Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)

1882-10-10 / nr. 41

490 FAMILIA, toate pasiunile omeneșei sunt, așa departe, că nici nu gândesci, ce torturi infernale putem suferi. — Gândesc, — șopti Raoul. — Omul parcă se mistuiește în flăcările ardânde, simte nebunia apropiându-se, care voieșce să-1 apuce, până când scote un țipet de frică. — Până când de frică se rogă lui Dumnezeu, — adause Raoul. — Ba, eu nu puteam se me rog; căci aveam un cuget, înfricoșat, pe care nu-1 puteam duce în fața lui Dumnezeu. Ah! credeam, că uresc pe Editha; cugetam, că l’a amăgit cu sărutările sale; gândiam, că triumfeză asupra mea, căci merdeam nemărginit de miserabilă; eram convinsă, că densa nici pe jumătate nu-l iubiă aşa cum îl îubiam eu, şi aşa me dusei noaptea la Barbara şi-i cerui svatul. Ea mi-a dat svat, şi încă ceva, care nu mi-a ars mâna până ce o dusei acasă, care nu m’a prepădit când o dusei în biserică, care n'a căpătat glas și n’a strigat la cer, când am așeztat-o în locul ostiei. Raoul, acesta a fost ostia ce ai dat-o Edithei. Raoul făcu o mișcare, parcă voia s’o respingă, dar se stăpâni și-și închină capul în mâni. — Și eu eram în biserică, s’o văd murind, căci me temeam, că n’ai luat ostia cea adevărată. — Dumnedeule, — gemu Raoul. — Şi nu simţieam nici o părere de rău. Steteam înapoia sa, când ea zăcea mortă în mânile tale şi nu simţieam nici o părere de rău. Vedui pe Tassilo desperând, şi nu simţieam nici o părere de rău, ci rideam. Dar apoi la noapte, îmi parii ca şi când morta ar fi venit în odaia mea, ca şi când m’ar fi chiemat, ca şi când m’ar fi ameninţat. Berthalda se cutremură, privi în giur de sine, cu aceeaş mişcare plecată nainte, ca şi atunci în catedrală. — Şi vechi, ce suferinţe de morte simt eu de atunci, tu, curatul, nici nu poţi pricepe. Me tem la lumină şi la ’ntuneric, me cutremur la fiecare sunet, de umbra mea, de susurul rochiei mele, de propria mea resuflare. Me ’ngrozesc de crudimea călăului, căci altfel m’aș fi dus la judecător și nu viniam la tine. — S’a prins alta, spre a o duce în locul teu la locul de percrare. — Pentru aceea am vinit aice. Mântuesce pe nevinovata ! Spune, că un biet suflet păcătos ţ-a mărturisit faptul şi tu ... — Şi eu ? — Ah! — ţipa Berthalda, — niciodată, dar niciodată nu me poţi iertă! Sânt perdută pentru totdăuna. — Cine are pe pământ putere să ierte o faptă atât de grozavă? Credere-ai, dăcă ț-aș spune, că Dumnedeu te iărtă? Nu ești vrednică pentru ca soarele să-ți lumineze. Berthalda căita îndărăt pe piciore și se rădemu pe mânile-i încleștate înaintea sa pe păment. — Șciu, prea bine șciu acesta, — d'se ea! — ar fi trebuit să mor ! Dar, Raoul, m’am temut! Este grozav a suferi durerile morţii. Şi ce torturi s’ar fi născocit pentru mine ! Dar e și mai grozav a fi aruncată ’n iad, fără ca mai ântâiu să fiu espiat. — Și tu mai voiesci să umbli printre omeni ? Cine va suferi apropiarea ta? — O, nime, nime! M’am jurat, că aceste vor fi cuvintele din urmă, ce am să le rostesc; că acesta va fi pentru cea din urmă, că eu mai văd faţă omeneasca. Este o mănăstire, cu teile tăiate ’n stâncă, pentru pocăitore. Dă-mi o epistolă acolo, fără să numesci numele meu; căci acolo voi devini mortă pentru lume şi pentru t ne; voi plecă d’aice, şi mergând totă noaptea voi sosi acolo încă nainte de oi, — și astfel soarele nici nu mă va lumină mai mult, Raoul, căci înainte d’a resări, voi fi ascunsă ’n pământ, până la sfârșitul vieții mele. Raoul se scula și se duse la mesa sa. Berthalda atunci își lăsă capul pe culcușul fratelui său. El stetea ținând condeiul asupra hârtiei şi priviâ la ea. Apoi aprinse mica sa lampă, la a cărei lumină atât de mult a lucrat şi suferit. îşi adumbri ochii în potriva lucarei cu mâna, care eră străvecie ca ceva. Faţa lui eră atât de bătrână, atât de străveche, ca şi când ar fi trăit sute de ani şi ca şi când ar voi să întrebe : „Nu-mi este încă iertat să mor, Dumnedeule?* Cu multă greutate și cu multe întreruperi scrise el epistola scurtă, căci necontenit se perdea ’n cugete. Când o împătura, Berthalda se scula. — Dăcă odată după mai mulți ani vei cugetă la păcătosă, căreia nu i-ai dat absoluțiune și care a fost sora ta; — atunci Raoul — ierta-me! Și Dumnedeu se te pazeasca de cugetele păcătose și nebune! Ea se ’nveli iarăș, luâ epistola de pe mesa lui Raoul, unde a pus-o acesta, se ’ntoarse spre ușe, privi încă odată la frate-seu și se perdu în noapte... Raoul nici nu se mişcă, el stetea acoperindu-şi ochii cu mâna, şi ’n murgitul demineţii, stetea încă tot acolo. Lampa abiă licăriă, ca lumina vieţii ce se stinge, apoi se stinse; Raoul nu se mişcă. Şi soarele răsări, ca ’n demineţa cununiei Edithei, mica odaie străluciă în lumină rosalia. Raoul privi prin fereastă; da, aici eră soarele iarăş cu totă mărirea şi majestatea sa, a cărui rude nu vor mai lumină pe o păcătosă, numai pe una dintre cele multe, dar asta una eră sora lui! El se duse la parocul bătrân şi bătu la uşe. Acela şedea la supa-i caldă de deminaţă şi soarele revărsă pe faţa lui tinereţe rosaică şi freşcheţă. — Dar iubitul meu amic tinăr, ce ai făcut cu părul dtale? — Cu părul meu? — Dară nu lai preserat cu fărină, e alb de tot. Raoul îşi pipăi părul, mâna-i tremură. — Asta noapte am ascultat o mărturisire admirabilă, —duse cu buze tremurânde. Păcătosul, care a produs moartea acelei mirese, mi-a spus numele seu și a dispărut pentru totdeauna; el m’a rugat să ’mpedec cercetările de-acuma înainte, ca se nu se jertfesca vr’un nevinovat. Bătrânul își puse pe gură mâna vertosă și o frecă lin, pe când ochii-i frisați se odihniau pe tinerul. —■ Aşa dară, că ai părăsi cu plăcere pe câtva timp ţinutul acesta! — d'se urma. — O, cu ce plăcere!— respunse Raoul şi-şi încleşta mânile; o roşâţă ca de resuflu acoperi faţa, care însă trecu iute. — Mergere-ai bucuros între păgâni în resăritul depărtat? Raoul se apropia de bătrânul şi-i săruta mâna. — Aşa dară fără denumirea dtale şi mâne poţi şi plecă cu Dumnedeu. Raoul îngenunchia. — Singurul meu prieten in lipsă! — bălbăi dânsul şi sărută iarăş mâna bătrânului. — Vedi, — zise acela, — nici odată nu este iertat să desperăm, căci decă nu mai putem suferi, ajutorul vine. Du-te şi uită, iubitul meu fiu; uită-te pe tine însuţi şi ceea te-a lovit; păstrază puterea, ce ţ-ai câştigat în luptă înfocată şi onestă! Şi deci ne vom revedéa cândva, pe pământul acesta, priveşte cu bucurie în ochii mei, ca erou şi ca ’nvingător. * * * Anul XVIII.