Familia, 1886 (Anul 22, nr. 1-52)
1886-05-04 / nr. 18
Hi. 12. ORADEA -MARE MAGYVARADJ Ese in fiecare duminecii. ANUL XXII. Prețul pe un an 10 fl. 4 Maiu st. v. Redacțiunea in Pe V, de an 5 fl.; pe ’/ de an 2 fl. 70 cr. 16 Maiu st. n. Közép-utcza nr. 395. Pentru România pe an 25 lei 1886.................. • T" ----------------------------------------------- n 13 strofe. 'î^egreşit — eşti prea frumosă. Ce ochi mari! ... Ce gură mică! . . . Cine n’ar putea să-ţiJică: Venere din valuri scosă! . . . Dar eşind, — sub val, vieţa T-ai lăsat’o să se ’nece; Căci ca marmura de rece Şi de albă-ţi este faţa. Şi de-aceea nu te mire, Că ’n serate şi petreceri, Nici o inimă nu seceri Şi nu clătini nici o fire . . . Cine firea să-şi aprindă, Ş-a lui inimă să-şi plece La o frumuseţe rece, Ca resfrântă din oglindă ? .. . Cine dorul să-şi inchine Unei statui ambulante! — Sigur, s’o găsi vr’un fante, Să te-admire, să-ţi suspine, Şi să-şi mintă lui şi ţie; Inse nu-i şei nici-odată Dragostea adevărată Ş-a ei dulce nebunie! Căci n’ai zimbet, nici privire Dulce, galeşă, ferbinte, Ca să scoţi pe om din minte Şi să tulburi vr’o simţire. Căci atât de nemişcatu-i Chipul teu, — şi ’n ochiu-ţi mare Zace-atâta nepăsare, Par’ că-i ochiul unei statui! Orice dor trebui să moră, Inima când ţ-o cunosce; E frumuseţa ta de-l naste, Nepăsarea ta-l omoră. Ş-ori ce suflet când te ştie, Dice, trist, de-a ta fiinţă, E-o frumosă locuinţă, Ce păcat că e pustie! . . . De aceea, nu te mire, Că prin baluri şi petreceri Nici o inimă nu seceri Şi nu clătini nici o fire !. .. Inimile vor viaţă, — Nu se frâng aşa-n nescire, Cerşind petrelor iubire Şi foc sloiului de ghiaţă. Venere din valuri scosă, Cu ochiu mort — făr-o scântee, E pécat că eşti femee, Şi pécat că eşti frumosă! . .. Fata popii. — Roman in 2 tomuri. — (Urmare). __răind aceste, le arunca o căutătură de dispreţ, T&A care ardea mai tare decât arşiţa cea mai ferbinte a sorelui. Ei simţieau focul acestei pri- ^ viri şi erau să se bage ’n păment de ruşine; dar n’aveau ce face, nu şcieau ceti şi pace bună, şi şi decă nu şcieau — căutau să rabde. Vorba vechie: cât eşti nicovelă rabdă, cât eşti ciocan loveşce! Dară ’n clipita aceea le păru reu mai viteiu, că n’au inveţat carte. Şi se căiau grozav, că n’au avut părinţi mai buni, cari să-i fi dat la şcolă. Dar las că ei n’or face aşa cu pruncii lor. Nu este mai bun dascăl decât ruşinea ce păţeşci. Asta te ’nvăţă ce ai să faci un viitor, ca să nu mai remâi de batjocură. Până când ei se tânguiau aşa, Vasilica Lupului scoase foaia din legăture şi ’ncepu să cetească. Apoi apucă să le spună ce-a cetit. Ei ascultau cu gurile căscate şi se mirau când le spunea câte ceva ce nu puteau cuprinde cu mintea. Odată apoi unul intreba: — Dra sen dară și nemțeșce? — Șciu ! Pentru ce ? — Pentru că te văd cetind foaia asta. Vasilica scoase un hohot și respunse: 18 A. Vlahuța.