Care ? — Barbu! La acestu nume ea sari în piciore. — Unde e dânsul ? — întrebâ ea. — La poart’a mica. — Si pentru ce nu vine aice ? — Nu poate, câci e îmbracata numai de drumu, si nu voiesce s- se arate între asta multi oameni. (Va urma.)

Next