Familia, 1884 (Anul 20, nr. 1-53)

1884-06-10 / nr. 24

ORADEA-MARE (NAGYVÁRAD) 10 Iuniu st. v. 22 Iuniu st. n. Ese in fiecare dumineca. Redacţiunea în KSzép utcza nr. 395. Nr. 24. ANUL XX. Preţul pe un an 10 fl. 1884. Pe J|i de an 5 fl.; pe *| de an 2 fl. 70 cr. Pentru România pe an 2& lei. Când cade.. jjgând cade de pe ceriu o stea, pe '*■ Am audit in vieţa mea, fe C’atuncea omul ce doresce, îndată se ’mplinesce. Ades, in serile frumoase, Cu mii de stele luminoase, Eu inspre ceriu me tot uitam Şi mii de lucruri imi doriam. ..Aş vrea să fiu imperatésa Şi ca ojina de frumosă!“ Eu tot diceam, dar ce eră? Nici o steluţă nu cădea! Atunci de-odată te-am zărit! In ochii tei s’a oglindit întregul ceriu, şi gândul meu S a redicat spre Dumnezeu: „Din tot ce-am vrut, dorinţi o mie, O singură a mea să fie, Să fiu iubită cum iubesc, Asta e tot, tot ce doresc!“ De mine-’ncet te-ai apropiat Şi mâna mea o ai luat; Cu drag priviai in faţa mea — Atuncea, a cădut o stea! Dreptatea și strâmbătatea. — Poveste din popor. — Un om mergea la târg, vedi, cum merg oamenii, cu nioi boi, ca să-i vândă. Cum mergea in urma lui surilă și bourean, cu bâta ’n mână, cu traista ’n spate și cu gândul la bănişorii ce o să-i capete pentru boi, il ajunge alt om, care vnse nu mâna nimic la târg, dar avea o bâtă chiar mai mare decât a celui cu boii. — Bun ajunsul, vere! — Bună să-ți fie inima. — De mult tot dau să te ajung că, spunându-ți cea dreapta, nu-mi e îndemână a merge singur, fără pic de vorbă ca un mut, apoi tergarii vor fi in drept tare, că nu vădui suflet de om afară de domnia ta. — D’apoi, ce mai scui, poate să fi trecut unii chiar de astă noapte; deci sântem in laturi dela drumul țării, nu mai audim nici nu mai vedem toate celea. Apoi începură a vorbi, unul una, altul alta, până odată a zice cel numai cu bâta: me vere, te-o fi durând umărul de traista cu merinde şi de desaga cu fen, mai dă-mi-le să le duc şi eu, că şi aşa nu am nimica de dus. — Ba, că nu te osteni pentru mine, drept că-su cam grele, dar s’or uşora ele, că mai încolo vom poposi şi noi şi boii. Mai o vorbă, mai alta, unul ca să-i ajute, celalalt ca să nu se ostenăscă, până in urma urmelor dice omul cel cu boii şi cu traista: »Apoi dară mai du-te şi dta, vere, şi unde vom poposi, vei mânca şi dta cu mine, că şi aşâ văd că n’ai traistă*. Când stau să poposăscă de prânti, cjice omul cel cu boii cătră cel cu bâta, care acum avea şi traistă : »Scote vere din traista aceea ceva, să vedem ce mi-a pus boresa de merinde*. Cela insă tace. — Adii traista ’n cocea, să prâncjim !* — Dar cela-i respunde : »Scot eu bucuros merindea din traistă şi-ţi dau şi ţie de me laşi să-ţi scot un ochiu*. I — Dar du-te — dóamne iărtă-me, că acuşi era să die — du-te, să nu te spurc; nu ţi-e ruşine a vorbi comedii de acelea? Adii traista! — Adecă pe asta cale tu chiar nu-imânca, precum văd eu; de altcum ţie poate că nici nu-ţi e feme. — Scíi ce ? du-te ’n păcate cu glumele tale şi adă traista să scot merindea, că şi ţie-ţi dau, nu me ţină atâta, să mâncăm ce-om mânca şi să ne vedem de drum. — Eu o să mănânc, bine dici tu, dar ţie nu-ţi dau să văd că te chiar stropşesce, de nu me laşi să-ţi scot un ochiu. Şi golanul naibei scote din traistă ceva învăluit intr’o merindare albă ca omătul şi pe la capete cu vrâste roşii şi vinete de ariciu. — Dar nu te temi de Dijeu a vorbi de acelea, nu ţie ţi-a pus mama mea merindea? Ori adusu-o-ai de la tine de acasă ? Dar chiar a ta să fie, putăre-ai tu lăsă pe cineva flămând fără a-i da o bucătură până-i vei scoate un ochiu ? Dar golanul naibei, care indopa la merindea celuia, dete din umeri și crise rujând : „Dăcă vrei — bine; dacă, nu — rabdă!“ Matilda Poni.