Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-08-05 / nr. 32

Anul XX. F­AMILIA. — Eu sunt, tată ! — se aucţia resunând acel glas subţire, care făcea să ţiuie urechile moşului. — Cine eşti tu ? — Copilul teu. Toţi ceialalţi fraţi or perit de lo­viturile babii Anuşcă, numai eu am scăpat, dar numai prin vicleşug, ascun­ţându-me sub prag. — Dacă eşti unul din acei ţinţari, vină să te văd şi eu — ce poimă eşti şi cât plătesci ! Ș-apoi o să ’n­­capi şi tu cu noi in o casă și la o măsă ! — zise mo­şul sugând un păhar de vin până chiar in fund. Bobul de mazăre, ori mai bine, copilul prefăcut din bob de mazăre, sări cu grăbire din borta cheii uşii și iute ca un pipăruş se sui pe ciorecii de lână a mo­şului, până ce n’ajunse in palmă la moş. Moşul se uita la el şi se mira şi el, cum se mi­raseră odată babele Anuşcă şi Bojiţa, şi căci eră mic şi sprinten ca un pipăruş — il numi Piperuş Petru. — Bată-te norocu, copile, dar unde te-ai ascuns până acuma ? — zicea baba Anuşcă — bucurându-se, că i-a mai remas baremi unul din copiii cei mulţi — sănătos şi cu viaţă. Pipăruş Petru — căci bun era de gură, precum sprinten era şi de piciore — incepu să-şi povesteasca păţania, cum o scăpat din mânile şi ochii babelor, cum apoi se ascundea in zarul de la uşă, ori de-asupra pe grindă şi cum noaptea, când baba dormia dusă, se sculă şi mi-se apucă de mâncat tot ce-i videau ochii şi-i prindeau mânile. După aceea mi-se apuca Doamne, Piperuş Petru de-a mânca şi de-a be, — căci flămând eră sărmanul, — şi cum se ’ndopa el cu o mânuţă din cârnaţii cu varză morală şi cu o mânuţă din plăcinte şi pancove şi întorsuri şi cum bea el in ticnela din feria de vin de colea de pe ladă cu cartul dela îndemână — şi moş Stancu şi baba Anuşcă căpătau din nou poftă de-a mancă şi de-a­pă şi tustrii împreună işi petrecură in voie bună zăpostirea. * * * — Du-me tată şi pe mine la plug, că ţi-oiu prin­de bine ! — zicea Pipăruş Petru, vădiend pe moşul că prinde boii la jug, şi pe baba că-i invălesce intr’o fele­­guţă nişte cepe, şi mălaiu şi sare — de merinde. — Da ce-oiu face cu tine pe-acolo, ţopîrlane, că nu-mi poţi ajută la nimic ? — respundea moşul, rîcjând de stătura lui cea piticosă. — Cum nu, tată ? Dăcă me duci şi pe mine, eu mân boii şi dta­­ ţină de cornele plugului — şi va fi trăiră bună şi cu ispravă. — D’apoi, dăcă tu aşă vrei, hai sui ici pe umăr la mine şi te-oiu duce şi pe tine ! Pipăruş Petru nu se sui pe umăr la moş Stancu, ci se ascunse in o ureche la un bou și cum se duceau ei la câmp afară — Pipăruș Petru strigă din resputeri hois sa, hoit Barna, hoit Cheşa, or boul nepricepănd ce drăcie e in ureche la el, se svârcolia in toate părțile ; și moș Stancu — vădănd că oamenii ce erau in trecere pe drum se minunau și nu scieau, de unde se aude acel glas tainic — — rîdea Domne, rîdea de se ţinea de fale. Şi de­ bine i-o prins la plug Pipăruş Petru. Eră pitic, dar voinic. * * * Odată il trimise moşul peste nóapte cu boii la pă­şune. Ca totdeauna — se ascundea in urechea ori nă­rile unui bou şi mergea tot cântând şi descântând până la pădure. Dar de astă­ dată boii intrară mai afund in pădure şi Pipăruş Petru — urînduise a sedă tot ascuns — sări jos pe urbă verde şi la o depărtare cam de-o împuş­cătură vede străvă­lăndu-se pintre d­ombele copacilor celor groşi luminişul unui foc. Şi căci doriă să vădă, ce se petrecea binişor, se trase cu boii tot mai aproape de para focului, până ce se apropia binişor. Erau trii hoţi de codru încolăciţi rata pe după foc. El, ca să nu se dea de gol, se ascunse aproape de ei sub o franctă ce căzuse de pe fagul de de­asupra. Hoţii se sfătuiau, cum ar putea ei pune mâna mai uşor pe-o oaie din stâna de colea de pe deal. — Pune-ţi pofta de-o parte, fărtate! De astă-dată nu-i modru să îmbucăm carne de berbece ! — zicea un hoţ tâlharilor celor doi. Piperuş Petru sta tăcut şi ascultă vorbele hoților , și unul din aceştia voind să tragă o înghiţitură din cârcăgul cu apă, ce se află la picioarele lui — după da­tină românăscă — vărsă din apa cea stătută de-asupra şi cum vărsă el aşa din ulcior, se nimeri, că tocmai frunza sub care eră ascuns Pipăruş Petru trebui să se ude. — Nu me udaţi, că nu v’am făcut nimica! Ş-apoi poate, ve voiu prinde bine odată, — dicea Pipăruş Pe­tru de sub frunză, or hoţii căutând şi ’ncaci şi ’ncolea şi ’n jos şi ’n sus — tremurau de frică, căci nu scieau păcatele lor, de unde putea să s’audă glas, când ochii lor cei ageri nu vedeau nimica. — Cine eşti tu ? — strigă unul din ei. — Pipăruş Petru, care se re face minuni ca un co­­mediaş. Hoţii — se vedea de pe faţa lor — erau din ce in ce mai nerăbdători şi după ce rugară pe Pipăruş Petru să­rsa la lumină şi după ce-i fâgăduiră cu mâna pe piept a nu-i face nici un rău — acesta eşi de sub frundă şi trăgăndu-se la foc făcea prin stătura lui cea sadă, petrecere și râs hoților ce trăiau din trudă și su­­doare străină. — Vecii guguță, colea pe deal o stână de oi ?! Tu — după cum dici — că te-ascuncji in urechea bou­lui, ai putea mai ușor ca și noi să ne-aduci vr’un ber­bece de-acolo. Du-te de-ți cerca norocul! — G jicea unul din ceata celor trii. — D’apoi şi aceea­­ la voi minune? — le res­pundea atunci Pipăruş Petru şi mergând pe drum la deal cătră stână şi ajungând acolo, alese un berbece care eră mai grăsun dintre toţi şi furişându-se in lâna lui cea désa şi stufosă, mi ţi-1 mână Domne tot dintr’ un suflet, de abia mai gâfăia bietul dobitoc. Şi când se porniâ la fugă cu berbecele, striga : »Săriţi ciobani, că e ca hoţul!* — or păcurarii crezând, că aievea e sau vr’un hoţ sau lupul, iute erau pe picioare şi priviau cu mâhnire sufletăscă mirându-se cu atât mai mult, cu cât vedeau berbecele fugind de sine, fără să-l gonească dinapoi vr’un hoţ, ori lup. Hoţii se bucurau de buna reuşită a furtişagului şi până ce ei aveau să pârjolască şi să frigă berbecele, trimiseră pe Pipăruş Petru la birtaşul din satul vecin, să pună mâna pe un butoiaş de vin. — Eşi afară, măi crişmarule ! — zicea voinicul Pipăruş Petru, pe când fugia tot de-a dura cu polobo­cul cercuit cu fier. Sub un cerc de-acelea se ascunse hoţomanul şi făgădarul cum se miră el aşa de acea minune ne mai­pomenită — işi făcea cruce şi dicea in sine: »o maică precestă! Domne apără şi feresce ! să­­mi fugă văsuţa de măgan. Nu-i lucru curat!* Hoţii aveau un drag pe Pipăruş Petru, pentru că eră viclean şi se pricepea cu ghibăcie la furat. Şi căci aveau multe pofte, se slugăriau de prietenia piticului copil. Odată il trimiseră, să fure bani de la un zăraf că­mătar, care eră cârn de sgârcit şi dormiu pe aur şi argint. Pipăruş Petru se străvesti prin borta de la zarul cel gros al uşii şi intra in casă. Pe jos erau adunate 32 379

Next