Familia, 1883 (Anul 19, nr. 1-52)
1883-12-04 / nr. 49
ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 4 Decembre st. v. 16 Decembre st. n. ANUL XIX. 1883. Stefan Rares. — Dramă istorică in 4 acte și 10 tablouri. — (Urmare.) Actul IV. TABLOUL IX. (Loc public; oameni cari vin și se duc.) Scena I. HABIJA, PÂNTEA. HABIJA . Cum se adună lumea, ca cum vodă ar avea se facă vr’o pomenă astăzi. N’apucă să fie cinci la un loc și ceialalți se string ca oile. Cel care a audit, alerga in fuga mare; trecătorul se opresce din calea sa și flămândul cască gura uitând că n’a mâncat. Ce gugumani sântem, că ne-am oprit aci, par că n’am mai vedut asemene lucruri! PÂNTEA: Vedi colo cum păzesce oștirea in preajjma locului de osândă ? Să mai așteptăm să-i vedem și noi chipul! Autucă e tiner. DABIJA : Aici mai bine să mergem ! O să ne facă inimă rea pe ziua de acji. Nu stii ce simțitor sunt eu? îmi vine să plâng la asemeni priveliști. PÂNTEA : Hâș — atunci se mai vadă. Eu nu prea me speriu. Moare un om. E! și ori moare de sine ori e omorât, tot acolo ese, tot țărină se face. Când eram oștean, vedeam impregiurul meu murind câte dece și așteptam aci să le fiu tovarăș, dar aveam curagiu. DABIJA : Altceva la bătălie și altceva se omori un om in liniște (Jiua ’n amiada mare. PÂNTEA: Ce ne pasă! Margă sânătos! Un boer mai puțin in Moldova, un om mai puțin in lume şi un suflet mai mult intru imparăția sfântului Petru. Ce o să-1 plâng eu ? Plângă-i rudele dacă are! DABIJA : Iți vine la socotelă, dar cată se scli, că nu e semn bun când joaca ursul prin vecini. Poate ție ori mie să ne vie rândul mâne. PÂNTEA : Asta n’o cred eu, noi murim mai cu toptanul, nu câte unul. Boerii mor mai mult de sabia lui vodă și noi murim mai mult de sabia ostașului străin. Că-i mai dijmuesce vodă, lucrul nu e tocmai reu. Se vedi de ce? Scii că boerii se cam codesc a merge la bătălie, ne ducem tot, cam noi, și Măria Sa cu multa lui înțelepciune, ca să fie drept, mai dă și din ei dijmă lui Dumnedeu din când in când. Și deu, iertate, mesura e nimerită, căci prea s’ar înmulți boerii și ne-am impuțina noi. DABIJA : Te ascult și par că mi-i necas că te ascult. Vorbesci de astfel de lucruri, ca cum ai vorbi despre jucării. Are haz și gluma la locul ei. Dacă nu poți ca să scapi pe un om, cel puțin să te întristezi de nenorocirea lui, se verși o lacrimă pentru un frate al tău ce cade sub securea unui nelegiuit tiran. PANTPIA : Ce stai de vorbesci? Aşa a fost lumea dela început. Omenii sânt fraţi numai după nume, dar intre ei unul este vultur, altul porumbel; unul este lup, altul are; unul se luptă şi altul se fălesce cu biruinţa. A cui este vina, deci i-a lăsat Humnedeu aşa!? Aşa vor fi cât pământul. Ce! nu cumva o să punem noi lumea la cale!? Me vecji pe mine asta, deşi nu sânt cu patru ochi și cu pricepere proasta, am vedut și am ințeles cum merg toate și mi-am tis . Aşâ merg ? Aşâ se margă! Me fac că nu veti și n’auci. HABIJA : Așâ e, n’am ce se die, dar ce urgie pe biata omenire! Sufere unii din pricina altora și cum bag de samă, partea cea mai mare e nepăstuită. Veii aci nu me desluşesc eu, pentru ce? PÂNTEA: Pentru ce? Pentru c’aşâ este. Vedi bine, după cum iţi spuneam, c’aşâ e lumea ursită. Ese in fiecare dumineca. Redacţiunea în Közép-utcza nr. 395. Nr.49. Preţul pe un an 10 fl. Pe *|, de an 5 fl.; pe *|, de an 2 fl. 70 cr. Pentru România 25 lei. Mi-i dor . . . i-i dor, mi-i dor de timpuri ce n’au să mai revie, Deinele trecute, de-a mea copilărie, De scumpele ilusii pe care le-am perdut. Aș vrea să me ’ntorc eresi pe calea vieții mele, Se mai reved odată acele mândre stele, Ce ’n negura uitării de mult au dispărut. Se regăsesc amorul cu scumpele lui șopte, Se caut fericirea gustată intr'o noapte, O noapte de veghiere, in brațe îngeresci. O noapte, când cu suflet, cu gând și cu simțire, Sburam mai sus de ceruri, mai sus de nemurire, Sorbind cu lăcomie plăceri dumnedeesci. Se mai culeg odată flori gingașe iubite, Se le reved și astădi tot mândre și ’nflorite, Se-mi mai imbet simțirea privindu-le mereu. Se țin in cale timpul, să nu-l mai las să sboare, Se uit că 'n astă lume viața-i trecătoare, Că omul e nimica și că sânt om și eu! Carol Scrob.