Familia, 1882 (Anul 18, nr. 1-52)
1882-09-19 / nr. 38
ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 19 Septembre st. v. 1 Octombre st. n. Ese in fiecare dumineca. Redacțiunea în Közép-utcza nr. 395. ANUL XVIII. 1882. Prețul pe un an 10 fl. Pe *1, de an 5 fl.; pe *1 de an 2 fl. 70 cr. Pentru România 25 lei. O rugăciune. — Novelă. — De Carmen Sylva. (Urmare.) Editha se ’ntoarse ’ncet, și abia atingând pământul se retrase în odaia sa. Mamă sa ședea într’un scaun nalt pe podiul dela ferastă și torcea; mai nainte ea se uită prin ferâstă, dar acuma nu-și redica ochii de pe tortul cel fin, ce curgea prin degetele sale. Editha se duse la fereasta cealaltă, unde stetea o mare cadră de brodat, în care se pregăliă o haină bisericească, pe care o făcea pentru Raoul. Ea începu să lucreze, dar acul în continuu lunecă din degete şi mânile-i erau umede. Luă mărama din buzunar ,şi începu a-şi şterge mânile. Odată de două ori îşi atinse şi ochii, pândind fricosă, deci n’a fost cumva observată de mamă sa? Dar mamă-sa tot torcea. Apoi și acul Edithei începu să umble ’n sus și jos mai iute, și ambele femei lucrară ’n tăcere mai multe ore. Mama eră o femeie cu minte, care lăsă fiicei sale timp, în care densa nu se putea despărți de lucru. Nici Tassilo nu se arăta, având simțul bunei cuviințe, care spunea că nu-i este iertat să se presinteze timpuriu. Beriharda se simțiea invingatoare și nici decât nu-i vinia la socoteala să se depărteze nici cel puțin pe câteva zile. Mai bine convenit, de cumva bunica va merge singură la hirotonire ; dar totodată i veni prin minte, că singură n’ar pute primi pe Tassilo, de oră ce dânsul încă nu s’a declarat. Ea fu numai odată la Editha, i pițiga obracul, găsi că densa e forte palidă și se rentoarse iute. Raoul ingenunchia în telia sa și cerea dela Dumnedeu târfe pentru învingerea satanei. Până ce veda pe Editha, eră atât de puternic; unde i-a perit dară vitejia? Nopţi întregi stetea el cu picioarele gole pe petri; posiia; ş-a făcut un biciu de piele şi cu acela îşi tăia corpul. Ingenunchia ore lungi şi credea că se rogă lui Dumnedeu, dar déca îşi vinia ’n om, observă, că nişte bucle blonde şi o faţă rosaică se află între el şi între cruce, spre care îşi frisa ochii. Curata fecioră Măriei părea că este Editha, îngerii cuvioşi aveau buzele Edithei, şi sfintele martire îl priviau cu ochii Edithei, în sfârşit, perdându-şi cu totul puterile, cădu pe culcuşul său lapen și ore întregi zăcu amorțit, ca să se deștepte și să se tortureze de nou. Chiemarea lui deodată apăru ca o grozăvie ce nu se poate suportă, ca o fatalitate, ca un ce nenatural, ce este imposibil, și mai târdiu ieros se condamnă pe sine pentru aceste gândiri păcatoase. — Să fie acesta blastemul păcatului maicei mele, — se întrebă el. — că corpul me învinge? sânt ddră nevrednic de chiemarea naltă, care me aștepta ? Și acuș îl cuprinseră niște ferbințeli, încât cugetă că trebue să ardă; acuși îi năpădiau frigurile și dinții-i tremurau de frig. — Nici unul din tinerii noştrii nu se supune mai serios. — Ziceau reverendă părinţi. Ei iertară pe Raoul se petrecu câte ore va voi în biserică; cântările păreau a-1 însufleţi şi a-1 linişti; dar vocea argintie a Edithei i resună şi din cântecele monachilor. în sfârşit se putu stăpâni; simţi de nou întregul amor fierbinte pentru sfânta sa chiemare, la care se aşteptă ca la un favor escepţional al bunetâţii Dumnedeeşei. I părea ca şi când ar fi murit şi ar fi fost înmormântat, şi dânsul — ca un spirit fără corp — ar plană sus deasupra pământului şi chinurilor sale. Faţa lui deveni cu totul transparentă şi străluciă în glorie ; nici luptele-i nu-i mai apăreau ca un păcat, ci ca jertfa cea mai înnaltă, ce a adus lui Dumnezeu, singura, ce inima lui a avut. Apoi începu să serbeze ore fericite în ţera sa; şi părea, că suferinţele gresive acuma planază asupra lui ca nişte rugăciuni sfinte. El nu mai eră Raoul, eră servitorul lui Dumnezeu, căruia voia să rămână în curăţie şi sfinţenie. Berthalda îşi luă rămas bun de la Editha, spunându-i diua şi ora în care se va face hirotonirea lui Raoul. — Cât de fericit are să fie densul! — răspunse Editha, întimpinând cu suris blând ochii întrebători ai amicei sale. — Și nu-ți pare rău de el? — întrebă Berthalda. — Eu? Dar tocmai atunci n’aș iubi pe Raoul, când mi-ar parea rău de el. Berthalda povesti lui Tassilo aceste cuvinte și adause : — Nu oșă pricep eu amorul. — Nu? — zise Tassilo, — căci acesta este un alt soiu de iubire. — Decât care? — Ca cele mai multe. — Blondinii sânt în general reci. — Așa gândesci? — Da, eu aşă cuget, — dlise Bertharda hotărît și privi lung în ochii lui. — Bruneții sânt doră și prea înfocați?