Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-05-16 / nr. 20

ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) Ese in fie­care dumineca. Nr. 20. ANUL XVIII. Preţul pe un an 10 fl. 16 Maiu st. v. Redacţiunea în 1882. E lmira. — Roman original. — închinat iubiţilor mei părinţi. PARTEA I­­ I. Un public împodobit preumblă în faţa soarelui de ierna, ce se resfrângea cu luciri prismatice în noua în­tinsă peste case şi strade, ca un vel alb de m­irese. Pe drum sburau sanie elegante, iar pe canalul înghe­ţat patinau la tactul orchestrului, părechi după pă­­rechi, în figuri îndresneţe şi forţe măestrose. Produc­­ţiunea le eră bizarul joc a vioiciunii; ca umbre plutiau abia atingând suprafaţa luciosă. Gracie zăcea în avân­­tul lor, grad­e pe buzele suridânde, şi peste tot o naivă cochetărie, cu serioasa barieră a privitorilor din margi­nea ambelor ţermuri. Mulţimea eră forte îndesată, şi compusă din tote treptele sociale, căci eră Duminecă. Gerul ținea aspru, noua scârția, iar un ventureț tăietor siliă a preumblă dela un capăt până la altul a stradei, ce sta ca una din cele mai de frunte a orașului. Pe când ajunse animarea la culme, și musica re­­versă bogate valuri de armonie, un strigăt confus stre­­bătit, drumul se goli, trecătorii formară spalii, iar în oare­care distanţă alergau nişte cai înselbăteciţi, târăind ruinele unei sanie, ce dură puţin mai înainte îşi scu­tură talangelele arginţiose, făcând interesanţi pe acei ce şedeau într’însa. De­şi ţinea servitorul încă frânele, nestăpânita furie a cailor trase sub picioare o fetiță, ce în zapaceala generală nu scuii încotro să ferească. Un strigăt cumplit precurse clipita în care eră să fie strivită în vectul a treci de omeni, când sări un bărbat asupra cailor, oprin­­du-i pe loc, cu stânga însă redicând fetița amețită, grăbi a o da în alta parte mai scutită. Incidentul se scurse repede, groza sgudui mulţi­mea, dar odată trecut fiesce-care urmă petrecerea sa, uitând fiinţa ce mai că deveni victimă. Ea însaşi ve­nită în om­, şi afară de primejdie, nu mai avu timp a mulţămi generosului mântuitor, el tocmai redicând pă­lăria, dispăru între ceialalţi. Îşi netedi deci părul, scu­tură mutul, şi porni a-şi continuă calea. Negreşit eră în acea concepţiune a tonului bun, ce obligă chiar şi fetiţelor a reîntornă visite. Tremură încă, şi avea faţa galbină de spaima petrecută, cugetând în micul ei cap : »că de nu săltă acel domn, acum eră un cadavru fără viaţă*. Dar cine a fost, şi ce esterior avea el ore? — Nesmintit un bărbat pe cât de nobil, atât şi curagios, a cărui îndepărtare grăbită indică însă un ca­racter fălos, ce nu voiă să primească recunoscinţele unei fiinţe cum eră ea. Ocupată de el, ajunse la o casă, unde fu întimpi­­nată cu bucurie de o femeie cărunţită, care tocmai se redicase din prejma unui tinăr, ce frunzăriă distract nişte­­jinare. Se sculă şi el îndată ce zări pe nou venita, şi când Doamna vru a face ceremonia represintârii, o în­trerupse dicând : »Iertare! Domnişora Elmira şi eu, ne cunoscem !* O unică privire spre el, fu de ajuns a-1 recunosce şi ea. Şi când esclama cina: »Ah! Die Severin, îmi scurţi plăcerea a te face eu cunoscut* — atunci El­mira îl luă de mână, şi vrând a-i mulţămi, că o scoase din morte, ochii i se umplură cu lacrime, neputând alta rosti ca : »Oh! Domnule . . . !* Cu o mişcare tandră se înclină voinicoasa lui figură spre ea, uitându-se aşă cum ne uităm la un copil , cu o nespusă bunăţă, şi nemărginită tragedie. Apoi prin un senin suris şi nimerită inspiraţiune infiră una din acele vesele conversuri , sub care pere umbra supă­rărilor, iar obiectele mai de rând câștigă valoare și interes. Severin eră un tânăr ce vedea Elmira acum întâia dată, cu toate că audise numele lui de nenumărate ori, de la acei studenți, ce veniau din când în când la ei. Cu atât mai bine însă o cunoscea el, căci cine din ju­nimea academică nu cunoscea pe mica Elmira, fiica învăţătorului Scurtescu? Cine să nu o fie cunoscut, apoi să nu fie dis cu vecinii: »Elmira nu va fi frumosă, dar o fata aşezată şi forte deşteptă?* Şciea el asta, de­şi în toţi anii ce trăi în zidurile acelui oraş, nu fu nici­odată la ei. Dovediă un fel de mândrie, o nepăsare potrivită de minune cu modul ce prevenise periclul. Atențiunea fetei o sili o ascultă cu mai mult interes la el, şi cu mai multă căldură de cum făcuse înaintea altora, şi de cum îngăduiă natureiul ei închis. Fumuroasa ceva lăsată pe ninsoare, prevesti timpuriu apropierea serei. Observându-o Elmira, se găti spre a plecă. Se sculă şi Severin ca şi când înțelegându-se a o petrece, ca nu cum­va să­ i se mai întâmple ceva. Cu ea la­olaltă, merse până la pofta micei lor căsuţe, dar făr’ a întră­­ întinse mâna, şi ea simţi o lină stringere, ce-i predica sângele în obraz. Z­iua acesta şi întâmplămintele ei isbiră rădăcini în memoria Elmirei. Caragiul, ca una din cele mai pu­ternice seducţiuni asupra femeii, înlănţase şi copilesca ei minte, în care se săpară aşă puţine evenimente. Crescută ca floricica scutită de vânturi, petrecu­ te J|2 de an o fl.; pe J|4 de an 2 fl. 70 cr. 28 Maiu st. n. Közép-utcza nr. 395. Pentru România 2 galbeni.

Next