Familia, 1880 (Anul 16, nr. 1-100)
1880-01-24 / nr. 7
BUDAPESTA.; 24 Ianuarie st. v. 5 Februarie st. n. Va esî joi’a si duminec’a. Redacţiunea: Strad’a arborelui verde nr. 12. Ir. 7.; ANUL XVI. Pretîul pe unu anu 10 fi. Pe lh de anu 5 fi.; pe l/, de anu 2 fi. 70 cr. Pentru Români’a 2 galbeni. ÎS» 80. Barbu Strimbu în Evropa. — Romanu originalu cu ilustrațiuni. — (Urmare.) Si cum siedea si medita densa astfel, nici nu observa publicul ce trecea nu departe, pe celelalte cărări ale parcului, conversându nu despre impresiunea religiosa a serviciului divinu, ci spunându-si noutatile cele mai proaspete, si criticându toaletele unor cocoane venite la biserica anume spre a-si aretă rochiile noue. Mod’a în privinti’a acést’a si atunce era aceea de acuma! Dar publicul, la rendul seu, asemenea nu o vedea, căci ascunsa lângă unu tufisîu, Florica era asta (Jicendu scutita de observațiunea indiscreta a ochilor publicului de pe strade. Si asta dens’a îsi putea torce în liniste firele viitoriului ei auritu. Da, ea se simtea fericita, si nici unu momentu de contradicere nu conturba visul ei. Ea credea pe Barbu sincera, credincîosu, si niciodata nu-si mai aduse aminte de acea epistola fatala, care i spunea se nu creda pe Barbu, câci acela s’a iubitu la Paris cu Almadina. Niciodată? N’amu (Jis’o tocmai bine, câci ieta chiar acuma, în firul prea plăcutelor sale meditațiuni, de odata i plesni prin minte acea denundare. Unu momentu, fruntea ei se ’ntunecâ ; dar apoi se ’nseninâ ierasi. Nu voia s’o créda. Barbu s’a înfasisiatu înaintea ei cu atâta sinceritate, încât n’ar fi cutezatu a presupune despre el seriosu asîa ceva. De siguru vr’unu dusmanu al lui a scris’o. Asia se mângâiâ dens’a. Trebue înse se constatâmu, ca succesul mângâierii n’a fost durabilu. Ceea ce iubimu, o si temeau. Florica iubiâ pe Barbu forte, prin urmare îl si temea tare. Si fiindu câ îl temea, ori cât se ’ncerca a-si alinâ gelosi’a, aceea se destepta de nou si causâ durere totu mai mare. Ore cine i-a scrisu acea epistola ? Ieta întrebarea ce dens’a îsi punea adese ori, fara înse d’a puté găsi respunsul potrivitu. Cum se-l fi si gasitu, când ea nu cunoscea pe nime la Paris ? ! Dar pe ea cine o cunoscea acolo ? Nime. Inse Almadina aflase în unele momente confidente de esistintî’a ei. Barbu povestiâ, cam în gluma cam în batjocura, câ acasa în trer’a sa o copila naiva s’a înamoratu de el si cu aceea de siguru si acuma îl aștepta cu doru nestemperatu. Atâta trebuia să scia Almadina numai, pentru câ cu alta ocasiune se ’ntrebe si se afle si numele acelei copile naive. Nu dădu pace lui Barbu, până ce nu i-a împarteșitu numele aceleia. Apoi au rîsu dimpreună de ea, care în depărtare înghite la noduri seci de așteptare zedarnica. E bine, aflându Almadina, câ Barbu s’a rentorsu în tiér’a sa, numai decât a facutu conclusiunea, câ dânsul de siguru se va duce la fost’a lui amanta, spre a continuă cu dens’a firul întreruptu al amorului seu. Deci, încă înainte de a plecă ea, grăbi a tramite Floricei epistol’a ce o reproduseramu, că astfel se taia calea lui Barbu si totu-odata se-l si blameze. Va sé tjica, scrisórea aceea a venitu dela énsasi Almadina! . . . Inse Florica nu sciea acést’a. De sciea, séu se întristă mai tare, câci se convingea, câ acea Almadina în adever a esistatu, — séu se mângaiâ în câtva, credîându, câ tota istori’a se reduce la vr’o dorintîa de resbunare. Si dera eră mai bine asîâ, câci celu putînu nesiguranti’a nu o tortură. Dar asîă! . . . ... Si pe când ea astă luptă cu mii de cugete, deodata audî înapoia sa unu sgomotu. Se ’ntorse repede, si sus pe zidu zări unu copilu, care se ’ncerca a se urcă pe acela, privindu cu frica în gîuru de sine. In momentul primu, ea cugeta, ca acela este unu baiatu resfatiatu si sburdalnicu, care voiesce se faca vr’o bravura copilareasca, trecându cu greutate zâdul, pe când putea se între usupru pe porta, unde umbla si lumea. Inse baiatul făcu iute capeta acestei presupuneri, câci iujise cu o voce lina : — Cocoana! Florica privi în gura de sine, deca mai este cineva în apropiarea sa, careia dara s’a adresatu acestu cuventu; dar vediéudu, câ e singura, se ’ntoarse spre baiatu, care repetâ : — Cocoana ! — Ce vrei? îl întrebâ ea. — M’a tramisu coconul . . . — Care ? — Barbu! La acestu nume ea sari în piciore. — Unde e dânsul ? — întrebâ ea. — La poart’a mica. — Si pentru ce nu vine aice ? — Nu poate, câci e îmbracata numai de drumu, si nu voiesce s- se arate între asta multi oameni. (Va urma.)